În ultimul său număr (mai-iunie 2009, nr. 35), revista Le monde des Religions (Lumea Religiilor) publică o importantă serie de articole, având ca temă „Monahii şi monahiile“, care debutează cu un interviu al teologului ortodox francez Jean- François Colosimo despre „Esenţa monahismului creştin“. Service Orthodoxe de Presse (SOP) reproduce textul integral al discuţiei avute cu Jean-François Colosimo.
Director general al ediţiilor CNRS, coautor de filme documentare, Jean- François Colosimo este şi profesor la Institutul de Teologie Ortodoxă din Paris (Institutul „Sfântul Serghie“), unde predă Patrologia. A scris mai multe eseuri, printre care Le silence des anges (Liniştea îngerilor) (Desclée de Brouwer, 2001), Dieu est américain (Dumnezeu este american) (Fayard, 2008), cât şi un roman, Le jour de la colère de Dieu (Ziua mâniei lui Dumnezeu) (J.- C. Lattès, 2000).
Domnule profesor, ce reprezintă un călugăr?
Se caută mereu să se dea un sens, o utilitate vieţii monahale, însă monahul nu foloseşte efectiv la nimic. În monachos, regăsim cuvântul monos, care defineşte ideea de unitate. Pentru a ajunge la aceasta, monahul trebuie să treacă printr-o experienţă de desfiinţare, de „deprogramare“. Trebuie să dispară de pe faţa Pământului. Prima mişcare a vieţii monahale este, aşadar, plecarea, anahoreza, exilul. E o încercare de înviere, care necesită înainte de toate să mori pentru ceilalţi, pentru lume, pentru sine, adică să mori nevoilor fiziologice, orizontului imaginar, resorturilor psihologice, propriei istorii personale. Această anahoreză are ca menire o pură disponibilitate faţă de har: să-L ai pe Dumnezeu drept singur „program“, singură mângâiere, să te aşezi pe adevărata verticalitate, ajungând până la a muri înseşi morţii. Este o viaţă îngerească, eshatologică, care duce direct în împărăţie.
O viaţă îndreptată spre dobândirea împărăţiei lui Dumnezeu
Ce anume, din viaţa Mântuitorului sau din Scriptură, poate justifica o asemenea radicalitate?
Această radicalitate trimite la toate marile figuri profetice din Vechiul Testament, începând cu Moise în Sinai: „Nu poţi să mă vezi şi să fii viu.“ Apoi Ilie, care Îl găseşte pe Dumnezeu „la capătul tăcerii“. În Evanghelie, apostolul Ioan este un alt mare model: capul său se sprijină, la Cină, pe pieptul lui Hristos, şi astfel răsuflarea sa se armonizează cu răsuflarea Dumnezeului întrupat. Rugăciunea este tocmai această armonizare între suflarea omului şi cea a lui Dumnezeu. O nonactivitate care face din monah un călător nemişcat. Trupul şi sufletul său devin propriul laborator. Este făgăduinţa fericirii trăite încă de aici de pe pământ. În viaţa monahală se regăseşte o desăvârşită rememorare a vieţii lui Hristos: cele patruzeci de zile din pustiu, Golgota, Paştile, dar mai ales Schimbarea la Faţă, deplina manifestare a dumnezeirii în umanitate, „permeabilitate“ faţă de lumina cea veşnică pe care tradiţia monastică o numeşte „neapusă sau neînserată“, şi care este semnul unei uniri depline cu Tatăl Cel veşnic, cu Cel Viu.
Monahul anticipează viaţa viitoare....
El o înfăptuieşte, face din ea propria viaţă. În aceasta, viaţa monahală reprezintă probarea existenţială a rigorii dogmei. Nu este un creştinism adaptat unor supercreştini! Este esenţa creştinismului, monahul nefăcând altceva decât să reînnoiască în chip desăvârşit făgăduinţa de la Botez sau dobândirea darurilor Duhului Sfânt. „Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să devină Dumnezeu“: viaţa monahală reprezintă îndreptarea spre această stare. Aceasta înseamnă că ea este în totalitate orientată, articulată, coordonată către această ţintă, care este dobândirea împărăţiei şi înfăptuirea încă de aici, de pe pământ, a stării viitoare a întregii umanităţi. Monahul nu caută aşadar să se desăvârşească în alteritate. El Îl caută pe Dumnezeu în pace, linişte şi rugăciune.
„În viaţa monahală, te afli în faţa rătăcirii“
Care sunt ispitele vieţii monahale?
