Trecerea de la economia de tip agrar la cea industrială a adus schimbări majore la nivelul tuturor instituţiilor societăţii. Şcoala, în primul rând, a făcut trecerea de la învăţământul de tip vocaţional, dedicat în general formării elitelor, la cel de masă. Această trecere a reprezentat degradarea relaţiei de tip personal între profesor şi discipol şi înlocuirea ei cu colectivul. Şi politicul a intrat în concurenţă cu instituţia şcolii. Despre legătura între studii şi ascensiunea pe scara socială, despre apariţia unor noi discipline în aria curriculară a şcolii, dar şi despre statutul orei de Religie la noi, ne-a vorbit profesorul Ilie Bădescu, sociolog.
Domnule profesor, cum a schimbat societatea umană generalizarea învăţământului?
Generalizarea învăţământului a fost reclamată de transformări profunde ale societăţii omeneşti în ansamblul ei, transformări impuse de expansiunea industrialismului, a unei civilizaţii de tip modern. Aceasta se baza pe un alt mod de raportare la învăţământ, în genere, la dobândirea unor competenţe şi abilităţi. Din acest punct de vedere, factorii care au influenţat în mod radical evoluţia societăţii în epoca modernă au creat binomul industrialism-învăţământ de masă. Cele două au fost corelate. Este foarte greu să spui, de pildă, că una a fost întâi, iar cealaltă după. Este evident că ele au fost coimplicatele aceleiaşi realităţi, care înseamnă civilizaţia de tip modern.
Şcoala în modernitate
În momentul în care s-a pus problema unei deplasări masive de populaţie din mediul tradiţional, rural, spre mediile urbane industriale, se simţea nevoia unui instrument care să faciliteze această deplasare, altfel spus, să grăbească, să accelereze integrarea acestor mase uriaşe de populaţie rurală în noile sisteme de muncă, de tip industrial-urban. Instrumentul cel mai adecvat pentru un asemenea scop s-a dovedit a fi învăţământul. Astfel s-a creat necesitatea unei instrucţii de masă, diferită de învăţământul tradiţional, de perioadă medievală, dedicat în special formării elitelor. Învăţământul de tip modern este un învăţământ de masă, iar acest fapt poate fi interpretat în două sensuri: pe de o parte, relaţia dintre profesor, educator sau dascăl şi elev se depersonalizează, altminteri spus, îşi pierde caracterul personal pe care-l avusese în educaţia tradiţională; pe de altă parte, se modifică întregul concept pedagogic al educaţiei, al învăţământului, pentru că lucrul cu ucenicul, cu discipolul, propriu societăţilor tradiţionale, lasă locul unui alt tip de relaţie şcolară, aceea dintre dascăl şi grupul de elevi. Iată că apare un alt tipar de şcolaritate, diferit de paradigma ei tradiţională, încât cred că învăţământul în această corelaţie reprezintă unul dintre factorii decisivi, fundamentali în transformarea profilului societăţii moderne. Cu alte cuvinte, fără un învăţământ de masă o asemenea schimbare nu ar fi fost cu putinţă. Învăţământul a avut un rol radical, morfologic în această traiectorie nouă a societăţii.
Ajungând în timpurile noastre, care ar fi valoarea, importanţa studiilor în societatea contemporană?
Pentru a putea aborda această chestiune trebuie să avem în vedere cea de-a doua componentă a învăţământului de masă, despre care nu am pomenit încă, cea profesională. Treptat, asistăm, în cadrul procesului de învăţare, la mutarea accentului de pe latura vocaţională, care viza omul ca întreg, persoana umană în deplinătatea ei, pe cea profesională, care vizează specialistul, profesionistul. Să reţinem, deci, această dublă transformare, învăţământul se masifică, se generalizează, pe de o parte, iar pe de altă parte, evoluează spre specializare progresivă. Studiile îmbracă acest profil, ele sunt studii profesionale, specializate, aplicate. Diviziunea muncii sociale a impus acest tip de educaţie specializată, particularizată. Apariţia de noi profesiuni, de noi specialităţi, de noi tipuri de ocupaţie reclamă intervenţia unui alt tip de învăţământ în dinamica societăţii. În acest sens, studiile au o importanţă decisivă în modificarea societăţii. Nu discutăm acum asupra sensului axiologic al acestor procese. Toate reprezintă, după părerea mea, un progres aparent, în realitate, în clipa în care învăţământul se masifică, apare corelatul negativ al acestui proces, partea invizibilă a acestui aisberg, şi anume depersonalizarea. Este redusă spre anihilare dimensiunea personalistă a învăţământului, şi aceasta este baza care pregăteşte criza ulterioară, foarte vizibilă, a învăţământului de tip modern şi postmodern. La fel se întâmplă cu procesul complementar, acela al specializării studiilor. Atunci când ai specializat studiile, mai exact, cunoştinţele, ai pierdut unitatea lor, accesul individului la unitatea semnificativă, axiologică, a cunoştinţelor. Deci educaţia preia în mediul ei specific conflictul valorilor, atât de propriu modernităţii, pe care îl propagă mai apoi, la o scară enorm lărgită, în toată profunzimea şi amploarea lui. Iar acest conflict nu poate fi gestionat nici de individ, nici de societate în ansamblul ei şi cu atât mai puţin de către vreo „elită“ politică.
