„Este important să nu uităm de unde am plecat”

Oriunde le poartă Dumnezeu paşii, românii păstrează şi preţuiesc valorile nepieritoare cu care au crescut în sânul familiei: credinţa strămoşească şi dragostea pentru Biserică, limba şi tradiţiile neamului. „Pentru noi cei plecați de-acasă pentru un trai mai bun - «tot la drum prin țări străine scăpând de rău și fugind de bine» - este important să nu uităm de unde-am plecat și să nu ne uităm niciodată rădăcinile credinței și ale neamului nostru”, ne spune părintele Adrian Diaconu, care de 30 de ani slujește ca preot paroh la Geneva şi Lausanne și în prezent este protopop pentru Elveția în cadrul Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale și Meridionale.

Preacucernice părinte protopop, când și în ce circumstanțe ați ajuns în Elveția?

Cu voia lui Dumnezeu, am ajuns la Geneva în octombrie 1991, după ce am construit o biserică (de la trasarea terenului și până la târnosire) în Parohia Blejoi, județul Prahova, și după ce îmi încheiasem cursurile de doctorat la Facultatea de Teologie din București. În 1981 am fost hirotonit preot pe seama Parohiei Blejoi, care nu avea însă biserică, iar duhovnicul meu, părintele profesor Constantin Galeriu, nu mi-a dat voie să dau examen de admitere la doctorat până ce nu aveam să construiesc mai întâi biserica parohială de care enoriașii aveau atâta nevoie. Ajuns în Elveția, cum spuneam, în 1991, mai întâi pentru a urma cursurile semestrului de iarnă ale Institutului Ecumenic de la Bossey, am fost invitat să oficiez la slujbele duminicale organizate la Templul Fusterie din centrul Genevei de Asociația „Comunitatea Românilor din Elveția”, care funcționa încă din 1979, creată de și pentru exilul românesc.

Aţi fost desemnat să înfiinţaţi Parohia „Toţi Sfinţii Români” din Lausanne. Ne puteţi vorbi despre schimbările fireşti din cadrul comunităţii de români? 

Un rol important în acest demers l-a avut părintele Constantin Galeriu, duhovnicul și îndrumătorul meu la doctorat, care m-a recomandat aici, dar și Regele Mihai, care m-a agreat de la prima slujbă pe care am oficiat-o în prezența Majestăţii Sale la Templul Fusterie din Geneva. Regele Mihai a pledat întotdeauna pentru unitatea românilor ortodocși, fie ei refugiați sau nu, în sânul Bisericii-mamă. De atunci am rămas și cel mai atașat preot de Familia Regală. Se poate vorbi de o schimbare în primul rând în ceea ce privește prezența unui preot permanent al parohiei, pe care credincioșii să poată conta oricând, atât pentru slujbele duminicale și la marile sărbători, cât și pentru orice alte nevoi de ordin catehetic, liturgic și pastoral. În al doilea rând, o schimbare importantă s-a petrecut în relația firească a refugiaților români de aici cu Biserica-mamă, de care ei duceau dorul. În ultimul rând, dar nu în cele din urmă, schimbarea cu cel mai important impact s-a produs prin amenajarea conform tradiției ortodoxe românești a noului locaș de cult al parohiei din Lausanne (în 1994-1995) - Capela Tuturor Sfinților Români și Elvețieni -, inaugurată în prezența Familiei Regale române la 17 iunie 1995 și apoi târnosită de doi mitropoliți în data de 16 iunie 1996. 

Toate aceste evenimente petrecute în viața comunității românești din Lausanne și cantonul de Vaud, începând cu anul 1992, dublate de un susținut program catehetic, liturgic și pastoral-social, la care s-a adăugat și publicația parohială „Credinţa”, care împlinește anul acesta 25 de ani, au avut rolul nu numai de a coagula comunitatea românească în interiorul ei, ci și de a face cunoscut aici, între Bisericile creștine ale cantonului de Vaud, potenţialul Ortodoxiei ­româneşti ca manifestare şi ca problematică ­teologică contemporană. A fost un sfârșit de veac şi de mileniu, după un secol zbuciumat şi căutător de orizonturi noi, bolnav de rupturi existenţiale şi în acelaşi timp flămând după unitate şi comuniune autentică. Comunitatea întreagă, care actualmente numără aproximativ 2.000 de români în tot cantonul de Vaud, și-a regăsit treptat unitatea în comuniunea Bisericii.

Credincioşii din parohie obişnuiesc să vorbească în familie în limba română? Prin ce alte mijloace încearcă să cultive copiilor identitatea şi apartenenţa de neam?

