Doar recunoașterea rădăcinilor creștine îi poate garanta Europei viitorul

Kenan Wang este născut în China, crescut în Brazilia și educat în România, unde s-a convertit la Ortodoxie, primind numele de Dionisie (în cinstea Sfântului Dionisie Areopagitul), și s-a căsătorit. În prezent urmează Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din București și este doctorand la Facultatea de Istorie din cadrul aceleiași universități. Kenan este un om plimbat prin toată lumea, a văzut multe, a trăit multe, deși este tânăr. Providența l-a adus în România și Kenan este un om împlinit intelectual, sufletește. Cu el am vorbit despre creștinism și politică în Bizanț și în Europa de astăzi. 

Domnule Kenan Dionisie Wang, ați călătorit peste tot în lume. Vi se pare că mai putem vorbi astăzi despre state creștine? Cât de adevărată mai e sintagma Europa Christiana?

Din perspectivă juridică, statele creștine sunt acele state care au ca religie oficială o confesiune creștină. Însă cu toții știm că în acestea, creștinismul este mai mult un obiect decorativ, jucând rolul de „păstrător al tradițiilor și al memoriei colective”, precum un muzeu însuflețit. Dacă referința noastră este dorința majorității unei societăți de a trăi în Hristos, exprimată inclusiv politic, adică legitim, atunci, astăzi, în termeni concreți nu mai putem vorbi despre state creștine. Clasicistul și preotul anglo-catolic John Hunwicke consideră că ultima manifestare politică a conceptului de creștinătate ar fi fost alianța anglo-franceză din timpul campaniei de la Gallipoli din 1915-1916. După aceea, conceptul acesta nu a mai fost luat în considerare în procesele de decizii politice ale statelor europene.

Cu toate acestea, consider că încă rămâne adevărată sintagma Europa Christiana pentru că întreaga configurație socială a Europei este bazată pe concepția socială creștină. Oricât de multe încercări de îndepărtare au existat pentru a separa Europa de creș­tinism, societatea ei a rămăs profund modelată de forma mentis creștină. Cu toate acestea, dacă privim anumite derapaje din ultimele decenii, ne-am face o impresie că stilul de viață european contemporan ar fi mai departe de idealul creștin comparativ cu stilurile de viață din alte spații civilizaționale.

Însă dacă am face o analiză amănunțită, ne-am da seama că în realitate „partea goală a paharului” este mai mică decât ne-am închipuit. De multe ori un observator extern poate identifica mai bine aceste raporturi decât cei implicați direct în actualul Kulturkampf pentru sufletul Europei. Ilustrul antropolog și sociolog chinez Fei Xiaotong susține că conceptele de libertate, egalitate și fraternitate, pe care se fundamentează civilizația europeană contemporană, s-au putut naște numai din experiența bimilenară de tensiuni și încercări de armonizare dintre gândirea greco-romană și cea creștină. Ele nu sunt „comori ale civilizației clasice îngropate de creștini și redescoperite de renascentiști și/sau iluminiști”, ci reprezintă o fază avansată a experienței antemenționate. Dezvoltarea firească a civilizației clasice fără sublimarea adusă de revelația Sfintei Evanghelii nu înseamnă nimic altceva decât machiavelismul sinistru și fascismul colectivist.

Europa, ca spațiu în care creștinismul s-a dezvoltat, a constituit un model de progres și civilizație pentru întreaga lume. Sub toate aspectele, cultural, tehnologic, moral, artistic. Credeți că negarea rădăcinilor creștine și politica „democratică” a Uniunii Europene vor rămâne fără consecințe?

Negarea rădăcinilor creștine ale Europei, prin orice mijloc și sub orice pretext ar fi, nu poate să rămână fără consecințe nefaste. De fapt, generațiile anterioare deja au fost martore la acestea: ororile Primului Război Mondial, dar mai ales cele ale celui de-Al Doilea Război Mondial, sunt de neconceput pentru mentalitatea medievală creștină. Niciodată în istoria Europei (și doar sporadic în istoria omenirii), barbaria, cruzimea și constrângerile colectiviste nu au ajuns la un asemenea nivel, încât însuși conceptul de civilizație a devenit ridicol. În acest context, Theodor Adorno a emis celebra aserțiune: „A scrie poezie după Auschwitz este un act barbar”.