Cine are carte, are parte?
Care ar fi legătura între studii şi statutul social la care poate accede omul în urma pregătirii sale intelectuale?
Legătura este una semnificativă, atestată de noua diviziune a muncii, de trecerea la o economie bazată pe cunoaştere. Astăzi, în lume, sunt identificate două mari procese de tranziţie: societăţi răsăritene, precum Rusia şi China, parcurg o trecere spre o economie şi o societate de piaţă, părăsind modelul de societate hipercentralizată, condusă prin mecanismul statului comunist, în vreme ce societăţi precum cea americană sau canadiană trec la alt tip de model social, cel postinformaţional, total distinct comparativ cu societăţile de tip industrial. În acest context, importanţa studiilor creşte. Cunoaşterea devine un element esenţial pentru strategia de viaţă individuală şi colectivă, inclusiv a naţiunilor, a statelor. Importanţa studiilor creşte. Asta nu înseamnă că o atare mutaţie impune în chip automat calitatea. Este evident că studiile au greutatea lor, dar, sub aspect calitativ, învăţământul poate suferi degradări, un declin, o oboseală, care, mai devreme sau mai târziu, îşi vor pune amprenta asupra societăţii.
Faptul că ai studii înalte te aşază mai sus în piramida socială? Mai e valabilă zicala: „Cine are carte, are parte“?
Dacă socotim piramida în termenii statutului economic, profesional, social, studiile sunt un factor decisiv pentru ascensiunea într-o asemenea piramidă. Fiindcă, cum am precizat, într-o societate dominată de transformări radicale în structura ocupaţională, este evident că accesul pe scara socioprofesională este condiţionat de dobândirea anumitor praguri de şcolaritate, de educaţie şi studii. În situaţia dată, se impune de la sine obligativitatea studiilor. Pe de altă parte, însă, există şi cazuri anormale, când ierarhia pe scara veniturilor, pe scara bogăţiei, nu este obligatoriu supusă condiţionalităţii şcolii. Există cazuri celebre, în spaţiul social românesc şi în tot Răsăritul Europei, de oameni care au dobândit un statut economic extraordinar peste noapte şi care nu au fost nici pe departe susţinuţi, rezemaţi pe un suport şcolar. Se întâmplă în cazul lor un lucru foarte curios, pe care un sociolog francez, Emile Durkheim, îl numeşte anomie. Aceasta se referă la situaţia în care scara salariilor, a veniturilor nu mai ţine seama, nu se mai proporţionează cu scara valorii persoanei, a şcolarităţii ei. Este o incoerenţă totală. Această dezordine, dezorganizare a proporţiilor sociale se resimte şi în ce priveşte strategia ascensiunii pe scara societăţii.
Cum e privită şcoala în societatea românească de astăzi?