Familiile comunității noastre, atât la Lausanne, cât și la Geneva, sunt în proporție de 50% mixte. În familia unde avem o soție de confesiune ortodoxă, aceasta este mult mai atentă la valorile credinței pe care le-a primit de la părinții și bunicii ei, la care se adaugă valoarea inestimabilă a orelor de religie din școlile de stat din România din ultimii treizeci de ani, şi atunci ea este cea care dă tonul spiritual al familiei. Când soția devine mamă, limba și confesiunea în care își crește copilul sunt cele materne: română și creștin-ortodoxă. Așa se explică faptul că o serie de elvețieni și francezi, din familii mixte, care frecventează biserica noastră ortodoxă alături de soțiile lor, au cerut să fie primiți în Ortodoxie, unii dintre ei învățând chiar limba română. Este adevărat că și noi ieșim în întâmpinarea lor, introducând în rânduiala fiecărei slujbe o serie de rugăciuni și ectenii în limba franceză, iar la slujbele cu caracter particular (botezuri, cununii, înmormântări, sfeștanii) facem de fiecare dată explicația slujbei respective tot în limba franceză.

La școala duminicală, ca și la taberele de vară pentru copii, noi le predăm nu numai învățătura de credință creștină ortodoxă, ci și literatura română, istoria și geografia României, precum și explicarea tradițiilor românești legate de sărbătorile creștine ale anului liturgic. Toate acestea contribuie la cultivarea identității și apartenenței de neam a copiilor. Țin să menționez că, în acest caz, este vorba de o dublă identitate și de o dublă apartenență, pentru că acești copii sunt născuți aici, trăiesc aici, și vor continua să-și ducă viața aici, ca şi cetățeni elvețieni sau francezi de confesiune ortodoxă, care vorbesc perfect și româna, limba lor maternă. Astfel încercăm să atingem scopul și menirea unei comunități creștine românești în diasporă și, nu în ultimul rând, să ajutăm în acest fel la redescoperirea identității creștine a Europei, o identitate pe care, din păcate, și-a pierdut-o dramatic în ultimii cincizeci de ani.

Implicarea Bisericii în comunitate în timpuri pandemice 

Ne puteţi spune cum aţi trăit Învierea Domnului în aceste vremuri grele, în plină pandemie de COVID-19? Oficierea slujbelor în Elveţia a fost interzisă până în data de 28 mai, însă aţi continuat săvârşirea Sfintei Liturghii acasă. 

Într-adevăr, viața și activitatea noastră, ale fiecăruia și, în același timp, ale Bisericii, au fost și continuă să fie complet busculate, de aceea aș dori să mulțumesc tuturor celor care au contribuit într-un fel sau altul să putem pune rapid în aplicare un program viabil în cadrul bisericii noastre în această perioadă absolut specială. Trebuie să spun că am fost plăcut impresionat de spiritul de creativitate, pornind de la inițiativele Părintelui nostru Mitropolit Iosif și continuând cu angajarea foarte activă a tinerilor din parohie în toate aceste proiecte, dar și cu receptivitatea celor mulți, care au participat cu interes duhovnicesc la toate aceste programe. Este vorba de slujbele bisericești regulate, urmărite pe Zoom, de grupul de rugăciune de la ora 22:00, de amenajarea unui colț de rugăciune (un mic altar) în fiecare casă creștină, de participarea la slujba Învierii on-line, de videoconfe­rințele interactive din fiecare duminică seara, de comunicările și informările regulate pe WhatsApp, de participarea copiilor la programele de catehism și la concursul „Atelier de creație pentru copii”, inițiat de Arhiepiscopia noastră, și - nu în ultimul rând - de grupul de voluntari care a distribuit cu conștiinciozitate pungi cu sfintele paști, cu agheasmă, cu lumânări pentru slujba Învierii, cu un ou roșu și o felie de cozonac sau pască credincioșilor acasă, în cutia de scrisori, în ajunul Sfintelor Paști. La acestea se adaugă și alte servicii făcute persoanelor singure și cu mobilitate redusă care au solicitat ajutorul grupului de benevoli al bisericii noastre.

„Ne putem permite să fim noi înșine ca români în fața occidentalilor”

Părinte protopop, vă lipseşte România? Cum vă ostoiţi dorul de locurile natale?

Chiar dacă trăim în diasporă, care înseamnă „răspândire peste tot”, noi suntem creștini și cunoaștem cuvintele Epistolei către Diognet, din secolul al 2-lea, scrise pe baza învățăturii Mântuitorul Hristos și a propovăduirii Sfântului Apostol Pavel: „Creștinii sunt străini în țara lor, și acasă și în orice țară”! Fiindcă „țara” noastră spirituală - patria cerească - nu este din lumea aceasta, ci din Împărăția lui Dumnezeu. Așa că, aici, pe pământ, suntem oriunde acasă și câteodată suntem străini chiar și la noi acasă, între ai noștri. Locurile natale ne reamintesc de cea mai sfântă și cea mai curată perioadă a vieții noastre: copilăria. Atunci și acolo L-am cunoscut pe Dumnezeu, când mama sau bunica, tatăl sau bunicul ni L-au prezentat pe Hristos în icoana Sa și apoi în Biserica Sa. Cu cât suntem mai departe de locurile natale, cu atât le înveșmântăm într-o lumină sacră și le comemorăm cu o oarecare pietate, ducând cu noi dorul lor oriunde ne-am afla. 

