Transplantul salvează vieţi. Donarea de organe este un act filantropic prin care un om ajută un alt om. Actul vindecării are nişte conotaţii sufleteşti foarte puternice. Dumnezeu reuşeşte să sudeze şi să creeze o cale de comunicare între medic şi pacient. Un interviu cu prof. dr. Irinel Popescu, preşedinte al Academiei de Ştiinţe Medicale, profesor de chirurgie şi director al Centrului de Chirurgie Generală şi Transplant Hepatic "Dan Setlacec" - Institutul Clinic Fundeni.
Domnule prof. dr. Irinel Popescu, cât de necesare au devenit astăzi, odată cu dezvoltarea medicinei, operaţiile de transplant de organe?
Tratamentul medicamentos poate fi uneori foarte eficient, alteori, din păcate, pentru anumite boli, este doar un remediu paliativ, şi nu de lungă durată. Suferinţa trece astfel de limita posibilităţilor pe care le are medicina actuală de a le vindeca. Singura şansă este înlocuirea organelor respective. În această situaţie se află organe care nu sunt vitale, precum rinichiul. Cu toate că a fost inventată dializa renală, s-a demonstrat că transplantul scade costurile, deoarece dializa este costisitoare, infirmităţile create de dializă sunt mult mai mari decât o operaţie de transplant şi transplantul îl face pe bolnav complet independent, cu o viaţă mult mai activă. În acelaşi timp, sunt şi organele vitale, ficatul sau cordul, care nu au substituţie pe termen lung. Deci în cazul acestor organe înlocuirea lor este absolut vitală. Aşadar, dincolo de orice posibilitate de dubiu, transplantul asigură supravieţuirea bolnavului.
Aţi fost printre pionierii operaţiilor de transplant la noi în România. Cum a fost această perioadă de pionierat şi cu ce probleme v-aţi confruntat?
Până la Revoluţia din 1989 în România s-au făcut operaţii numai de la donatori în viaţă, cu o singură excepţie. De aceea pionieratul a însemnat - şi aici am fost foarte implicat - mai întâi introducerea conceptului de moarte cerebrală şi apoi transplantul altor organe în afara rinichiului, adică ficat şi cord. Date fiind condiţiile din ţară, pionieratul a implicat obstacole extrem de serioase. Dezbaterile din anii â90 despre implementarea conceptului de moarte cerebrală au fost uneori destul de furtunoase. Cred că au contribuit la reuşita implementării şi succesele operaţiilor de transplant. Pionieratul a constat şi în dificultatea operaţiilor de transplant. Spre exemplu, transplantul de ficat este o operaţie extrem de grea, poate cea mai grea operaţie din lume, şi deşi primul transplant a fost făcut în 1997, abia al cincilea transplant efectuat în aprilie 2000 a fost cu supravieţuirea bolnavului.
Ce este mai exact moartea cerebrală?
Sunt două cauze majore de moarte cerebrală: trauma severă cu distrucţia creierului şi accidentul hemoragic (ruptura unui vas mare în care tot creierul este inundat de sânge şi este distrus). Aceste cauze sunt ireversibile, nu există posibilitatea de a recompune un creier care a fost fizic distrus. Pacienţii care au avut o moarte aparentă şi apoi s-au trezit nu intră în sfera morţii cerebrale. Nici cei care au stat în stare vegetativă mai mulţi ani, care pot să respire, dar nu pot gândi şi nu pot desfăşura activitate cerebrală, pentru că au scoarţa cerebrală distrusă. Se păstrează doar activitatea etajelor inferioare ale sistemului nervos. În cazul morţii cerebrale, când creierul este distrus în întregime, pacientul nu rezistă mai mult de două săptămâni.
Cine are ultimul cuvânt în prelevarea organelor de la un pacient în moarte cerebrală?
În România utilizăm consimţământul familiei. Rata de consimţământ este peste media ţărilor europene, o surpriză pentru toţi. Consimţământul familiei arată generozitatea oamenilor şi faptul că au înţeles beneficiile transplantului.
Timpul de aşteptare pentru un transplant
În calitate de fondator al Agenţiei Naţionale de Transplant, vă rugăm să ne spuneţi cât de avansate sunt astăzi, în România, operaţiile de transplant?
