Să te afli la trecerea dintre ani într-o biserică cum e cea a Mănăstirii Putna e o adevărată binecuvântare. Slujbe impresionante, mulţi pelerini, majoritatea tineri. Am rămas acolo trei zile. La plecare, am reuşit să vorbesc puţin cu stareţul Putnei. Cuvântul şi purtarea arhimandritului Melchisedec, conducătorul lavrei ştefaniene, mi-au arătat că fiecare are de transmis celui de lângă el ceva, iar acel ceva nu este decât dragostea care vine din Dumnezeu, cu care noi ne hrănim, ne adăpăm şi pe care trebuie să o dăm mai departe.
Părinte arhimandrit, s-au împlinit de curând 20 de ani de când aţi fost ales pe scaunul stăreţiei de la Putna. Cum aţi ajuns aici? Aici însemnând Putna, dar şi borna cu numărul 20.
După ce am terminat Facultatea de Teologie din Bucureşti, în 1989, am plecat spre mănăstire şi am ales Putna. Aici, sub blândul păstor Iachint, se mai adunaseră vreo patru-cinci părinţi cu studii teologice. Erau părintele Tudor Pavlo, părintele Teofilact Ciobâcă - trecuţi la Domnul amândoi, părintele Pantelimon Aioanei, părintele Calinic Dumitriu, actualul Episcop-vicar de la Iaşi, părintele Antonie Ştirban, părintele Vartolomeu Chira - stareţul de la Mănăstirea "Sfântul Ioan cel Nou din Suceava". Blândeţea părintelui stareţ Iachint şi bunătatea lui m-au atras, aşa încât am rămas aici, la Putna, din 12 august 1989. Iar la 7 decembrie 1992 am fost instalat ca stareţ al mănăstirii, după ce, desigur, cu câteva zile înainte a avut loc alegerea de stareţ. Dintre primii trei candidaţi care au avut cele mai multe voturi, IPS Arhiepiscop Pimen m-a numit pe mine.
S-au împlinit anul trecut, la 7 decembrie, 20 de ani de stăreţie, un număr frumos, unii spun cu multe realizări. Dar este un cuvânt la Părinţi care spune aşa: "Ştiu eu, din cât am făcut, cât este plăcut înaintea lui Dumnezeu?" De multe ori, noi, ca oameni, punem accentul pe cele materiale, pe cele care se văd, pe cele palpabile, dar nu le ştim pe cele duhovniceşti, nu ştim cât sunt de plăcute toate acestea înaintea lui Dumnezeu. De aceea, am socotit că, dacă s-a făcut ceva bun, a fost din mila şi din bunătatea lui Dumnezeu şi din lucrarea Lui întru noi, iar celelalte, greşelile, căci s-au făcut şi greşeli, sunt convins, am mai supărat poate pe unul, poate pe altul, acelea sunt din neatenţia şi din nelucrarea mea lăuntrică.
Chipuri de vieţuire înaltă
Care au fost Părinţii care v-au marcat cel mai mult viaţa şi v-au fost mai dragi?
Aici este mult de vorbit. Chiar astăzi, la pomenirea Sfântului Serafim de Sarov, citind dimineaţa, înainte de a merge la biserică, un fragment din viaţa Sfântului Serafim, mi-am amintit de întâlnirea mea cu părintele Paisie Olaru, pe când acesta era sus la Schitul Sihla - se întâmpla în toamna lui 1979. Atunci când am intrat în chilia lui, în jurul său era o pace atât de adâncă, încât pur şi simplu m-am simţit copleşit. Chipul blând şi smerit al părintelui Paisie m-a marcat, m-a mişcat şi mi-am dat seama că sunt în prezenţa harului Duhului Sfânt. Peste ani aveam să-mi aduc aminte cu bucurie acest moment al întâlnirii cu părintele Paisie, cu bunătatea şi cu blândeţea lui, cu dragostea lui fără margini.
Un alt părinte cu chipul blând şi smerit a fost părintele Sofian Boghiu, pe care l-am avut duhovnic în timpul anilor de facultate, din 1985 până în 1989. Şi după aceea l-am mai cercetat, iar după trecerea la Domnul a părintelui stareţ Iachint l-am mai cercetat şi ca stareţ al Putnei.
Părintele Cleopa, prin verticalitatea şi demnitatea pe care le avea, dar totodată şi prin bunătatea sa, prin cuvântul răspicat pe care l-a avut din adânc, venit de la Părinţi, din lucrarea lăuntrică pe care o avea, dobândise o anumită clarviziune a lucrurilor. Pe lângă aceşti părinţi, nu în ultimul rând, ci pentru că este ultimul care a trecut la Domnul, părintele Arsenie Papacioc, cel care a dat şi mai multă frumuseţe vieţii duhovniceşti. El a fost acela care a pus accentul mai mult pe trăirea prezenţei lui Dumnezeu.