În România, educaţia a suferit o degradare. De pildă, apariţia învăţământului particular (evident că nu sunt împotriva existenţei lui), precum şi mutarea accentului de pe modelul humboldtian al învăţământului, centrat pe formarea generală, teoretică şi culturală a specialistului, pe un învăţământ care se adresează strict unor specializări foarte înguste, un învăţământ pragmatist, comandat de piaţă, această deplasare a fost influenţată de apariţia învăţământului privat. Se manifestă o degradare a raportării la şcoală chiar înlăuntrul familiei. Sunt foarte multe cazurile de tineri, de studenţi care îşi cumpără o hârtie galbenă numită diplomă. Este un proces asemănător cu inflaţia monetară. Poţi avea sume mari în buzunar, dar banii tăi nu au valoare economică. Aşa se întâmplă şi cu diploma. Ea este o hârtie bună, pusă în buzunar, dar nu are valoarea unui capital intelectual garantat. Diploma nu garantează automat corespondentul ei în ceea ce priveşte valoarea capitalului intelectual, atât timp cât este degradată atitudinea faţă de şcoală, faţă de importanţa studiilor. Aţi observat că există dezbateri în presă în care se vede că fenomenul învăţământului de masă a fost accentuat de criza economică din învăţământ, de lipsa, deficitul de venituri. În mod neaşteptat, oarecum pervers, sistemul bazat pe taxe şcolare a adus după sine nu o creştere a calităţii, ci o degradare în ceea ce priveşte conţinutul învăţământului.
Transdisciplinaritatea a adus o dezordine relativă în şcoală
În plus, sistemul Bologna a adus un efect de dezorganizare relativă în domeniul şcolarităţii, o modificare a atitudinii faţă de şcoală. Pentru că, totuşi, trei ani de facultate sunt ani pierduţi dacă absolventul sistemului Bologna nu are posibilitatea să urmeze masteratul şi şcoala doctorală. Sistemul şcolarităţii complete se deplasează spre student şi familia acestuia. Apar probleme speciale care impun modificarea atitudinii faţă de şcoală. Educaţia este, în continuare, importantă ca pârghie de evoluţie profesională şi de ascensiune socială. Numai că, din păcate, conţinutul învăţământului poate suferi de pe urma acestor transformări, a specializării necontrolabile, care va duce la degradarea şcolii şi a atitudinii publice faţă de ea. Este clar că în momentul în care apar noi configuraţii în curricula şcolară, noi tipuri de discipline, ele se abat de la o rigoare tradiţională a disciplinarităţii. Cunoaşterea este dezvoltată pe discipline ştiinţifice. Apariţia noilor profile implică o deviere de la sistemul disciplinarităţii. Atunci, sigur că fizicianul se simte îndreptăţit să vorbească despre etnologie, sociologul să vorbească despre altceva, pentru că, în numele transdisciplinarităţii, oamenii se mişcă încălcând regula disciplinarităţii. Ea a fost un postulat fundamental. Pe ea s-a bazat partea de stabilitate a şcolii. Cunoştinţele, abilităţile se transmiteau odinioară pe baza disciplinelor. Un specialist în marketing, mai ales în marketing politic, sau unul în resurse umane ce este, pe ce se bazează? Apar capitole din vechile discipline care se autonomizează, trec în condiţia de discipline noi, revendicând noi poziţii şi o nouă filosofie asupra programei şcolare. Toate aceste aspecte de incoerenţă şi relativă dezordine au fost accentuate de sistemul Bologna. Societăţile din spaţiul răsăritean sunt într-o dificultate din acest punct de vedere. Şcoala se confruntă şi cu greutăţi serioase privind realizarea veniturilor profesorilor şi a întreţinerii ei. O şcoală bazată pe cheltuieli ridicate va fi mai puţin accesibilă.
Cum a modificat politicul percepţia asupra şcolii în România?
Incontestabil că a avut influenţă. Politicul în societăţile de tipul acesta promovează un nou tip de recrutare bazat pe apartenenţa la un partid. Apartenenţa la partid a devenit mai importantă decât statutul cultural, profesional al persoanei. A prevalat poziţia politică faţă de calitatea specialistului, de valoarea lui ca atare. S-a provocat astfel o ruptură între suprastructura societăţii, partea ei de sus, şi societatea însăşi sau, cu alte cuvinte, citându-l pe marele sociolog din perioada interbelică, Dimitrie Gusti, s-a petrecut fractura dintre ţara legală şi ţara reală. Reforma s-a făcut de sus în jos, de la cei care fac legile spre ţara reală, fără ca aceasta să fie cunoscută sau consultată, în ciuda aşa-numitei democraţii a societăţii. Este, mai degrabă, în multe componente, o demagogie; ori, ştim că sistemele acestea în general degradează calitatea vieţii publice, a şcolii, calitatea culturii din societate. Sunt nişte efecte în cascadă. Politicul a intrat în competiţie cu instituţiile clasice tradiţionale, cum ar fi cea a şcolii, a specializării, în ceea ce priveşte recrutarea şi promovarea pe poziţiile foarte înalte ale sistemului. Primul efect a fost această ruptură. Fenomenul a fost diagnosticat devreme de prof. Rădulescu-Motru, care l-a identificat drept politicianism şi a vorbit despre el ca despre cea mai gravă maladie a societăţii moderne.
