În scurta istorie a spiritualităţii creştine europene făcută de profesorul francez ortodox Bertrand Vergely, acesta subliniază că între Răsărit şi Occident există, dincolo de ceea ce le diferă, o complementaritate, o unitate fundamentală. Nu e corect să gândim disjunctiv, ci conjunctiv, afirmă conferenţiarul de la Saint-Serge, aducându-ne aminte că gestul nostru firesc îndreptat către creştinii primelor veacuri ale Bisericii este cel de recunoştinţă. Chiar dacă Apusul merge azi pe o pantă a descreştinării, totuşi sufletul omului resimte vidul creat şi, nemulţumit de bunăstarea materială, caută hrana duhovnicească.
Domnule profesor, predaţi filosofie şi teologie morală în Franţa. Ce credeţi că ar caracteriza spiritualitatea occidentală? Dar cea orientală?
Să-i luăm pe marii mistici din Orient sau Occident. Toţi au simţul prezenţei faţă de natură, al prezenţei de sine, al prezenţei în istoria lumii şi al prezenţei în faţa lui Dumnezeu.
Acestea fiind spuse, există o diferenţă profundă între Occident şi Orient, o diferenţă vizibilă în relaţia dintre Dumnezeu şi om. Dacă Occidentul are o viziune umană asupra lui Dumnezeu, Orientul are o viziune divină despre om.
Astfel, Occidentul a umanizat pe Dumnezeu începând cu sfârşitul Evului Mediu şi odată cu Renaşterea. Lucru pe care Răsăritul nu l-a făcut. Să intrăm într-o biserică catolică. Ce vom vedea acolo? Pictură religioasă. Hristos este un om. Sfinţii sunt nişte oameni. Chipurile lor nu mai sunt aureolate de lumina divină. În Răsărit însă, situaţia este alta. Când ne aflăm într-o biserică ortodoxă, ce putem observa? Icoane, nu pictură religioasă. Nici sfinţii nu mai sunt nişte oameni pur şi simplu; ei participă la divino-umanitate, chipul lor fiind aureolat de lumina divină asemenea lui Hristos.
E posibilă o sinteză între Occident şi Orient?
Există o unitate sau cel puţin o complementaritate între cele două?
Da şi nu. Fundamental, da. Numim cu titulatura de Occident acţiunea, Orientului revenindu-i contemplarea. Apusul e raţionalist, iar Răsăritul este intuitiv. E evident că Occidentul şi Orientul nu sunt separate. Ca să trăieşti, trebuie să simţi
şi să gândeşti, nu să simţi
sau să gândeşti. Dacă nu gândim ceea ce simţim, suntem orbi. Dacă nu simţim ceea ce gândim, suntem goi. La fel, se cuvine să ştim a acţiona
şi a privi, nu a acţiona
sau a privi.
Asistăm astăzi la un fenomen ciudat care se prezintă sub forma unei invazii. În timp ce spiritul oriental pătrunde în Occident prin intermediul budismului, yoga, acupuncturii, spiritul occidental intră în China, India, Japonia şi Coreea prin capitalism şi tehnologia de ultimă generaţie. Trebuie să vedem aici un semn al unităţii? Nu, ci unul al invadării şi o chestie de modă. Pentru a exista unitate, va fi necesar să avem o sinteză care nu există încă între ştiinţa occidentală şi cea orientală, între mistică şi raţiune. Cercetătorii lucrează la aşa ceva. În fizică mai ales, graţie progresului fizicii cuantice şi noilor paradigme pe care aceasta le pune în operă.
Se poate face o paralelă între omul Antichităţii creştine şi omul contemporan? Sunt ei compatibili sau total diferiţi?
Teologia creştină a cunoscut o vârstă de aur în timpul primelor opt secole de la naşterea Domnului. Oamenii de atunci au înţeles noutatea lui Hristos cu o libertate şi o profunzime absolut extraordinare. Ei au fost, prin această libertate de spirit, modernitatea însăşi, modernitatea fiind sensul creaţiei şi al noutăţii. Există vreo legătură între omul de azi şi cel din Antichitatea creştină? Franc, nu. Omul contemporan, cel puţin în Occident, este departe de religios, şi-a tăiat rădăcinile creştine, ignorându-L pe Hristos.
În schimb, există vreo legătură între omul modern şi Antichitatea creştină? Da.
Când suntem liberi şi cu adevărat moderni, putem comunica cu tot ceea ce este liber şi modern, cum ar fi spiritul antic creştin. Vă dau un singur exemplu. Filosoful şi omul politic Massimo Cacciari, fostul primar al Veneţiei. El, deşi a avut o funcţie înaltă administrativă, a găsit timp să scrie o carte remarcabilă despre îngeri, unde vorbeşte şi despre icoane, despre teologul rus Georges Florovsky. Modernitatea gânditorului italian l-a făcut să intre în contact cu Antichitatea creştină. Semn că Duhul, când suflă, nu cunoaşte barierele spaţiului, nici ale timpului, sau ale oamenilor.