Lor li se adaugă, desigur, părintele Iachint Unciuleac, care mi-a fost stareţ şi care m-a primit în mănăstire la 12 august 1989 după toată rânduiala călugărească, spovedindu-mă în acelaşi moment când am ajuns şi a doua zi împărtăşindu-mă. Atunci mi-a spus doar atât: "Frate Mihai, la drumul acesta plecăm doar cu Hristos şi cu Hristos călătorim". El a avut un cuvânt de spus şi în 1992, când IPS Arhiepiscop Pimen mi-a încredinţat ascultarea de stareţ. Părintele Iachint mi-a fost povăţuitor şi duhovnic până la cea din urmă suflare a sa. Dacă ceilalţi părinţi au avut blândeţe, verticalitate, demnitate, părintele Iachint s-a remarcat ca stareţ printr-o răbdare fără margini.
Pe aceşti părinţi a rânduit bunul Dumnezeu să-i întâlnesc în viaţă şi chipul lor blând mi-a adus aminte de Părinţii Patericului, de părinţii de altădată. Astăzi, când ei au plecat şi parcă nu mai avem îndrumători, povăţuitori, ne aducem aminte de ei cu recunoştinţă şi cu mulţumire că ni i-a dat Preabunul Dumnezeu măcar ca să-i vedem, să-i cunoaştem. Iar vederea şi cunoaşterea lor ne pun în legătură cu Părintele Ceresc, căci sunt convins că ei dincolo se roagă pentru noi, mijlocesc pentru noi, ca şi noi să putem depăşi ispitele şi încercările acestei vieţi, căci fără de ispite şi încercări suntem uitaţi de Dumnezeu.
Desigur, au avut o influenţă şi profesorii din seminar. Cu drag îmi amintesc de părintele Mihai Vizitiu, de părintele profesor Hanibal Panţîru de la Seminarul de la Neamţ, de părintele Constantin Cojocaru de la Lunca, de părintele Constantin Mosor, care, prin verticalitatea lor, prin demnitatea lor, prin dorinţa lor de a ne forma pe noi buni slujitori ai Bisericii, au aşezat înlăuntrul nostru acea dorinţă de a-L sluji cu adevărat pe Mântuitorul Hristos.
Că m-am ridicat sau nu m-am ridicat în înălţimea lor, aceasta nu-mi este dat mie să judec. Eu constat, şi vă spun sincer, răspicat, că nu m-am ridicat la înălţimea acestor părinţi pe care i-am cunoscut. Ei rămân modelele pe care le-am avut şi pe care le am şi acum pentru viaţa mea duhovnicească. Mă străduiesc să le ating. Mă străduiesc să ating aceste modele, căci altfel, dacă nu tindem mereu spre Dumnezeu, pentru a ajunge modelele pe care le avem în viaţă, ne plafonăm.
Ce gust are viaţa petrecută între zidurile unei mănăstiri? În cazul sfinţiei voastre, Putna?
Probabil mă întrebaţi ca stareţ, pentru că cea mai mare parte a vieţii mele din monahism am petrecut-o ca stareţ. Aş zice că viaţa în mănăstire pentru mine a fost grijă şi purtare de grijă faţă de ceea ce Dumnezeu mi-a dat, faţă de moştenirea primită, căci am primit o moştenire culturală, spirituală, un simţământ patriotic, dorinţa înaintaşilor de a păstra şi de a da celor care vin după noi făgaşul, linia pe care ei trebuie să meargă. Cred că acesta este cuvântul: o părintească purtare de grijă, aceasta m-a frământat şi mă frământă întotdeauna; m-a frământat de la început cum să fac pentru a fi bine înaintea lui Dumnezeu atât obştea mică a acestei mănăstiri, cât şi obştea mare a Mănăstirii Putna, şi aici îi includ pe toţi aceia care vin şi îşi pleacă genunchii la mormântul Măriei Sale şi în faţa icoanei Maicii Domnului făcătoare de minuni. Cum să-i îndrum, cum să-i primesc şi să le dau cuvânt care zideşte, cuvânt care vine de la Dumnezeu, cuvânt care vine de la Părinţi, să le insuflu dragostea de neam şi de ţară, dragostea faţă de valorile noastre creştine, faţă de tot ceea ce este bun şi sfânt.
