▲ Profesorul dr. Dumitru Oprea, actualul rector al Universităţii „Al. I. Cuza“ din Iaşi, a fost ales recent parlamentar european ▲ Despre ceea ce se întâmplă la Parlamentul European, Dumitru Oprea spune că „te ţine treaz, cu atenţie mare. Poate că noi, cei intraţi acum, am fost atenţi la orice detaliu, dar totul este aşezat“ ▲ „Întotdeauna am fost puţin sceptic în legătură cu structurile europene, din cauza unei democraţii excesive, dar, intrând în sistem, mi-am dat seama că funcţionează aproape perfect. Fiecare ştie ce are de făcut, fiecare şi-a simplificat mult procedurile şi există o sincronizare destul de bună a compartimentelor cheie implicate pe partea administrativă“ ▲ Un europarlamentar are la dispoziţia sa un buget de 20.000 de euro, pe care îl poate folosi pentru asistenţi şi biroul din ţară ▲ „Poţi să ai şi peste 10 asistenţi, 17!“ ▲ În următoarele luni, profesorul Oprea va duce la Bruxelles şi Strasbourg 108 ieşeni, pentru ca aceştia să vadă cum funcţionează Parlamentul European ▲
Când aţi aflat pentru prima dată de Parlamentul European?
Ştiam de mult timp că există, dar fără să mă intereseze. Au trecut prea mulţi ani de atunci, dar cum pe noi, ca naţie, nu ne preocupa acest subiect şi simţeam că nu va fi unul important în viitorul apropiat, nici tratamentul nu a fost unul deosebit.
V-aţi imaginat că veţi ajunge acolo?
Nu, dar în urmă cu vreo trei ani, prin excursiile organizate prin Mitropolie, cu serviciul special la care am apelat ani de zile, am făcut un popas şi la Strasbourg. Îmi aduc aminte când cei aproape 20 de oameni câţi eram ne uitam prin geamurile Parlamentului, pentru că era în perioada de vacanţă. Noi habar nu aveam, dar am zis, „ia uite, ditamai clădirea, fără să fie nimeni în ea“. Acum, când am ajuns într-adevăr acolo, mi-am dat seama că este o imensitate, iar un prieten chiar a spus că ar trebui inventat un sistem de GPS-uri, prin satelit, să fii orientat prin clădire. Este o clădire monumentală, de o arhitectură ieşită din comun, dar acum îmi dau seama că este şi de o funcţionalitate ieşită din comun.
Întodeauna am fost puţin sceptic în legătură cu structurile europene, din cauza unei democraţii excesive, dar, intrând în sistem, mi-am dat seama că funcţionează aproape perfect. Fiecare ştie ce are de făcut, fiecare şi-a simplificat mult procedurile şi există o sincronizare destul de bună a compartimentelor cheie implicate pe partea administrativă.
Cum evaluaţi trecerea României de la stat comunist la stat al Uniunii Europene?
Dacă se observă, aşa, pe hartă, s-a cam venit cu valul, chiar geografic. A fost un fel de „pace sub măslini“. Din păcate, de-a lungul istoriei, România a avut mai mare ascultare, mai mare supuşenie şi mai mari împliniri atunci când a avut o cizmă străină pusă pe gât. În varianta aceasta, a Uniunii Europene, nu mai este vorba de o cizmă străină, ci este vorba de un sistem aşezat, care vine cu nişte reguli foarte clare, cu experienţă occidentală, iar aici, România n-are decât de câştigat. Prin referendum s-a votat ca legile Uniunii Europene să fie peste legile naţionale ale statelor membre. În astfel de condiţii, nu mă mai tem de prea multe nebunii. Este o stabilitate juridică, în primul rând. Este o disciplină de tip european, un pic forţată.
Mă gândesc la Uniunea Europeană şi la Statele Unite ale Americii. De ce au făcut minuni în cei peste 200 de ani americanii, devenind un stat simbol al împlinirii? Nu datorită unei culturi nemaipomenite, unei istorii sau tradiţii teribile, ci datorită unui sistem în care disciplina este lege. Regula este cea care defineşte ce trebuie să faci ca să fii acceptat într-un sistem, şi de aceea spun eu că trecerea la statutul de membru al Uniunii Europene este un câştig, chiar dacă acesta nu se vede imediat.
O viteză teribilă de procesare
Care au fost primele impresii când aţi ajuns la Strasbourg?
Când am ajuns acolo, ne-au primit ca şi cândam fi fost în sistem de când lumea. Procedurile acestea administrative s-au derulat impecabil şi am intrat în pielea parlamentarilor europeni imediat! Ce m-a surprins în primul rând a fost lucrul bine făcut, de la cel care se ocupa cu partea de înregistrare propriu-zisă, până la partea financiară, de asigurări sau cea de comunicaţie, prin internet, prin telefoane, cu numere, tot. Toate erau dinainte pregătite, iar noi am intrat în posesia informaţiilor despre noi. Am ajuns apoi în posesia unui birou, am biroul meu la Bruxelles, iar la Strasbourg, asistenţii europarlamentarilor au şi ei dreptul la birou care se află în vecinătatea biroului parlamentarului european.