Sunt trei programe de transplant cu activitate constantă, două în cazul rinichiului şi unul în cazul ficatului, al căror număr de operaţii şi rezultate sunt la nivelul programelor internaţionale. Odată cu desfiinţarea Institutului de boli cardio-vasculare de la Târgu-Mureş, numărul operaţiilor de transplant de cord a ajuns la zero în acest an. Iar alte programe, cum ar fi transplantul de pancreas sau pulmonar, încă nu au început cu adevărat. În schimb, transplantul medular, care nu este un transplant de organe, ci insular, este foarte bine stabilit în momentul de faţă. În rest, România este în urma ţărilor dezvoltate. Chiar şi pentru programele existente necesităţile sunt mult mai mari. În cazul rinichiului, sunt peste 6.000 de bolnavi aflaţi pe dializă, în comparaţie cu 200 de operaţii anual. În cazul ficatului, sunt peste 300 de bolnavi, la doar 65 de operaţii făcute anul trecut. Şi numărul de donatori aflaţi în moarte cerebrală este sub media europeană.
Care este drumul pe care trebuie să îl parcurgă un pacient şi cât trebuie să aştepte până când primeşte organul pentru transplant?
De obicei pacienţii sunt mai întâi în grija unui internist, care constată că acel organ nu mai poate fi salvat cu tratament medicamentos, ci trebuie înlocuit. Ca atare, bolnavul este inclus pe lista pentru transplant. Timpul de aşteptare este la rândul lui variabil, de la câteva zile la câţiva ani, cu o medie de 1-1,5 ani. Acest lucru nu trebuie să sperie, pentru că în general au prioritate cazurile cele mai grave, iar prioritizarea nu se face în funcţie de înscriere, ci în funcţie de gravitatea şi stadiul bolii.
Din experienţa dumneavoastră, cum este acomodarea din punct de vedere psihologic a pacientului cu organul străin, mai ales dacă a venit de la cineva care a murit?
E o întrebare foarte grea şi foarte interesantă în acelaşi timp. În România nu cunosc nici un caz, dar în timpul pregătirii mele din SUA am întâlnit o persoană care a cerut să-i fie scos rinichiul transplantat.
Cei mai mulţi se adaptează pentru că au nevoie de acel organ, pentru că viaţa lor se schimbă. Din muribunzi şi dependenţi social devin sănătoşi şi implicaţi în societate. Noi şi avem un psiholog care evaluează toate cazurile înainte şi după operaţie.
Pot să vă spun că în cazul bolnavilor transplantaţi hepatic, uneori în perioada postoperatorie apar nişte fenomene psihice neexplicabile, visuri ciudate, delir, agitaţie, chiar lipsa coerenţei în exprimare. Am făcut diferite investigaţii, dar nu ne-au lămurit.
Noul organ schimbă cu ceva trupul gazdei?
Îl schimbă în sens pozitiv, ajută celelalte organe să funcţioneze normal. După transplant apare şi reacţia imună la noul organ, pe care noi o numim reject în transplant şi care trebuie controlată foarte bine cu medicamente. Nu putem spune dacă organul aduce ceva din trăsăturile, deprinderile celuilalt, ne este foarte greu să cuantificăm aşa ceva.
Dumnezeu şi medicina
Cum aţi văzut ajutorul lui Dumnezeu în decursul activităţii dumneavoastră de chirurg?
Un medic, după părerea mea, inevitabil simte prezenţa lui Dumnezeu în actul medical. Ar fi o mare greşeală să considerăm că ştiinţa în sine, fără Dumnezeu, are reuşită. Nu trebuie nici să punem un eşec medical pe seama intervenţiei divine. Pe de altă parte, un medic care lucrează cu cazuri grave a văzut divinitatea în ambele sensuri. La oameni consideraţi fără speranţă şi care s-au vindecat, neexplicabil medical, sau invers, la oameni pentru care noi am făcut tot ce trebuia, dar, din păcate, lucrurile nu au evoluat favorabil.
Actul vindecării are nişte conotaţii sufleteşti foarte puternice. Există o anumită conexiune afectivă între medic şi pacient, şi asta ajută de foarte multe ori. Şi aici cred eu că intervine şi divinitatea, care reuşeşte să sudeze şi să creeze o cale de comunicare între medic şi pacient şi să-i insufle pacientului încredere în medic, şi asta îl ajută foarte mult în procesul de vindecare.
Aţi primit de curând "Crucea patriarhală". Ce înseamnă pentru dumneavoastră această distincţie?
Este o recunoaştere a activităţii în transplantul de organe pe care am desfăşurat-o de-a lungul timpului. "Crucea patriarhală" pe care am primit-o, împreună cu profesorul Mihai Lucan, un alt pionier al transplantului, după părerea mea reflectă punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe Române vizavi de transplant. Transplantul salvează vieţi. Donarea de organe este un act filantropic prin care un om ajută un alt om.
