Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Interviu Educaţia şi credinţa creştină

Educaţia şi credinţa creştină

Un articol de: Augustin Păunoiu - 08 Oct, 2011

Dacă astăzi, în materie de ştiinţă, progresele omului sunt considerabile, în ceea ce priveşte educaţia, lucrurile lasă mult de dorit. Când moralitatea vieţii personale şi publice are un preţ tot mai mic, omul devine vulgar şi decade. Învăţătura pe care o propune creştinismul de două mii de ani a creat civilizaţia şi cultura europeană, care au dat vieţii omului un sens superior, transformând-o şi înnobilând-o.

Despre educaţie şi valoarea ei în societatea românească din trecut şi perioada contemporană ne vorbeşte academicianul Alexandru Surdu, preşedintele Secţiei de filozofie, teologie, psihologie şi pedagogie a Academiei Române.

Domnule academician, ce ar reprezenta educaţia pentru omul de ieri şi de azi?

Într-o societate umană, oricât de primitivă, de oameni normali, fireşte, cel puţin până în zilele noastre, educaţia joacă un rol esenţial, de supravieţuire. Etiologii susţin că, într-un fel sau altul, până şi animalele se ocupă de "educaţia" progeniturilor, le învaţă să cânte dacă sunt păsărele sau să vâneze dacă sunt feline. Educaţia este o necesitate, dar la oameni este şi o datorie. În situaţii speciale, de calamităţi, de exemplu, sau de războaie, când se întâmplă sau se urmăreşte distrugerea unor comunităţi umane, este suficientă perturbarea instituţiilor educaţionale, care s-au format cu timpul, uneori după multe secole sau chiar după milenii şi cu multe sacrificii, şi societatea se poate nărui.

Elevaţia învăţământului românesc a cunoscut apogeul între cele două războaie mondiale

Până la jumătatea secolului trecut şi chiar şi după, educaţia şcolară nu constituia doar o chestiune de convenţie socială, ci reprezenta arta de a face dintr-o fiinţă umană un om. Mai putem vorbi astăzi despre aceeaşi stare de lucruri în şcoala românească?

Până în 1948, România avea un sistem educaţional bazat pe principiile pedagogice adoptate în ţările europene, în special în Austria şi Germania, unde îşi făceau studiile cărturarii de Şcoală Ardeleană, care după 1848 s-au refugiat în ţările româneşti. A fost însă şi o perioadă, între 1821 şi 1860, de reforme succesive chiar şi în ţările occidentale, pe care le-a trăit din plin şi tânărul Titu Maiorescu, elev şi apoi student în Austria şi Germania (între 1850 şi 1861).

Amintim aici disputele dintre pedagogii de orientare herbartiană în legătură cu importanţa, pentru învăţământul gimnazial, a logicii şi a psihologiei, şi prioritatea în predare a uneia dintre ele. Principial, interesul pentru aceste discipline era determinat de preocuparea educaţională pentru gândirea raţională, dar şi pentru viaţa sufletească. Tânărul Maiorescu s-a apucat serios de studiul logicii şi al psihologiei, şi chiar a încercat elaborarea unui manual de logică pentru gimnaziile austriece.

Importanţa logicii şi a psihologiei pentru învăţământul gimnazial n-a fost contestată nici după 1948, când a avut loc reforma socialistă a învăţământului, ci abia după 1990, când, chiar spre zilele noastre, au început protestele profesorilor faţă de excluderea acestor discipline, predate de către absolvenţii facultăţilor de filozofie şi psihologie, şi care se predau şi în ţările pe care le tot imită reformatorii noştri.