Pentru a avea monahi buni, e nevoie de stareţi buni
Ca stareţ, care ar fi răspunsul la întrebarea cum se formează un monah? Părintele Cleopa mărturisea, privind lucrările bisericii celei mari de la Sihăstria, că mai uşor se construieşte o biserică de zid decât se formează un monah. Unde sunt dificultăţile?
Dificultăţile cele mari în formarea unui monah se întâlnesc la noi, stareţii. Pentru că noi, stareţii, nu avem răbdarea necesară, răbdarea şi discernământul de care este atâta nevoie în ziua de astăzi. Pentru formarea unui monah, mai întâi de toate avem nevoie de stareţi răbdători, cu discernământ duhovnicesc, prin care monahul să cunoască firea lucrurilor. Dacă un stareţ întruneşte aceste condiţii, atunci uşor îl poate forma pe un călugăr. Dar dacă el nu are răbdare cu ucenicul şi dacă la ucenic nu este ascultare deplină şi tăierea voii, atunci este greu. De aceea a spus părintele Cleopa că mai uşor construieşti o biserică, o catedrală decât să formezi un monah. Tocmai pentru că aici este de lucru cu partea spirituală, cu sufletul omului pe care trebuie să-l formezi. A forma pe cineva nu este un lucru la îndemâna oricui. Sunt puţini secerători, secerişul este mult, dar puţini sunt secerătorii, spune Mântuitorul Hristos. Ei bine, în secerători îi văd pe acei părinţi, pe acei clerici care cunosc firea lucrurilor, acei părinţi harismatici, adică purtători de duh, care au înlăuntrul lor Duhul Sfânt şi care lucrează aşa cum le dictează El - ca să ne amintim de Sfântul Serafim, pe care îl pomenim astăzi. De aceea, când un ucenic merge să ia cuvânt de la părintele său, este bine ca înainte să se roage, cum spunea frumos părintele Rafail Noica: "Doamne, dă-i cuvânt părintelui meu şi deschide-mi inima ca să primesc cuvântul lui ca de la Tine". Ei bine, când este această lucrare frumoasă atât în interiorul ucenicului, cât şi în interiorul stareţului, atunci este uşor de format un călugăr. Dar dacă nu este răbdare şi clarviziune din partea stareţului, şi dacă nu este ascultare deplină şi alergare la ţintă din partea ucenicului, atunci apar dificultăţi.
Cum pot rosti rugăciunea minţii mirenii? Toţi Părinţii Bisericii îndeamnă ca această rugăciune să se practice sub îndrumarea duhovnicului. Dacă nici duhovnicul nu cunoaşte acest meşteşug, ce este de făcut?
Rugăciunea lui Iisus este bine să o spunem cu toţii, dar să nu o lucrăm cu scopul de a dobândi rugăciunea neîncetată, ci scopul rugăciunii trebuie să fie unul singur: iertarea păcatelor şi preamărirea numelui lui Dumnezeu. Dacă eu rostesc rugăciunea lui Iisus, să o fac în chip smerit, să pun accentul pe păcătoşenia mea când cer "miluieşte-mă pe mine, păcătosul", şi când am zis lucrul acesta să cred că eu sunt cel mai păcătos. Frumos cugeta părintele Sofian Boghiu când era torturat în temniţă de potrivnicii lui, de potrivnicii adevărului: "Aceştia se comportă astfel din cauza păcatelor mele. Eu, cu păcatele mele, îi influenţez negativ pe ei şi ei se comportă aşa din cauza păcatelor mele". Aceasta este cugetarea cea mai smerită. Smerita cugetare, aşa cum ne învaţă Părinţii şi cum ne putem da bine seama, este un dar de la Dumnezeu pe care omul îl dobândeşte în lupta sa pentru a căpăta smerenia. Omul trebuie să se lupte să câştige smerenia; pe ea o cerem şi în rugăciunea de dimineaţă, în care găsim cererea pentru ceasurile zilei: "Doamne, dă-mi smerenie, ascultare, blândeţe..." Dacă-I cerem lui Dumnezeu sincer, Dumnezeu ne dă, şi când dă, nu mai ia înapoi. Numai că noi nu ştim să păstrăm. Rugăciunea să o rostim cu toţii, dar numai cu scopul de a obţine iertarea păcatelor şi de a slăvi numele lui Dumnezeu. Pentru că Hristos Domnul a spus că vor veni ispite şi încercări, dar şi că tot cel ce va chema numele Domnului se va mântui. Chemând numele Lui, aşa ne vom mântui.