Nimic nu e câştigat, înainte de sfârşit. Apoftegmele Părinţilor pustiei sunt pline de întâmplări ale călugărilor care cad chiar şi la mai mult de 70 de ani. Viaţa monahală este o cursă până la moarte. Şi unul dintre cele mai mari pericole este înşelarea. Pentru că monahul urmează să facă o călătorie antropologică în adâncurile inconştientului colectiv, va întâlni îngeri, demoni, va simţi temeri, împliniri, extazuri. Dacă adevărul dogmei se probează în trăire, nu tu eşti cel care te probezi pe tine însuţi. Este deci absolut necesar un ghid pentru a te învăţa geografia acestor tărâmuri, riscul fiind, în această încercare de sfinţire, de a crede că te rogi lui Dumnezeu, dar de fapt să te rogi ţie însuţi.
Această iluzie spirituală este cea mai tragică. Pentru că, dacă în lume, eşti prins mereu de alteritate, de relaţia cu ceilalţi, în viaţa monahală te afli în faţa căderii, a rătăcirii. Dacă Dumnezeu nu există, atunci nimic nu este mai lipsit de sens decât viaţa monahală. Cel care nu L-a aflat are motiv să înnebunească sau să devină mai rău decât o fiară sălbatică. Acedia este o altă primejdie care îl pândeşte pe monah. E demonul amiezii, când îţi spui că o jumătate de zi tocmai a trecut şi, ca de obicei, nu s-a întâmplat nimic. Acest demon îl îndeamnă pe călugăr să iasă, îi şopteşte că lupta lui este zadarnică, că şi-a ratat viaţa. În acest moment, singurul mijloc de a lupta constă în a te întinde şi a aştepta să vină ceasuri mai puţin negre. Cel care rezistă acestor crize maniaco-depresive resimte mai apoi o bucurie de nedescris. Însă înainte de toate trebuie ca monahul să ucidă ceea ce el este pentru a lăsa să fiinţeze acest gol, în care să se poată sălăşlui lumina.
Sunt mulţi cei care ajung la aceasta?
Majoritatea călugărilor nu reuşesc. Dar nu e un lucru grav. Aş spune chiar că esenţial este modul în care nu ajunge aici, în care nu reuşeşte. Pentru că însuşi eşecul devine o apropiere de Dumnezeu, marea lecţie a monahismului fiind neputinţa umanităţii lipsite de har. Un monah nu este un erou nietzschean, nu prin voinţa proprie ajunge la ţinta sa, ci în însăşi ideea de a-L lăsa pe Dumnezeu să lucreze. Călugării îşi dau întreaga viaţă lui Dumnezeu şi ne arată astfel că este o mare fericire să-ţi învingi propria singurătate, să creezi spaţiul în care să Se sălăşluiască Dumnezeu.
„Teologia monahului este cea a frumuseţii“
Această chemare dumnezeiască cere înclinaţii deosebite?
Nu există nici un profil psihologic particular pentru a deveni monah. La cei o mie opt sute de călugări din Muntele Athos, biografiile, sensibilităţile şi culturile sunt foarte variate. Viaţa monahală este o adunare laolaltă a tot ceea ce constituie în mod real fondul uman, însă în singurătate, în asceză înaintea lui Dumnezeu. Când gândurile îl asaltează cu putere, monahul va descoperi adâncul zbuciumat al omenirii şi va găsi în el furtul, violul, incestul, uciderea. Faptul de a fi monah nu oferă o protecţie specială, iar dacă el nu pune în practică teribilele ispite cu care este încercat, se datorează faptului că el aparţine unui fel de „club select“ al spiritualităţii.
Singura înclinaţie care îmi apare ca fiind fundamentală constă în a avea o sensibilitate artistică. Monahul este sculptorul propriei vieţi. În afara ideii că existenţa este cea dintâi operă a noastră, nu se poate vorbi de posibilitatea unei vieţi monahale. Teologia monahului este deci cea a frumuseţii, care se deosebeşte de filosofie, iubirea de înţelepciune.
În mod paradoxal, această viaţă inutilă, dar care a atins profunzimea cea mai adâncă a omului, nu înalţă întreaga umanitate?
O putere subversivă se desprinde din monahism. Este o contramărturie permanentă. Nu, ne spun ei, umanitatea, finită, limitată, nu se poate defini prin ea însăşi. Atunci, ce loc lăsăm noi infinitului în iubirile noastre, în modul nostru de a mânca, de a bea, de a munci? El este al treilea, exclus din vieţile noastre. Lumea noastră de belşug, de zgomot şi plăcere are deci nevoie de mănăstiri ca de un fel de veghe, de far în noapte. De aceea oamenii îi vizitează pe monahi. Doar ei menţin această formă superlativă a viaţii creştine. Ei sunt de nepreţuit.
(articol preluat din revista „Service Orthodoxe de Presse“ (SOP), 340, iulie-august 2009, pp. 33-35; traducere de Nicoleta Bogdan)