Or, cele două discipline, indiferent de profilul diferit al gimnaziilor şi liceelor (abandonat în zilele noastre), erau pregătitoare pentru ceea ce numiţi "fiinţa umană", pentru mintea şi sufletul elevului, pentru gândurile şi simţămintele sale. Logica, o ştia şi o tot spunea Titu Maiorescu încă din perioada liceului, ne ajută la disciplinarea gândirii, la descoperirea incorectitudinii, a incoerenţei, a sofismelor şi a falsurilor, care astăzi ne-au inundat pur şi simplu toate zonele publicitare. Iar unde este alungată psihologia, s-a spus de mult, se cuibăreşte superstiţia, care înfloreşte sub forma vrăjitoriei.

Elevaţia învăţământului românesc a cunoscut apogeul între cele două războaie mondiale, după contribuţiile hotărâtoare ale lui Spiru Haret, din perspectivele psihopedagogiei moderne a claselor de vârstă, bazate pe criteriile dezvoltării fizice, fiziologice, psihice şi intelectuale ale copiilor, ale adolescenţilor şi ale tinerilor. Gruparea pe clase de vârstă era cunoscută din cele mai vechi timpuri şi aplicată peste tot. Perioada naturală de diferenţiere, după vârsta de opt ani, se făcea din patru în patru clase.

Primele patru clase (numite elementare), de băieţi împreună cu fetele, erau obligatorii pentru a învăţa: citirea, scrierea, socotitul, vorbitul şi cântatul, plus anumite cunoştinţe despre mediul înconjurător (geografic, social), despre conduită şi despre credinţă. Se făcea apel şi la "cei şapte ani de acasă", adesea pentru corectarea lor. Vârsta de 12 ani era hotărâtoare pentru o primă selecţie şi orientare a elevilor. Acest lucru se făcea şi înainte de instituţionalizarea educaţiei, prin despărţirea pe profiluri profesionale. Ea s-a menţinut în aşa-numitele "şcoli de ucenici" (de la 12 la 16 ani), când adolescentul devenea calfă şi putea să fie încadrat ca muncitor calificat. Cei mai buni absolvenţi ai şcolilor de ucenici erau selectaţi, după examene de absolvire şi examene de admitere, la liceele industriale, menţinute până în 1990 (de metalurgie, electrotehnică, sanitare, sportive, agroindustriale şi multe altele). Ele erau terminate la 20 de ani, cu examene anuale şi de absolvire (maturitate, cum erau numite), după 12 ani de instrucţiune, după care, prin examene de admitere foarte severe, o parte din absolvenţi treceau în învăţământul superior, de patru, cinci sau şase ani, în funcţie de specializări (ingineri, profesori, medici).

Paralel cu această direcţie de profesionalizare, în special tehnico-ştiinţifică, dar şi artistică şi sportivă, de la 12 la 16 ani, prin selecţie şi posibilităţi materiale, restul elevilor urmau gimnaziul şi apoi, după examene şi admitere, liceul (de la 16 la 20 de ani): real (bazat pe ştiinţe), umanist (bazat pe literatură şi istorie), clasicist (bazat pe limbile clasice), după care urma bacalaureatul diferenţiat pe cele trei profiluri şi, în fine, admiterea, extrem de grea, în învăţământul universitar.

Am făcut această paranteză despre învăţământul tradiţional românesc, menţinut până în 1990, care ne-a făcut cunoscuţi în toată lumea, în ciuda unor implementări ideologice comuniste, ca unii dintre mai buni specialişti în majoritatea disciplinelor tehnico-ştiinţifice şi culturale pe plan mondial. Aceasta, faţă de situaţia dezastruoasă din zilele noastre, dovedită la examenele de bacalaureat. Ce s-a întâmplat în câţiva ani? S-a prostit un popor întreg?

Nu! A decăzut învăţământul. Au dispărut selecţia şi diversitatea. Nemaiexistând şcolile de ucenici şi nici liceele agroindustriale, căci la noi nu mai există nici agricultură (organizată, care să necesite specialişti), nici industrie, nici comerţ (vestitele şcoli şi licee comerciale), toţi elevii au ajuns să facă gimnaziul şi liceul, pe care, în mod normal, nu le-ar fi urmat nici 10% dintre ei. Din această cauză, dacă la bacalaureatul acesta "universal" au trecut mai mult de 10% dintre elevi, înseamnă că rezultatul este foarte bun.