„Dacă există vreo cucerire a tinerilor care au murit în 1989, este libertatea de a afla despre Hristos în şcoală“
Hristos mai întâi a învăţat pe oameni şi abia mai apoi a săvârşit minunea înmulţirii pâinilor. Biserica trebuie să educe şi ea, să lumineze poporul. Cum comentaţi intenţia scoaterii orei de Religie din şcoala românească, care se iveşte, din timp în timp, pe agenda publică? De ce şi-ar dori cineva separarea Bisericii de societate?
Acesta este un conflict vechi. El a căpătat valenţe noi din momentul predicii Mântuitorului Hristos. Este conflictul dintre farisei şi ucenicii Mântuitorului, dispută care a fost accentuată de societatea modernă. După cum ştim, această societate a plecat de la un postulat eronat, cinic şi mistificator, anume că statul trebuie să se laicizeze, să se rupă de Biserică, pentru a fi cu adevărat liber. Pe aceeaşi direcţie a mers ştiinţa pozitivistă, care din această cauză este în criză acum. Conflictul, aşadar, este vechi, dar formele sub care se prezintă sunt mereu altele. Sociologul cernăuţean, Traian Brăileanu, spunea despre această dispută că este una între preoţi şi intelectualii cu orientare antropocentrică, raţionalistă. Ultimii au provocat o mutaţie radicală în ceea ce priveşte condiţia şi statutul omului, şi anume de la omul care Îl are pe Hristos în centrul vieţii lui s-a revenit la viziunea antică greacă, păgână despre om. Aşa s-a produs ruptura între Atena şi Ierusalim.
Avem, pe de o parte, omul, văzut ca măsură a tuturor lucrurilor, viziune în care existenţa lui Dumnezeu nu îşi mai are locul. Pe de altă parte, vine creştinismul, care spune că omul este preotul şi coroana universului, dar aceste funcţii le posedă datorită reflectării în sine a chipului persoanelor divine. Fiecare dintre aceste aspecte a creat o infrastructură şcolară, culturală, ştiinţifică proprie, care menţine un tip de mentalitate. Este un război vechi şi persistent care, în clipa de faţă, capătă accente noi tocmai pentru că a apărut o nevoie imperioasă la nivelul societăţii reale de întoarcere în Biserică. Românii, căci despre ei vorbim, au trăit şi trăiesc sentimentul reîntoarcerii la Dumnezeu, venit după o perioadă de indiferentism.
Sfinţii din icoane, modele de adevărată umanitate
Lumea de tip modern stă cu spatele la Dumnezeu. Dar acum, cel puţin la noi, s-a produs o transformare, o mutaţie extraordinară. Iar cei care respectă ideea postulatului divin în toate, ştiu că aceasta este expresia intervenţiei proniatoare a lui Dumnezeu. Şi atunci lumea se întoarce masiv în Biserică. Dintr-odată, vechii cărturari rămân, precum generalii, fără armată; adică nu mai ştiu ce să facă, constatând că oastea nu mai ascultă de ei. Oastea ascultă de Dumnezeu şi Îl urmează pe Hristos. Agresivitatea celui fără de Dumnezeu s-a accentuat. Liberul cugetător, despre care un apologet creştin spunea că nu poate fi nici liber, nici cugetător, este din ce în ce mai iritat. Agnosticismul pe calea ştiinţei, pe calea şcolii cunoaşte în zilele noastre o exacerbare. Aşa se explică tenacitatea şi îndărătnicia în lupta contra fenomenului care se dovedeşte singurul salvator pentru umanitate, anume unitatea dintre ştiinţă şi religiozitatea profundă. Fără asta nu putem renova societatea, şcoala. E imposibil. Împotriva acestei noi unităţi luptă cărturarii vechi şi noi, grupuri agresive care militează contra icoanelor, a sfinţilor, în ultimă instanţă. Vedeţi, s-a redeschis războiul împotriva sfinţilor, pe care îl cunoaştem din timpul iconoclasmului. Dinastia isaurienilor, de pildă, a susţinut lupta împotriva sfinţilor din icoane. De ce? Pentru că sfinţii din icoane sunt personalităţi exemplare, modele pentru tot omul. Ei sunt expresia unificării vieţii omului cu voia divină. Ştim prin sfinţi cum să ne unificăm, să ne unim cu Dumnezeu, cum să trăim cu El. Ori, cărturarii spun: „Nu avem nevoie de Hristos“. Dar oastea s-a întors acum în Biserică. Şi în acest context, Biserica capătă o importanţă colosală, nu numai prin intensificarea actului liturgic, ci şi prin propovăduirea mesajului evanghelic în afara spaţiului eclesial.
