Subiectul schimbărilor climatice se află de ani buni printre temele intens discutate în spațiul public, adâncind faliile între cei care cred că pământul se încălzește accelerat și cei care cred că parcurgem o fază pe care planeta a mai traversat-o în istoria ei, fără prea multe riscuri. Problema modificării climei e, însă, o realitate demonstrată științific, cu implicații și consecințe care ar trebui să fie conștientizate și să intereseze întreaga societate. Ce transformări vor suferi lumea vie și diversele regiuni ale globului, în perspectiva încălzirii planetei? Ce înseamnă să trăim într-o lume mai caldă și cum ar trebui să ne pregătim pentru asta? Am încercat posibile răspunsuri în interviul pe care ni l-a acordat conf. univ. dr. Lucian Sfîcă, specialist în climatologie, de la Facultatea de Geografie și Geologie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.
Un articol din revista „Realitatea Ilustrată” din 1911, pe care l-ați publicat recent pe pagina de Facebook Meteo Moldova, arăta că încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea se chestiona problema schimbării climei. Și de aici aș vrea începem dialogul – de la ce înseamnă normal și anormal, din punct de vedere climatic, în zona europeană în care ne aflăm?
Dacă e privită la nivel geologic, normalitatea climatică înseamnă alternanțe foarte ample, de la rece la cald, între perioade geologice diferite. Dacă privim din punct de vedere istoric, adică în ultimii, să zicem, 10.000 de ani, tot alternanțele, cele de mai mică amploare, ar reprezenta normalitatea. Dar trăim la scară biologică și trebuie să aducem condițiile acestea climatice la ceva relevant față de ce putem noi trăi, nu față de toate variațiile posibile de pe Terra. De aceea, convențional, se lucrează cu perioade standard de 30 de ani, perioade care ar fi relevante pentru ce trăiește o generație. Cu cât lungimea vieții unui individ e mai mare, cu atât șansele de a surprinde perioade diferite climatic între copilărie și bătrânețe sunt mai mari. De aici cred că pleca și acea abordare filosofică: „Unde sunt zăpezile de altădată?”. Ea venea din această percepție a variabilității condițiilor climatice în timp.
Deci, nu ar trebui să fetișizăm noțiunea de normalitate climatică, pentru că ea este destul de complexă, însă, convențional, ca unealtă științifică, lucrăm cu aceste perioade reper de 30 de ani. Astfel încât, dacă suntem în 2024, recomandarea ar fi să lucrăm cu perioada 1990-2020.
Există două curente legate de schimbările climatice. Unul susține ideea că nu e niciun pericol, că pământul funcționează după legi proprii, că a mai trecut prin asta, că se autoreglează. Altul avertizează că, dacă vom continua să eliberăm gaze cu efect de seră în același ritm, viața pe Terra nu va mai fi la fel ca cea pe care omenirea a cunoscut-o până acum. Mai nou, negaționiștii climatici îngroașă rândurile conspiraționiștilor, bagatelizând și subiectul schimbărilor climatice. Ce este mit și care este adevărul științific, până la urmă?
Personal, am emoții serioase să folosesc noțiuni foarte grele, cum este cea de adevăr științific. Pentru că adevărul științific dintr-o anumită perioadă de timp se poate modifica, astfel încât el să aibă mai puțină valoare în viitor, atunci când este reanalizat, sau chiar să se transforme într-o eroare științifică.
Cred, însă, că în acest caz e legitimă întrebarea. Vorbim despre niște realități științifice în bună parte demonstrate, care, din secolul XIX, ne arată că pământul este mai cald decât ar trebui să fie, în baza energiei venite direct de la soare. Din 1824, matematicianul francez Joseph Fourier a dezvoltat conceptul de pământ care, din punct de vedere energetic, funcționează ca o seră. Adică, radiația solară ajunge la suprafața terestră, dar rămâne captivă în atmosfera terestră, care joacă acest rol de suplimentare a căldurii disponibile la suprafața terestră. Ultimul mare progres în cunoașterea acestei probleme a fost realizat la început de secol XX, de către suedezul Svante Arrhenius, care a demonstrat faptul că dacă pământul ar avea mai mult dioxid de carbon asta l-ar face mai cald. Chestiunea a rămas nediscutată în lumea științifică până în anii '80, când s-au constatat tendințe de creștere a temperaturii. Climatologii au revenit la această problemă, iar discuțiile au condus către ideea că riscăm ca planeta să se încălzească foarte mult din pricina emisiilor antropice de gaze cu efect de seră.