Şcoala bisericească elementară, prin excelenţă una de maturitate spirituală

Baza unei educaţii eficiente, creatoare de cultură şi civilizaţie autentice este sfinţenia, afirma teologul sârb Sfântul Iustin Popovici, căci separată de Evanghelie, cultura devine o tragică sforţare zadarnică. Cum modelează creştinismul spiritul uman?

Reformele serioase ale învăţământului sunt diferenţiate după statele în care se fac, după posibilităţile economice ale acestora şi după specificul acestor posibilităţi, cu respectarea cât mai strictă a tradiţiilor naţionale, culturale şi religioase. Numai la noi circulă tot timpul ideea de "implementare" a unor reforme după modelul unor state cu totul diferite de al nostru. Facem abstracţie de faptul că "reformele" respective au produs de cele mai multe ori adevărate dezastre în ţările care le-au aplicat.

La noi se uită adesea faptul că primele şcoli, şi singurele pe vremea aceea, erau ale Bisericii, dovadă şi supravieţuirea denumirii de "dascăl" pentru învăţător, de "dăscălie", "dăscălire". Mai mult, şcolile bisericeşti erau pregătitoare mai ales pentru slujitorii Bisericii.

O situaţie specială o constituia utilizarea limbii slavone la slujbe şi a cărţilor slavoneşti, ceea ce însemna că preoţii români erau nevoiţi să înveţe o limbă nu numai străină, dar şi nevorbită (slavă veche). De aici şi necesitatea instruirii speciale a slujitorilor români ai Bisericii Ortodoxe şi apariţia timpurie a şcolilor bisericeşti. S-au găsit multe manuscrise slavo-române, precum cel din Codicele de la Ieud, în care erau scrise, pentru înţelegere şi traducere, un rând slavon şi unul românesc (ambele în scriere chirilică). Este evident că elevul învăţa, cu această ocazie, şi scrierea şi citirea românească şi pe cea slavonă. Şi fireşte că învăţa şi cântarea, şi conţinutul textelor bisericeşti.

Se pare că de la început, respectiv din momentul în care au apărut clasele de curs (săli special amenajate în preajma bisericilor), la şcoala bisericească erau instruiţi, dacă nu toţi, o bună parte din copiii credincioşilor. Instrucţiunea acestora era în acelaşi timp culturală şi creştin-ortodoxă.

S-ar putea spune că vremurile acelea au pierit de mult, dar amintirea lor a rezistat până în zilele noastre în denumirile unor gimnazii (Gimnaziul ortodox din Braşov, devenit din 1855 Liceul "Andrei Şaguna"), licee şi colegii. Nu trebuie să uităm însă nici perioada 1948-1990, în care s-a încercat ştergerea acestor amintiri.

Era cunoscută şi butada cu etapele reformei comuniste a învăţământului: prima, despărţirea învăţământului de religie, a doua, despărţirea învăţământului de ştiinţă, şi a treia, despărţirea învăţământului de şcoală. Prima s-a realizat oricum, a doua n-a mai apucat, însă a treia era bine conturată prin instruirea elevilor în atelierele şcolare, care trebuia să fie şi productivă.

Şcoala bisericească elementară, şi aceasta a fost pentru mult timp singura, era prin excelenţă una de "maturitate spirituală" pentru toţi elevii, fie că deveneau dascăli sau preoţi, fie că urmau apoi calea uceniciei în profesiunile de bază ale comunităţii. Specific era faptul că elevii mai instruiţi, din clasele mai mari, deveneau un fel de dascăli pentru cei mai mici. Şi chiar dacă nu se făceau lecţii speciale de etică şi comportament, aici erau aplicate comportamentele creştine, pe care copilul nu le mai uita niciodată. Cei şapte ani de acasă plus cele patru clase bisericeşti au fost temelia educaţiei creştine a populaţiei româneşti, care în ciuda participării la răscoale, la revoluţii şi la războaie n-a avut niciodată comportamentele sălbatice de care au dat dovadă alte populaţii.

