Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Educaţie și Cultură Interviu Diversitatea nu este o ameninţare

Diversitatea nu este o ameninţare

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Interviu
Un articol de: Ionuţ Popescu - 08 Iunie 2012

Oradea este un oraş multicultural şi pluriconfesional, trăsături care se văd în arhitectura şi în cultura oraşului. Aici trăiesc de sute de ani oameni de diferite naţionalităţi şi cu diferite apartenenţe religioase: evrei şi creştini din multe confesiuni (ortodocşi, catolici de rit roman şi bizantin, reformaţi, luterani unitarieni, baptişti, penticostali).

În ultimele secole, oraşul şi locuitorii lui au aparţinut unor state diferite, au trecut, odată cu întreaga lume, prin războaie mondiale şi locale, prin totalitarisme şi revoluţii, au schimbat mai multe tipuri de societate, au convieţuit în diferite majorităţi etnice sau confesionale. Aceste schimbări au constituit şi consolidat un ethos în care dialogul şi respectul faţă de alteritate sunt elemente importante. În acest spirit s-au dezvoltat în Oradea instituţii de învăţământ superior ale mai multor confesiuni creştine. Vă propunem o serie de interviuri cu profesori ai acestor instituţii pentru a vedea felul în care Bisericile intră în dialog, atât între ele, cât şi cu societatea. În acest număr a răspuns întrebărilor noastre pr. Marius Ţepelea, profesor universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii Oradea.

Care credeţi că este cea mai urgentă provocare pe care societatea de astăzi o adresează Bisericii?

Cea mai recentă provocare este criza pe care o traversează societatea mondială. Când omul este sub presiune, apar patimile până atunci ascunse. Biserica trebuie să răspundă şi să aducă alinare oamenilor care îşi pierd locurile de muncă, care nu înţeleg de ce Dumnezeu îngăduie să o ducă din ce în ce mai rău. Mulţi dintre aceştia vin mai rar în biserică şi îşi pun întrebări cărora nu le putem răspunde numai cu citate din Sfântul Ioan Gură de Aur. Cred că cele mai urgente provocări cărora Biserica ar trebui să le facă faţă sunt mângâierea pe care trebuie să o aducă, nădejdea într-un viitor mai bun şi să le ofere oamenilor exemple prin care aceştia să nu-şi piardă speranţa.

Diversitatea religioasă, etnică, de orice fel poate fi o binecuvântare, dar poate fi şi un blestem. În contextul actual, care credeţi că ar fi scenariile care ar duce la actualizarea oportunităţilor sau ameninţărilor?

În Antichitate a fost o oportunitate că oamenii şi-au manifestat ideile şi trăirile pe căi diverse. Problemele au apărut atunci când una dintre părţi s-a simţit ameninţată de cealaltă şi, astfel, au apărut persecuţiile împotriva creştinilor, până în secolul al IV-lea, iar din a doua jumătate a secolului al IV-lea au apărut persecuţiile împotriva păgânilor. Dacă facem o paralelă cu societatea românească de astăzi, vom observa că diversitatea religioasă, mai ales în Oradea, este o oportunitate. Fiecare Biserică are un mod propriu de a prezenta învăţăturile creştine prezente în viaţa oamenilor. Acţiunile care ar valorifica oportunităţile diversităţii sunt, în primul rând, pe tărâmul vieţii sociale, unde omul este bulversat de problemele multiple izvorâte din globalizare.

Acţiunile care ar actualiza ameninţările, inerente unei societăţi pluriconfesionale, provin din neînţelegerea celorlalte părţi. Dacă ne uităm la marile statui sculptate de păgâni, vom observa că nici una nu a scăpat întreagă. Toate au fost mutilate de către creştinii fanatici care nu înţelegeau manifestarea artei în frumuseţea dezgolită a fiinţei umane, astfel încât s-au simţit datori să mutileze "părţile ruşinoase" ale statuilor. Cei care văd diversitatea ca pe o ameninţare nu au înţeles nimic din lecţia istoriei, fiindcă atunci când începem să-l urâm pe cel de lângă noi pentru că este de altă religie, nu suntem departe de pogromurile din perioada antică, medievală sau modernă.

Cum vedeţi situaţia şcolilor româneşti de teologie azi, când toată lumea se plânge de calitatea scăzută a învăţământului?

Ar trebui să precizăm că, înainte de 1989, cu excepţia a două institute de grad universitar, la Sibiu şi Bucureşti, celelalte academii teologice au fost desfiinţate, astfel încât, pentru aproximativ cincizeci de ani, învăţământul teologic universitar s-a concentrat doar în două oraşe. Aceste institute au avut profe-sori remarcabili, iar dezvoltarea de după 1989 a dus la o creştere a învăţământului ortodox din România. Însă, de la concurenţa iniţială, am ajuns acum să avem un număr de candidaţi aproape egal cu cel al locurilor pentru ad-mitere în anul I. Problemele sunt aceleaşi ca pentru tot învăţământul superior, societatea îşi pune amprenta asupra studenţilor. Un mare duhovnic, pr. Arsenie Boca, întrebat de ce nu mai avem preoţi evlavioşi, răspundea: "Cei care vor să devină preoţi vin din rândul oamenilor. Nu sunt nici îngeri, nici roboţi. Ei vin cu aceleaşi probleme şi cu aceleaşi tare pe care le are societatea". Putem spune că generaţiile actuale vin cu un bagaj spiritual mai sărac, dar la fel este şi cel cultural. Motivaţia şi interesul diferă de la student la student şi cred că în fiecare facultate se respectă curba lui Gauss.

Credeţi că studiul istoriei Bisericii ne poate oferi exemple de colaborare între membrii unor confesiuni diferite?

Primul exemplu de colaborare care îmi vine în minte este apărarea Constantinopolului în 1453. Printre cei mai viteji apărători au fost creştinii catolici conduşi de condotierul Giovanni Giustiniani Longo. În noaptea de dinaintea invaziei turceşti din 28/29 mai 1453, creştinii catolici şi ortodocşi au participat la Liturghia ortodoxă din "Sfânta Sofia" şi s-au împărtăşit, trecând peste diferenţele confesionale, iminenţa invaziei fiind pericolul exterior care i-a apropiat, nu i-a dezbinat. Alte exemple pot fi oferite din perioada urgiei naziste, când creştinii de toate confesiunile au suferit şi au murit alături de evrei. Cei care au suferit împreună au trecut peste graniţele confesionale şi religioase. În perioada comunistă, în închisorile din România exista un ecumenism al suferinţei şi al rugăciunii. Astăzi, când orice scânteie venită pe fondul unei crize economice poate duce la explozii ale violenţelor, ar trebui să avem drept exemplu această comuniune.