Și aici se termină știința, climatologia. De aici încolo problema a devenit una politică, una socială, una de percepție, una care cheamă climatologii să fie ambasadori ai implementării unor măsuri care să conducă la reducerea emisiilor. Or, în calitate de climatolog, nu cred că rolul meu este să-i modelez pe oameni să procedeze într-un alt fel. Climatologii au subliniat care este problema, o spun constant, modul în care societatea rezolvă această problemă este cu totul altceva.
Sunt două tabere despre care ați vorbit d-voastră și pe care le percepe deja toată lumea – hiperecologiștii, care susțin teoria schimbării climatice antropice, așa cum este cunoscută și fundamentată în lumea climatologilor și conservatorii, care, din păcate, au mai puțină consistență științifică, bagatelizând rolul dioxidului de carbon sau spunând că s-a mai întâmplat așa ceva și în trecut. Nu mă poziționez alături de niciuna dintre tabere, pentru că eu însumi nu sunt foarte capabil să fac ceea ce proclamă hiperecologiștii în toate nuanțele, dar nici nu sunt de acord cu foarte multe abordări din tabăra conservatoare.
Dar cert este că această încălzire există.
E foarte greu de negat. Când ne uităm, de exemplu, la banchiza polară, care e într-o extindere din ce în ce mai mică în ultimii 30 de ani, cel puțin de când avem monitorizare satelitară, când ne uităm chiar și la constatările noastre personale, care ne indică faptul că un februarie precum cel care s-a încheiat arată cu totul diferit față de tot ce știam noi despre luna februarie, încălzirea globală devine perceptibilă.
Dacă în anii '80 - '90 oameni considerau că schimbare climatică e o aiureală, acum negaționismul s-a dus într-o zonă a pseudoargumentelor de genul „a mai fost la fel de cald și în trecut”. Nu cred că ne încălzește foarte mult faptul că a fost foarte cald în mezozoic, din simplul motiv că atunci oamenii nu existau. Faptul că planeta poate arăta fundamental diferit și că poate să ne elimine e o realitate. Și nu cred că putem fi atât de cinici încât să spunem că nu contează și că mergem așa înainte.
Aceste tabere sunt imposibil de pus la un loc. E păcat că o teorie științifică nu găsește unanimitate în populație și, cel mai rău lucru, că a fost, la un moment dat, monopolizată din punct de vedere politic. Pentru că problema este una generală și ne privește pe toți, fie că avem credințe mai ecologiste sau mai conservatoare.
Pomeneați de banchiza polară. Într-un reportaj difuzat recent de Deutsche Welle, un cercetător norvegian aprecia că în zona polară încălzirea climei este de trei ori mai accentuată decât în restul lumii. De ce?
Este perfect adevărat și fenomenul poartă numele de amplificare polară a încălzirii. Prin mecanismele de autoechilibrare la nivel planetar, atmosfera terestră redistribuie căldura din zonele în care aceasta este în exces în zonele în care este în deficit. Or, dacă noi avem o zonă polară foarte rece și avem foarte multă căldură la Ecuator, temperatura de la Ecuator nu va crește la infinit, ci o parte va fi redistribuită către poli. S-a mai întâmplat și în mezozoic, atunci când planeta era foarte caldă, era epoca dinozaurilor, reptile care depindeau de temperaturi foarte mari, iar polii erau mult mai calzi. Practic, nu existau calote glaciare în zonele polare. Tocmai pentru că o planetă mai caldă este o planetă cu mult mai caldă în zonele polare și considerabil mai caldă și în zonele ecuatoriale.
De aceea, dacă vorbim despre scenariile climatice extreme, care ar indica un plus de 6˚C la nivel planetar pentru sfârșitul secolului, aceste 6 grade la nivel planetar ar însemna poate 11˚ în zona arctică mai mult decât în prezent și plus 2˚ în zona tropicală. Dar 2˚ în zona tropicală este foarte mult pentru o zonă care este deja foarte caldă.
Polii se încălzesc cel mai puternic și acesta va fi mediul geografic planetar care va fi cel mai consistent transformat în contextul schimbărilor climatice.
„Fără căldura de la Atlantic, Europa ar fi mult mai rece”
Care ar fi efectele cele mai notabile ale schimbărilor climatice în diferite zone de pe glob?
Latitudinile cele mai mari și zonele polare vor cunoaște cele mai puternice transformări. Imaginați-vă, plus 10˚ în zona arctică ar însemna temperaturi extraordinar de ridicate față de cele din prezent, care vor pune foarte multă presiune pe mediul ecologic al zonelor respective, în sensul că speciile de plante și animale nu vor avea decât două variante: migrația sau adaptarea. Migrația nu prea mai are unde să aibă loc. Cum se vor adapta speciile de acolo? Poate că urșii polari, ca specie, vor reuși o formă de adaptare – vor migra la latitudini mai mici, vor pierde blana, vor pierde culoarea neagră a pielii, detalii care îi vor face supraviețuitori. Dar este un pariu periculos.