Cu voia lui Dumnezeu, am venit pe lume acum 65 de ani în localitatea Boldești-Scăeni, județul Prahova. Merg destul de des în țară la casa părintească, dar și la biserica mea de suflet de la Blejoi, cam o dată pe trimestru, „să-mi încarc bateriile”. Simt nevoia să mă reculeg din când în când la mormintele celor dragi, cel al copilului și cel al părinților mei. Altfel nu aș putea să continui aici. Ca oricărui român născut acolo, și mie îmi lipsește România, pe care am părăsit-o acum treizeci de ani. Mi-e dor însă de România aceea care putea să se asemene foarte mult cu Elveția, țara mea de adopție, al cărei cetăţean sunt de cincisprezece ani, prin frumusețea peisajelor, prin respectul cultivat atent față de oameni și față de natura înconjurătoare, prin respectul față de lege și de societatea în care trăiești. Îmi este dor de ethosul, cultura și spiritualitatea ­românească, dar nu și de cultura secularistă, ­nihilistă și ateistă împrumutată din Occident, care nu este deloc convingătoare. Cred că ne putem permite să fim noi înșine ca români în fața occidentalilor, care suferă de o oarecare amnezie. Pentru noi, cei plecați de-acasă pentru un trai mai bun, „tot la drum prin țări străine scăpând de rău și fugind de bine”, este important să nu uităm de unde-am plecat și să nu ne uităm niciodată rădăcinile credinței și ale neamului. Dacă le păstrăm pentru noi, le vom transmite sigur și urmașilor noștri, ca pe o candelă aprinsă ce ne va lumina drumul vieții spre veșnicie.

„Regele Mihai a fost un om înzestrat cu o blândețe sfântă”

Dacă privim în urmă, observăm că aţi luat parte la evenimente importante din Familia Regală a României, de la oficierea căsătoriei Majestăţii Sale Margareta cu Principele Radu şi până la slujba de la căpătâiul Majestăţii Sale Regele Mihai I. Ne puteţi vorbi puţin despre relaţia pe care aţi avut-o cu Regele Mihai I? Cum era Majestatea Sa, dincolo de etichetă, în raport cu românii din Lausanne, cu Biserica şi cu ­divinitatea?

Fiind preotul comunităților exilului românesc de la Geneva și de la Lausanne, din 1992, era firesc să mă ocup și de viața liturgică și duhovnicească a Majestăților Lor, Regele Mihai și Regina Ana, și aceasta la cererea lor și, bineînțeles, din încredințarea și cu binecuvântarea ierarhului. Nu pot decât să-I mulțumesc lui Dumnezeu pentru atitudinea binevoitoare a Majestății Sale Regele Mihai în ceea mă privește, pentru atenția, simpatia și încrederea ce mi le-a acordat în ultimii 25 de ani ai vieții sale, perioadă în care am avut o foarte bună colaborare. Aceasta s-a înscris într-un cadru strict bisericesc, cultural-liturgic și duhovnicesc și s-a concretizat prin numeroasele vizite pe care le-am făcut la reședința privată a Majestății Sale, atât la Versoix, cât și la Aubonne, dar și prin participarea Majestăților Lor şi, uneori, și a Altețelor Lor Regale la unele slujbe pe care eu le-am oficiat atât la biserica din Geneva, cât și la cea din Lausanne. În afara acestora am avut privilegiul să fim invitați, eu și soția mea, la anumite evenimente private din viața personală a Majestăților Lor. Dincolo de eticheta de care vorbeați, imaginea Regelui Mihai este una iconică pentru neamul românesc. Mai presus de orice altceva, regele a fost și va rămâne o conștiință a acestui neam! 

Regele Mihai a fost singurul monarh român botezat ortodox și uns ca suveran de Biserica Ortodoxă Română, mai precis de Patriarhul Nicodim, în Catedrala Patriarhală din București, la 6 septembrie 1940, un monarh care a trăit în viața sa în mod plenar și nealterat icoana și duhul monarhiei române, demnitatea, suferința, credința și speranța poporului român. A avut o viață duhovnicească autentică și a rămas până în ultima clipă fidel lui Dumnezeu și poporului său, dar și credinței creștin-ortodoxe în care a fost educat, primind cu toată evlavia și smerenia Sfintele Taine, în mod regulat, ca un adevărat creștin. A fost un om înzestrat cu o blândețe sfântă, dar și cu o înțelepciune și cu o bunătate nemărginite, cu o pace interioară exemplară, în ciuda tristeții îndepărtării forțate de la tronul propriei sale țări, timp de 70 de ani. Majestatea Sa ne-a lăsat, mai presus de orice altceva, un adevărat model de conștiință, de moralitate, de smerenie, de demnitate și de corectitudine, cu un comportament ireproșabil, din care avem toți de învățat, „de la vlădică până la opincă”. Credincioșii comunităților noastre de la Geneva și de la Lausanne îi păstrează o amintire neștearsă și unică.