Poate că nu a fost vorba întotdeauna de sfinţenie, dar creştinii români şi chiar conducătorii lor din lupte pe viaţă şi pe moarte au avut comportamente creştine elevate, unii dintre ei fiind şi sanctificaţi.

Să ne aducem aminte de domnitorul Neagoe Basarab, care în scrierea către fiul său, Theodosie, recomandă rugăciunea înaintea oricărei fapte. Şi mai ales în situaţii grele, evitarea cu orice preţ a vărsării de sânge; ridicarea de biserici în cazuri de izbândă, spre slava lui Dumnezeu, dar şi de înfrângere, spre pomenirea celor căzuţi în luptă. "Mai bine să-ţi fie ţie rău decât să-l faci pe altul să sufere", era gândul domnitorului creştin medieval. Câtă diferenţă faţă de ideile după care se conduceau conducătorii occidentali, surprinse în paginile scrise de Machiavelli: "Dacă vrei să domneşti liniştit, omoară-ţi toate rudele şi prietenii!"

Cine şi-ar mai imagina astăzi ca două echipe de elevi, înainte de începerea unui joc, să spună împreună Tatăl nostru?

Nu trebuie să uităm însă că până în 1948 întregul nostru învăţământ era direct sau indirect creştin ortodox. Născut în 1938, am apucat în primele clase elementare orele de religie, care se făceau în sala festivă, unde era improvizat un altar şi, ca atare, se impunea un comportament deosebit. Se intra şi se ieşea în mare ordine şi în deplină tăcere. La începutul lecţiilor, în fiecare zi, se spunea rugăciunea, ceea ce producea un comportament adecvat. Cine şi-ar mai imagina astăzi ca două echipe de elevi, înainte de începerea unui joc, să spună împreună Tatăl nostru? Atmosfera şcolară din anii aceia pot spune că avea un dram de sfinţenie.

Creştinismul ortodox român, căci despre acesta vorbim, a avut un rol decisiv asupra spiritualităţii româneşti din toate domeniile. Putem aminti aici obiceiurile noastre populare, multe dintre ele precreştine, care n-au fost niciodată interzise de Biserică şi care au sfârşit prin a fi asimilate credinţei ortodoxe. Obiceiul junilor braşoveni, de exemplu, a fost originar legat de ritualurile de trecere de la adolescenţă la tinereţe (junie), chiar din perioada de început a organizării patriarhale pe clase de vârstă. Părintele Ioan G. Coman şi apoi mitropolitul Nestor Vornicescu, care s-au ocupat cu studiul creştinismului din epoca străromână, aveau dreptate să considere că zalmoxienii traco-geţi au fost uşor de convertit la creştinism datorită credinţei acestora, mai ales în nemurirea sufletului, asemănătoare cu cea creştină.

Basmele românilor ca şi poezia populară românească, chiar şi atunci când nu se referă, cum o face de regulă, la teme creştine, au ceva din bunătatea sufletească a creştinului ortodox, care în orice împrejurare este îngăduitor până şi cu cel care îi face rău, şi este răbdător, şi aşteaptă cu încredere ca Bunul Dumnezeu să-i facă dreptate.