Din punctul de vedere al lumii vii, riscurile sunt foarte mari. Schimbarea se anunță a fi una foarte rapidă. Este vorba despre creșterea cu câteva grade Celsius în timp de decenii, fapt care nu prea lasă loc unei adaptări fiziologice de la o generație la alta. Geologic vorbind, astfel de situații au fost mai degrabă asociate cu extincții decât cu adaptare.
Apoi, provocările pentru noi, ca societate, sunt foarte mari. Dacă în momentul de față zona cea mai favorabilă pentru locuire, la nivel planetar, este una tropical-musonică și subtropicală, în viitor, cu scenarii extreme transformate în realitate, ar însemna că mai degrabă zona temperată ar fi cea mai favorabilă pentru locuire. Nu în sensul că aici va fi raiul pe pământ, ci în sensul că aici va fi mai bine decât în zonele tropicale.
Un sondaj recent din Europa de Vest indică faptul că migrația climatică este văzută ca unul dintre cele mai mari pericole. Migrația este complexă, ea are la bază sărăcia, dar, de obicei, schimbarea climatică amplifică problemele legate de sărăcie și asta va pune presiune pe regiunile geografice situate la latitudini mai mari, care, câteva decenii, vor fi încă foarte favorabile sau chiar cele mai favorabile pentru locuire. Și de aici încep provocările societale. Modul în care se va transforma planeta și presiunile pe care societatea umană le va resimți vor fi unele complexe. În momentul de față, schimbarea climatică nu face decât să amplifice niște probleme existente. Vorbim despre nordul global dezvoltat, care, paradoxal, va avea mai puțin de suferit ca impact climatic direct, și sudul global mai puțin dezvoltat, care riscă să aibă mai mult de suferit din pricina shimbărilor climatice. Asta e deja o problemă geopolitică și va amprenta, cu siguranță, politicile din acest secol.
Bunăoară, s-a discutat destul de recent despre faptul că tot schimbarea climatică poate să bulverseze circulația oceanică, astfel încât Europa să se transforme într-un continent mult mai rece decât prezent. Și cât de mare va fi paradoxul ca într-o lume în general mai caldă, Europa să se răcească. Europa este un dar al Atlanticului, așa cum Herodot spunea că Egiptul este un dar al Nilului. Fără căldura de la Atlantic, Europa ar fi mult mai rece și mult mai puțin favorabilă locuirii.
Așadar, această schimbare climatică nu este perfect predictibilă în toate consecințele sale. Ceea ce trebuie să reținem este că provocările pe care le aduce vor fi foarte mari și pe unele dintre ele în momentul de față nici măcar nu le cunoaștem. De aceea, accentul trebuie să cadă pe ideea că e mai bine să limităm schimbarea climatică decât să punem un pariu care să ne oblige pe noi toți la adaptarea la viitoarele condiții.
Efectele pozitive ale încălzirii globale, un „măr otrăvit”
Încălzirea climatică generează consecințe negative. Putem vorbi și despre efecte pozitive pentru anumite zone?
Aceste efecte pozitive, care nu pot fi negate de niciun climatolog, reprezintă, de fapt, mărul otrăvit. Pentru că, dacă aceste consecințe ar fi fost doar negative, cu siguranță societatea umană s-ar fi mobilizat mult mai eficient în a găsi o soluție. Așa a fost cazul găurii din stratul de ozon. Acea problemă a avut invariabil consecințe negative și, ca urmare, societatea a acționat. Nu mai producem clorfluorcarburi, problema este cvasirezolvată.
În ce privește schimbarea climatică nu e așa. Nu cred că a deranjat pe foarte multă lume faptul că facturile din acest februarie, care cred că a fost cel mai cald din istoria observațiilor meteorologice de la noi, sunt foarte mici față de cât ar fi putut fi într-o lună februarie obișnuită. Este acesta un efect pozitiv? Luat punctual, cu siguranță că da. Dacă ne ducem la scară globală, mai ales din perspectiva reducerii nevoii de energie pentru încălzirea locuințelor, vom găsi multe zone în care oamenii sunt foarte mulțumiți de ierni mai blânde. Însă provocările pe care le aduce schimbarea climatică sunt atât de mari, încât aceste efecte pozitive, pe termen lung, ar putea intra într-o zonă complet neglijabilă. De aceea, este periculos să vedem discuția despre schimbările climatice în această logică – efecte pozitive, efecte negative. Pentru avea efecte pozitive suntem obligați să ne adaptăm la condițiile climatice, iar din efortul de adaptare, mai ales când ne gândim la nivel global, cu siguranță vor exista perdanți.