Dar am cădea în iluzie dacă am crede că mișcările numite progresiste din ultimele decenii ar fi putut reprezenta o cale de ieșire din această situație tragică. Pentru că originea lor nu este în exaltarea excesivă a anumitor aspecte vitale ale societății și nici în hybris-ul conceptualizat politic de către Francis Fukuyama, ci într-o heterodoxie. Anume: în idolatrizarea instituțiilor și a constructelor omenești în locul lui Dumnezeu. Dacă până în 1945 (respectiv 1991), idolii aceștia ar fi fost națiunea, statul, rasa și clasa, astăzi idolul cel nou este conceptul vag și neclar de „progres”, sub acoperirea căruia se ascunde aceeași constrângere colectivistă.

Consecințele acestei noi idolatrii deja sunt observabile și nu mă refer la temele controversate care constituie o preocupare numai pentru comunitățile de credință, ci la marile frământări ale întregii societăți europene contemporane. De exemplu, astăzi Europa nu mai reprezintă neapărat un model de progres științific și tehnologic. Pentru că știința modernă s-a născut din aprecierea utilității inutilului, adică cunoaș­terea și investigarea naturii fără interese materiale imediate, ci din dorința de a-L cunoaște pe Dumnezeu în cadrul teologiei naturale; aceasta și nu altceva a fost motivul fundamental pentru care, în ciuda existenței invențiilor tehnologice spectaculoase în toate civilizațiile vechi, numai în Europa s-a dezvoltat și s-a păstrat metodologia științifică. Însă astăzi nu mai putem vorbi de aceeași apreciere la nivelul deciziilor politice ale statelor sau ale marilor companii europene; în schimb, observ o convergență de abordare utilitaristă a tuturor factorilor de decizie din lume în această privință. Consecința este evidentă. Astăzi, în loc să avem o colonie pe Marte, puterea imensă de calcul pe care omenirea o deține a fost folosită pentru generarea conținu­turilor care creează depen­dența oamenilor de vicii.

Singura cale de ieșire este întoarcerea la Dumnezeu prin restabilirea ortolatriei, însă acest lucru nu poate fi impus politic sau manipulat economic, social, cultural sau psihologic. Nu doar pentru că o astfel de „pocăință” nu ar fi autentică, dar și pentru că ea ar anula roadele dezvoltării teologiei creștine de două milenii și ne-am întoarce la același comportament de sub blestemul legii (Galateni 3, 13), în contrast cu binecuvântarea harului și a libertății adusă de Mântuitorul nostru. Nici nu trebuie să menționez faptul că un proiect social care își propune să cheme oamenii la Dumnezeu prin impunerea coercitivă sau manipularea prin discursurile alarmante ar favoriza numai oportu­niștii politici și șarlatanii cu pretenția de duhovnici și în nici un caz Biserica și societatea.

Cândva, în Bizanț, Ortodoxia era la mare cinste. Cum este ea percepută de conducătorii statelor de astăzi?

Biserica este o instituție divino-umană, prezentă în lume și aflată în dialog permanent cu aceasta, însă Mântuitorul a spus clar: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta (Ioan 18, 36)”. Caracteristica aceasta o face să fie de neînțeles pentru ideologii și teoreticienii politici, pentru că teoriile lumești ale organizării insti­tu­ționale nu sunt integral aplicabile în cazul Bisericii Creștine.

Întrucât avem obligația dată de însuși Mântuitorul de a fi „sarea pământului și lumina lumii” (Matei 5, 13-14), adică o conștiință normativă a societății,  creștinis­mul n-a devenit o religie a misticilor retrași și departe de lume, cum este taoismul. Din contră, creștinii au fost tot timpul implicați direct și activ în treburile din politeia. Pentru acest lucru, este necesar să existe un modus vivendi, o configurație organiza­țio­nală și un mecanism legal care să faciliteze dialogul între Biserică și lume, pentru ca Biserica să-și permită misiunea de proclamare și de propovăduire a Sfintei Evanghelii. Acesta este miezul tare, puternic, al teologiei sociale pe care o văd și o admir la cel mai vizionar teolog român de azi, la părintele Radu Preda, de care mă leagă între timp o prietenie prețioasă.