S-ar putea spune că această spiritualitate creştin-ortodoxă, de mare elevanţă, care conduce la sacrificii de sine, la jertfire pentru alţii şi la iertarea duşmanilor, oricât de admirabilă ar fi şi oricât de apropiată de sfinţenie, nu ne-a adus şi nu ne poate aduce decât neajunsuri materiale şi chiar teritoriale. Căci, dacă tot îi iertăm pe toţi cei care ne fac şi vor rău, s-ar putea să rămânem, cu toate bogăţiile acestei ţări, nu numai în sapă de lemn, cum se zice, dar şi fără pământul care ne-a mai rămas. Situaţia aceasta, în care ne găsim astăzi, nu poate fi pusă, în mod evident, pe seama credinţei noastre creştine. Ci am putea să ne gândim mai degrabă la păcatele noastre, la lipsa noastră de credinţă, la ceea ce facem şi la ceea ce gândim şi, în legătură cu tema discuţiei noastre, educaţie şi credinţă, la ceea ce ar trebui să facem pentru educaţia copiilor noştri.

Orele de religie au o influenţă decisivă asupra formării comportamentale a elevilor

În ce măsură şi prin ce poate deveni Biserica un actant important în ceea ce priveşte educaţia şi universul şcolar?

Dacă lucrurile ar fi mers normal, adică n-am fi avut hiatusul (1948-1990), întrebarea aceasta nu şi-ar mai fi avut rostul, şi, fireşte (1990-2011), n-ar fi, cel puţin în viziunea majorităţii românilor, un alt hiatus, care nu dă nici un semn că s-ar fi închis. Oricum, răspunsul nu poate fi decât o simplă părere.

Situaţia şcolară, făcând abstracţie de problemele educaţiei teoretico-ştiinţifice, devine tot mai dificilă. Unele şcoli trebuie păzite de organele de ordine. Dezordinea, actele de vandalism, indisciplina, obrăznicia, violenţele, beţia şi consumul drogurilor nu sunt numai efecte ale educaţiei necorespunzătoare, ci au devenit şi cauzele care împiedică orice încercare de reglementare a stărilor actuale.

Introducerea orelor de religie, mai ales la clasele mici, are o influenţă decisivă asupra formării comportamentale a copiilor. Orele creştin-educative se bucură de un interes general, totul depinzând aici de prestigiul celor care predau, care se pot transforma în dascăli şi educatori ai întregii comunităţi.

Poate că ar trebui să existe, având în vedere experienţa trecutului, şcoli ale bisericilor, cum se făceau în secolul al XIV-lea sau cum s-au făcut în Transilvania pe vremea lui Andrei Şaguna, fiecare biserică să aibă şcoala ei, cu dascăli şi dăscăliţe pe care să-i iubească şi să-i respecte întreaga comunitate. S-ar ajunge, poate, la un fel de renaştere a spiritualităţii creştin-ortodoxe.

Dar acestea nu sunt decât visurile noastre, speranţele, într-o lume mai bună şi mai dreaptă, aşa cum a fost şi ar trebui să fie şi credinţa noastră, căci numai pe măsura acesteia ne mai putem aştepta ca Bunul Dumnezeu să ne asculte rugăciunile şi să nu-şi întoarcă privirea de la noi.

Biografie

Născut la Braşov, în 1938, Alexandru Surdu a urmat Liceul "Andrei Şaguna", după care a absolvit facultăţile de Construcţii Civile şi Industriale şi Filozofie. Din 1964, cercetător la Centrul de logică al Academiei Române, a beneficiat în anii care au urmat de o bursă de specializare la Amsterdam, iar în 1976 şi-a susţinut teza de doctorat cu titlul "Logică clasică şi logică matematică". Participant la congrese internaţionale de filozofie, traduce şi redactează lucrări de filozofie, pedagogie, psihologie. Apropiat al filozofilor Constantin Noica şi Constantin Floru, Alexandru Surdu a avut de suferit din cauza "revoluţiei culturale" din România comunistă, ajungând în 1982 bibliotecar la Facultatea de Medicină Veterinară a Institutului Agronomic din Bucureşti. În 1993 este ales membru titular al Academiei Române, iar din 1997 este directorul Institutului de Filozofie şi Psihologie "Constantin Rădulescu-Motru".

În 2004 a fost distins cu Ordinul Naţional Serviciul Credincios în grad de cavaler.