Cum priviţi credinţa creştină a omului din Antichitate? Ieri, omul era pregătit să moară pentru credinţa lui. Astăzi, de ce nu mai suntem capabili de acelaşi gest?
În perioada Antichităţii, creştinismul a fost persecutat. Când a devenit religie de stat, mai ales odată cu Teodosie cel Mare, creştinismul a făcut ca toate templele păgâne să fie închise, iar cultul zeilor interzis. Să nu idealizăm Antichitatea. Ea n-a fost în mod clar un moment glorios al credinţei. Se încearcă azi să nu se mai ucidă în numele religiei. Ar fi un progres remarcabil. Să nu uităm că au fost mari sfinţi martiri care şi-au dat viaţa pentru credinţa lor. Şi să le fim recunoscători în această privinţă. Fără ei, noi nu am mai fi fost creştini. Lumea de azi ignoră acest fapt sau când vorbeşte despre un asemenea subiect nu ştie cum să se raporteze la el. Ba chiar îi este incomod sau deranjant şi trăieşte un sentiment de ruşine abordându-l.
Trebuie să spunem că atât am amorţit în confortul nostru, încât nu este sigur că ne-am putea apăra propriile noastre valori dacă ele ar fi atacate.
Nietzsche a intuit acest fenomen. Occidentul devine nihilist, a constatat el. Nu mai are chef să lupte. Nu mai iubeşte viaţa. Începând cu secolul al XVIII-lea, totul a fost făcut pentru a distruge conştiinţa mistică fundamentală a vieţii. În continuare, totul se face ca omul să nu mai creadă în Dumnezeu. Iar rezultatul se citeşte sub ochii noştri. Din cauza faptului că nu mai credem în Dumnezeu sfârşim prin a nu mai avea simţul a ceea ce este fundamental. Pentru că am pierdut simţul fundamentalului, renunţăm la luptă, renunţăm la viaţă.
Revoluţia care nu face nici un mort
Când a apărut ruptura între ceea ce credem şi ceea ce trăim?
Oficial, pierderea credinţei începe cu sfârşitul Evului Mediu şi cu Renaşterea, atunci când omul occidental a dorit o emancipare faţă de religie şi Dumnezeu prin umanism. Dar,
într-un mod neconfirmat de vreo autoritate, această ruptură a rămas înscrisă în profunzimile omului după căderea în păcat.
În timpul profeţilor, apoi în vremea lui Hristos, mulţi bărbaţi şi multe femei au avut la fel de puţină credinţă ca şi cei din Renaştere sau Evul Mediu.
În nici o altă religie contradicţia între ideal şi realitate nu este aşa de dureroasă ca în creştinism. Întotdeauna în istoria Bisericii proorocii şi sfinţii au învins această greutate. Mai există acum oameni care să ne arate drumul prin care putem aduce idealul mai aproape de realitate?
Idealul îţi creează teamă. Şi tot el te învinovăţeşte. Pentru că atunci când intri în contact cu el dai socoteală de tot ceea ce ar fi trebuit să faci şi n-ai făcut. Şi decât să te schimbi, mai degrabă distrugi tu idealul. Acest fenomen s-a petrecut sistematic începând cu secolul al XVIII-lea. El se agravează astăzi, chiar principiile democratice nu mai merg în sensul unei excelenţe, ci al unei scăderi a standardelor. Cultura contemporană nu mai este o cultură a depăşirii de sine, ci a mulţumirii de sine şi a narcisismului. Există totuşi persoane care simt nevoia de a se depăşi. Vedem asta mai ales în domeniul sportiv. Aşa cum în acelaşi timp se trăieşte o mare sete duhovnicească. Se observă în înnoirea duhovnicească care atrage numeroşi tineri şi tinere.
Nu poţi să împiedici la infinit manifestarea duhului omului. Pentru că într-un târziu acesta se revoltă şi nu mai ascultă de comandamentele impuse din exterior. Această revoltă trece prin nişte fenomene care marchează conştiinţele. Se întâmplă uneori ca anumite persoane care au totul pentru a reuşi în viaţă să abandoneze bunăstarea lor materială pentru a urma o cale duhovnicească.
Avem de-a face cu cea mai mare revoluţie care a existat vreodată. O revoluţie care nu face nici un mort şi care invită la reflecţie. Ce se află în inima omului astfel încât succesul acestei lumi să pară nimic în comparaţie cu viaţa duhovnicească?