Considerând circumstanțele vremii, Sfinții Părinți au creat un model pe care eu îl numesc „constantinian”, iar mulți istorici și teologi l-au numit „simfonia bizantină”. Acesta a fost un model care a dat multe roade bune Bisericii; de exemplu, întreaga organizare administrativă bisericească a fost bazată pe organizarea administrativă a Imperiului Roman, chiar începând cu organizarea episcopiilor; iar principiile dreptului roman au fost preluate în dreptul canonic; nici nu trebuie să menționez faptul că autoritățile seculare creștine protejau Biserica și executau canoanele rânduite de sinoadele ecumenice. De aceea, Sfântul Ioan Hrisostom chiar spunea că Imperiul Roman ar fi fost acel Katehon din II Tesaloniceni 2, 6-7, deși consensul Sfinților Părinți este că Katehon-ul se referă la Sfânta Împărtășanie.

Însă începută de reforma protestantă, accelerată de revoluția franceză și făcută ireversibilă de cele două războaie mondiale, secularizarea a făcut ca simfonia să se prăbușească în mod inevitabil, nu doar în Europa de Vest, dar și în lumea ortodoxă, deși cu viteze diferite. Astăzi, în anul mântuirii 2024, ea se apropie de sfârșit; această realitate este observabilă și recunoscută de toată lumea care este sinceră cu sine. Unii mai au iluzia că acest model ar putea fi reinstaurat cumva și cândva, dar eu zic că aceasta este doar o iluzie dăunătoare, toxică, cum ar spune părintele Radu.

Cu toate acestea, „moștenirea constantiniană” care a rezultat în instituționalizarea și ierarhizarea Bisericii Creștine a transformat-o într-o instituție capabilă să se autoadministreze, fără intervenția statului, ceea ce ar fi fost imposibil dacă Biserica Creștină ar fi rămas precum era ea în primele secole. În mod special, instituționalizarea a făcut că Ortodoxia să fie ușor identificabilă și observabilă; de aceea, în ciuda faptului că organizarea actuală a Bisericii Ortodoxe este profund bântuită de traumele cauzate de dispariția Imperiului Bizantin, dreapta cre­dință poate fi în continuare proclamată și propovăduită în lume. Nu sensus fidei fidelium, ci con­știința eclesială a unei comu­nități de credință instituțio­nalizată ne-a salvat de fărâ­mițarea Bisericii în zeci de mii de denominații independente, cum se întâmplă în protestantism.

Astăzi, trebuie să știm să prețuim în mod adecvat această moștenire constantiniană, lăsată nouă de către Sfinții Părinți. Nu putem să o desconsiderăm precum fac neoprotestanții. În acest sens, n-ar fi rău să învățăm de la expe­riențele istorice ale Bisericii Occidentale, pentru că ea s-a confruntat cu retragerea autorității imperiale încă din primul mileniu creștin. De exemplu, am putea să ne gândim la modul prin care vom putea dezvolta în continuare dreptul canonic bizantin, a cărui evoluție firească s-a oprit odată cu căderea Constantinopolului. Dacă dreptul canonic occidental s-a putut dezvolta în continuare pe baza principiilor dreptului roman, nu văd nici un motiv pentru care noi nu putem face același lucru; până la urmă, cea mai mare autoritate a dreptului roman a fost Corpus Iuris Civilis al binecredinciosului Împărat Iustinian cel Mare.