„Nevoia învăţământului religios în România este evidentă“
Întoarcerea la Biserică a României nu a fost pregătită sau determinată de vreo mişcare intelectuală. A fost un act spontan, ivit dintr-un instinct sănătos al poporului. Fenomenul a fost sesizat ca atare de părintele Galeriu, binecuvântată fie-i memoria!, care amintea un lucru tulburător. Când el a ieşit, în 1990, la balconul Universităţii, vestitul balcon, şi a rostit „Tatăl nostru“, întreaga Piaţă a Universităţii s-a aşezat în genunchi şi a rostit Rugăciunea Domnească. Mărturiseşte unul dintre cei care era pe atunci student, că în acel moment el a rostit pentru prima oară „Tatăl nostru“. Cel care dă mărturia este în clipa de faţă, după ce a absolvit fizica, un doctorand strălucit în teologie. Poetul Ioan Alexandru spunea că mişcarea care s-a petrecut în 1989 şi mai ales anumite gesturi ale oamenilor din acele momente nu pot fi explicate prin factori de imanenţă societală sau politică. Întoarcerea la Biserică a fost de atunci un curent fatal, de neoprit. Aşa se explică de ce marile pelerinaje la sărbătorile sfinţilor sunt răstălmăcite, hulite de grupări care simt fenomenul respectiv ca pe o primejdie. Poporul se dumireşte însă, se dezmeticeşte, se luminează. Răspunderea misionară a Bisericii creşte astfel exponenţial. Nevoia învăţământului religios este evidentă.
„De ce se luptă împotriva Religiei în şcoală?“
Nichifor Crainic spunea că nu avem nevoie de o democraţie, ci de o demofilie. Puterea poporului e îndoielnică, iubirea faţă de oameni e cea care contează. Şi aşa cum a lucrat Hristos, Care mai întâi a împărtăşit cuvântul Său mulţimii, iar mai apoi, spre seară, a săturat oamenii şi de hrana materială, la fel Biserica astăzi trebuie să lucreze sinergic. Celui care vrea să cârmuiască poporul să îi fie milă de popor, să-l guverneze înăuntrul iubirii de popor, nu a convocării demagogice.
Biserica iubeşte cu adevărat pe om pentru că îl iubeşte cu dragostea nemincinoasă a lui Dumnezeu pentru el. Din acest punct de vedere, dezvoltarea Tradiţiei care vine de la Sfântul Vasile cel Mare, prin lucrarea sa caritativă, Vasiliadele, mărturisind grija Bisericii faţă de om în întregitatea lui, atât de cele sufleteşti ale lui, cât şi faţă de cele materiale, este o obligaţie. Nimeni nu l-a învăţat pe român drumul spre biserică. A venit din interiorul lui. Aceasta este forţa. Ori de această forţă multora le e teamă.
De ce se luptă împotriva Religiei în şcoală? Doar este o disciplină care se întemeiază fundamental pe iubire?! De ce lupţi împotriva iubirii? Pentru că eşti martorul urii. Aici este războiul dintre iubire şi ură, dintre învăţătura iubirii şi pentru iubire şi învăţătura urii şi pentru dezbinare. „Diabolos“ tocmai asta înseamnă. Cine vrea scindare între Dumnezeu şi lume, între Biserică şi şcoală, între Biserică şi Stat, luptă pentru fragmentare, pentru segmentare. Nu trebuie renunţat la ora de Religie.
Dacă există vreo cucerire a oamenilor şi a tinerilor care au murit în 1989 pentru a aduce un curent renovator în România, aceasta este libertatea de a afla despre Hristos în şcoală. Ne revine nouă datoria de a păstra ceea ce ei au câştigat. Nimic nu va justifica această pierdere, dacă ea se va întâmpla. E una dintre mizele fundamentale ale Bisericii, aceea de a păstra Religia în şcoală. În caz contrar, vom pierde şi ultimul lucru în numele căruia s-ar găsi o comprehensiune a morţilor din decembrie 1989.