Cum apreciați d-voastră, cât de fezabile ca aplicabilitate sunt acordurile periodice pe care marile state industrializate le încheie cu privire la reducerea emisiilor de carbon?
Emisiile gazelor cu efect de seră sunt mult mai complicate din perspectiva surselor. Tot ce facem noi înseamnă emisii de gaze cu efect de seră.
Aceste protocoale internaționale au mers în cascadă cu aceeași abordare – trebuie să reducem emisiile, trebuie să sistăm emisiile. Dar tocmai pentru că problema este foarte complicată, se vede că ele n-au fost eficiente. Statele Unite n-au ratificat protocolul de la Kyoto din '97 și nici n-au fost campionii reducerii emisiilor la nivel planetar. Intervine apoi reticența pe care state precum India o au în a implementa măsuri care le limitează dezvoltarea economică. Or, noi toți, ca cetățeni ai planetei, avem dreptul la dezvoltare. Și situația devine una foarte complicată.
Personal, n-am încredere în aceste acorduri, cel puțin până nu văd că se acționează acolo unde problema chiar este mult mai ușor de rezolvat. Este vorba de asimetriile de dezvoltare, despre faptul că aproape 50% din bogăția mondială este deținută de câteva procente din populația planetară, care cred că are cea mai mare amprentă în privința emisiilor de gaze cu efect de seră. Principala sarcină în reducerea emisiilor trebuie să vină de aici și dintr-o regândire a modului de comunicare pe această temă către public. Decidenții ar trebui să înceapă cu ei acest model de schimbare. Când aceste acorduri, care nu trebuie să aibă ceva secret, fiind vorba de binele planetei, se vor încheia în conferințe online, fără a fi nevoie ca liderii lumii să se deplaseze cu avioanele în cele mai exotice locuri, poate oamenii vor începe să creadă mai mult în faptul că avem o problemă. Dacă nu, problema va fi percepută ca fiind una impusă doar oamenilor simpli, care nu sunt dispuși să o rezolve.
„După '90 am devenit, accidental, niște campioni ai decarbonizării”
Cum stă România din punctul de vedere al emisiilor de carbon?
Din punct de vedere istoric nu stăm așa de bine. Am fost o țară în care s-a exploatat petrol în mod industrial, ca să nu mai spun că am alimentat războaie cu acest petrol. Suntem o țară care a avut o industrie foarte energofagă, pe cărbune, în perioada comunistă. Deci, din punct de vedere istoric, avem ceva emisii, mult peste media planetară.
Însă, după '90 am devenit, accidental, niște campioni ai decarbonizării. Dezindustrializarea țării la care am asistat în ultimii 30 de ani a însemnat o scădere foarte consistentă a emisiilor. În același timp, chiar din perioada comunistă, România a beneficiat de un mix energetic complex, pentru că avem și centrale nucleare, și hidrocentrale, și centrale eoliene sau solare în prezent. Astfel încât acum suntem, într-un fel, un model de societate din punctul de vedere al producerii energiei. Suntem atât de model, încât riscăm să fim unici. Spre exemplu, mina Lupeni ar trebui să se închidă în 2032, în timp ce unele cariere de lignit din Germania sunt reactivate pentru a produce energie.
Putem să ne mândrim că suntem un fel de campioni la nivel planetar, dar să ne și întrebăm dacă toți actanții fac același lucru și dacă nu cumva riscăm să devenim niște perdanți, atunci când cei din jurul nostru nu fac același lucru. Putem noi să fim un exemplu care să-i convingă pe chinezi, indieni, pe germani, pe americani să facă la fel? Nu știu.
Cum am putea să ne pregătim, la nivel planetar, pentru o lume mai caldă?
E un truism, dar cea mai bună pregătire ar consta în a o evita. O importanță foarte mare ar trebui să o aibă planurile de adaptare a societății la schimbarea climatică, în toată paleta posibilă de efecte, planuri care să gândească fiecare sector economic și să-l pregătească în această perspectivă – ce facem în agricultură, în turism, în materie de locuire.
Cum ne gândim, spre exemplu, orașele, pentru o planetă în care verile, în zona noastră temperată, vor fi mai calde în medie cu 4-5 grade Celsius? Cum amenajăm orașele pentru a fi pregătiți pentru așa ceva? Nu cred că zonele rezidențiale din orașele mari ale României se dezvoltă luând în mod real în considerare această problemă. Nu cred că luăm în calcul cât de mult verde să fie acolo, cum construim acele blocuri, așa încât să nu fie expuse către sud. Mai mult de jumătate din planetă locuiește în zona urbană și trebuie să ne gândim mai sănătos dezvoltarea orașelor, pentru a fi pregătiți, la nivelul confortului biologic, pentru schimbarea climatică în formele cele mai complicate.