Dacă nu găseşti un preot ca să te îndrume, dacă nu ai găsit încă un povăţuitor, mai caută-l. Sunt convins că Dumnezeu ţi-l va scoate în cale. Dacă omul Îl caută sincer pe Dumnezeu, Dumnezeu îi dă instrumentele prin care el să se formeze şi să se aşeze în mângâierea Dumnezeului celui Preasfânt. Pentru că mâna lui Dumnezeu este deschisă spre cel care tinde către El. Mâna lui Dumnezeu este deschisă şi braţele Lui îmbrăţişează pe oricine se predă Lui, şi Dumnezeu îi va da şi duhovnic, şi părinte, şi îndrumător, şi tot ceea ce are nevoie. Cu o singură condiţie: să caute sincer, şi nu iscoditor.
Pe ce se întemeiază relaţia părinte - fiu duhovnicesc?
Pe răbdare şi pe discernământ din partea părintelui, şi pe ascultare şi sinceritate din partea fiului. Aş adăuga, pentru fiul duhovnicesc, şi statornicie. Statornicia este necesară pentru toţi: şi pentru părinţi, şi pentru fiul duhovnicesc. Statornicia în bine; nu astăzi să vrei binele, iar mâine să vrei răul. Părintele stareţ Iachint avea o vorbă: să rămâi constant, vertical, demn în statura pe care o ai. Fiecare dintre noi are o chemare şi în chemarea aceasta să te aşezi şi să lucrezi, căci Dumnezeu a avut un gând şi are o lucrare de îndeplinit cu fiecare dintre noi. Nu ne-am născut întâmplător, nu ne-am născut oricum în lumea aceasta, numai dintr-o întâlnire pătimaşă dintre tată şi mamă, ci Dumnezeu a fost acela care a dat sufletul. Când a dat sufletul, Dumnezeu a avut un gând şi apoi are o lucrare de îndeplinit în lume cu acel suflet. Eu trebuie să fiu conştient de această lucrare a lui Dumnezeu. De fapt, nu e nimic altceva decât împlinirea cuvântului din "Tatăl nostru": "Facă-se voia Ta". "Fie voia Ta, Doamne, întru mine". Când m-am pus la dispoziţia lui Dumnezeu, m-am aşezat în palma lui Dumnezeu, iar El lucrează şi astfel eu mă aşez în lucrarea lui Dumnezeu, mă aşez acolo unde trebuie să fiu, acolo unde am fost chemat să-mi găsesc scopul, menirea mea, talantul, şi atunci este bine.
Uitarea istoriei neamului ne duce la marginea prăpastiei
Dacă aţi face o radiografie a sufletului românului la ora aceasta, cum l-aţi surprinde?
E greu de spus, fiindcă trebuie să nu criticăm, să nu vorbim de rău, dar să ne vedem adevărata faţă. Avem şi români buni, români care-şi iubesc valorile, români care sunt conştienţi că neamul şi ţara parcă se clatină şi nu mai stau pe pilonii cei tari ai credinţei, pe adevăr, pe dreptate şi pe muncă. Cred că dacă aceşti piloni tari stau la temelia societăţii şi dacă ne cunoaştem istoria, atunci neamul stă bine. Şi românul se aşază în valorile lui. Dar dacă lipsesc aceşti piloni, dacă punem în locul adevărului minciuna, în loc de interesul naţional punem interesul de grup şi de buzunar, şi în loc de muncă umblăm cu viclenii şi pe lângă toate acestea uităm de istoria neamului, de strămoşii noştri, de modelele mari pe care le-am avut, atunci vom avea parte numai de rău, atunci vom fi mereu pe muchie de cuţit şi la margine de prăpastie.
Părintele Sofian spunea că omul are demnitate şi este unitate în interiorul lui, între cuvânt şi faptă, atât timp cât este unitate între minte şi inimă. Dacă nu vom reuşi să facem unitate între minte şi inimă, adică ce gândim să şi facem, şi aceasta numai în Dumnezeu şi numai cu Hristos, nu ne putem numi oameni. Oameni cu adevărat. Nu eşti om dacă nu-L ai pe Hristos cu tine. "Dacă nu trăieşte înlăuntrul tău Hristos, nu poţi înţelege corect lucrurile în viaţă. Inima să-ţi bată cu Hristos, să-L respiri pe Hristos! Numai atunci eşti om adevărat", spune părintele Sofronie Saharov.
Nădăjduim, cu ajutorul lui Dumnezeu, ca românul, cel de azi, dar şi cel de mâine, să se aşeze în propria matcă şi să vadă că fără aceste valori nu poţi merge mai departe nici ca neam, nici ca ţară. Nădăjduim, privind la strămoşi şi având valorile acestea, că vom vieţui ca neam şi ca ţară aşa cum se cuvine. Căci un neam dăinuieşte numai prin cunoaşterea rădăcinilor şi prin urmarea modelelor bune. Fără această cunoaştere este greu să mergem mai departe.