În configurația politică și socială actuală, conducătorii statelor moderne nu prețuiesc, nu vor prețui și nici nu pot să prețuiască Ortodoxia din convingeri religioase; chiar dacă unii dintre ei pot fi creștini cu o viață sfântă, însă constrângerile instituționale îi fac să nu poată acționa precum conducătorii creștini din trecut. Dar acest lucru nu înseamnă că Biserica trebuie să se întoarcă la peșteră sau că ecclesia domestica ar reprezenta o soluție concretă pentru criza cu care Biserica se confruntă astăzi. Nu, acestea nu sunt soluții ortodoxe! Dacă vom prețui cu adevărat moștenirea constantiniană și o să dezvoltăm o teologie socială ortodoxă solidă - vedeți că mă tot întorc la ea! -, atunci Biserica va fi prețuită de conducătorii statelor moderne, pentru că ea va fi cea mai importantă instituție a societății civile și prin urmare cel mai important partener de dialog al statului. Mai concret, atunci când lumea trebuie să se bazeze pe creștinii practi­canți pentru a-și îndeplini scopurile, aceștia își vor obține automat o poziție avantajoasă la „masa negocierii”.

Imaginați-vă doar cum ar fi dacă cel puțin 20% din cele mai bune colegii din țară ar avea o caracteristică confesională ortodoxă puternică; apoi, elevii acestora ar urma să studieze în una sau două universități ortodoxe de top din țară și, eventual, în universități străine cu același profil și apar­ținând la aceeași rețea. Odată ce își încheie studiile, ar exista suficiente companii deținute de creștinii practicanți care să le ofere acestor absolvenți oportunități și protecția socială de care au nevoie tinerii de astăzi, care sunt cea mai vulnerabilă categorie socială în toate țările industrializate. După ce aceștia ar deveni pro­fesioniști în domeniile lor de spe­cia­lizare, datorită perfor­manței lor (izvorâtă nu din goana după plăceri trupești, ci din iubirea aproapelui manifestată în asumarea creștină a responsabilității sociale), ar fi căutați de toată lumea care are nevoie de expertiza lor.

Acesta este doar unul dintre foarte multele aspecte ce țin de teologia socială ortodoxă despre care discut cu însuflețire cu părintele Radu în lungile noastre plimbări prin Herăstrău sau pădurea din Voluntari. Orice om rațional ar ajunge la concluzia că un astfel de scenariu schimbă total balanța influenței în societate. Biserica nu va mai trebui să-și justifice constant rolul ei în societate prin proiectele filantropice sau contribuțiile la bugetul de stat, ci va avea din ce în ce mai mulți oameni care, căutând excelența, se vor apropia de ea și îi vor face donații generoase. Și nu doar de bani, ci de suflet, de angajament.

Mesajul lui Hristos acum 2.000 de ani și azi e unul de pace, iertare, iubire, convertire. Nu de ură și război. Cine mai ascultă azi cuvântul Lui? În cancelariile marilor puteri, la Bruxelles sau Washington mai are Hristos intrare?

Desigur că în cancelariile marilor puteri, la Bruxelles sau ­Washington DC, Hristos nu are intrare și probabil niciodată nu a avut. Dar este aceeași situație și la Moscova, Beijing, New Delhi, Brasília, Berlin sau Tokyo. Nu trebuie să avem nici o iluzie în această privință.

Deoarece calitatea de ucenic al lui Hristos nu se reflectă în poziția socială sau în apartenența politică, ci într-o prietenie personală cu El. Există oameni care ascultă cuvântul Lui oricând și oriunde, indiferent de capitale. Însă, instituțional vorbind, nu mai există nici un stat care își rânduiește regulile după învăță­turile lui Hristos, pentru că aceasta nu este menirea statului modern, care n-a fost proiectat pentru a-i ajuta pe oameni să se îndumnezeiască, ci pentru a supra­viețui. Iar conform principiului aristotelician despre buna guvernare, natura și starea unui regim politic nu pot să se desprindă de principiile și obiectivele sale fundamentale. Trebuie să recu­noaștem această realitate și să cultivăm mai mult prezența Bisericii în societatea civilă, noi fiind cea mai importantă instituție ­civilă, iar așa Hristos va avea ­intrare în cancelariile marilor ­puteri, inclusiv cele ne-creștine.