Câţi asistenţi puteţi avea?
Deocamdată este doar subiect de discuţie, cu un coleg am găsit o româncă din presă, care are dreptul să îşi ia jumătate de normă, şi noi doi o angajăm, pentru că este foarte bine pregătită profesional, ne mai ajută şi pe noi cu informaţii. În birou, totul parcă te aştepta să dai drumul la calculator, să începi lucrul şi aşa s-a şi întâmplat chiar din prima zi. Ai e-mail, ai acces la intranet, la cutia poştală, la poşta internă, unde, dacă nu te duci de două ori pe zi, pierzi, fiindcă sunt cele mai recente schimbări, cele mai recente documente ale Parlamentului. Ce am făcut cu o zi în urmă apare a doua zi dimineaţă. Este o industrie care lucrează peste noapte sau o viteză teribilă de procesare. Sunt procese verbale ale şedinţelor, mai ales la voturi, unde sunt zeci de lucruri trecute într-o zi, pe fiecare poziţie discutată, cine a votat, nu şi ce a votat.
În ce constă o zi de lucru acolo?
Eu am început cu o zi în care aveam sesiunile parlamentare la Strasbourg. Acolo există o agendă de lucru, în care sunt prevăzute şi săptămâni bine definite în care trebuie să mergem să ne întâlnim cu electoratul, în circumscripţia electorală România. De exemplu, în luna februarie, între 4 şi 8, este deja e o primă deplasare de genul acesta, în martie avem una asemănătoare, în fiecare lună există o astfel de perioadă în care poţi să discuţi cu cei din ţară. Într-un astfel de sistem ştii foarte bine când eşti la Strasbourg, când eşti la Bruxelles, când eşti în ţară.
Sesiunea parlamentară este cea cu care noi am debutat, nici nu aveam cum altfel, pentru că mai întâi trebuia să fim acceptaţi noi. Acceptul propriu zis a avut loc în acea zi de 10 decembrie, cu poza noastră de grup. Avem diverse hârtii de la ei, printre care şi semnătura în original al lui Hans-Gert Pöttering, preşedintele Parlamentului European, privind acceptarea mea ca eurodeputat. Toate hârtiile au fost obţinute chiar din prima zi, apoi am avut întâlnirea cu grupul de români, şi apoi întâlnirea cu grupul politic la care noi ne-am exprimat intenţia să ne ducem, popularii europeni. Să nu uităm că noi am fost cu câteva zile înainte de semnarea tratatului de la Lisabona, iar cu o zi înainte, tratatul trebuia să fie trecut prin Parlamentul European. Şi am măcar bucuria că am aparţinut grupului de parlamentari care a zis „da“ pentru tratatul care a fost semnat apoi pe data de 13 decembrie.
Ne-am exprimat şi opţiunea de a face parte din anumite comisii, şi am ajuns la comisia care m-a interesat, de cultură şi educaţie, la fel cum şi la cealaltă tot la cerere a fost, dar puteam să nu o prind, pentru control bugetar. În zilele următoare am văzut şi noi cum funcţionează pe viu Parlamentul European şi ce acţiuni importante pot fi. Este o adevărată uzină de evenimente mondiale.
Puteţi lua cuvântul în Parlamentul European oricând sau trebuie să vă înscrieţi pe o listă?
Sunt o mulţime de ipostaze în care poţi să faci lucrul acesta, dar normal o poţi face cel mai bine în grupul politic şi în comisii. Strategia intimă are loc în grupul politic, acolo se stabileşte ce politică se adoptă de către partid. De fapt, şi atunci când votezi, primeşti o baterie de informaţii ale partidului căruia îi aparţii. Dacă se votează bugetul Parlamentului, trebuie să ştii ce votezi, la fel cu orice alt tratat, amendament adus la o lege a Uniunii Europene. Cei care au făcut parte din comisii, din grupul politic, care au fost implicaţi anterior în întregul proces, spun dacă se votează sau nu. În faţă, este un reprezentant al partidului care, chiar dacă ai pe masă hărtiile şi cutiuţa în care bagi mâna ca să votezi, iese şi îţi arată „negativ“ sau „pozitiv“.
Dar dacă intră în contradicţie cu alte interese?
Nu poate să intre, pentru că şi de votul tău depinde tot partidul ăla! Şi la popularii europeni când s-au dus 300 de voturi aiurea, s-a dus toată strategia populară! Aşa că omul care stă în faţă şi îşi arată cum să votezi este omul cheie. Eu mă uit, acum este vot cu ridicare de mână, al cincilea vot este electronic şi trebuie să fiu pregătit să bag mâna la cutie pentru că durează câteva secunde. Se spune „gata, stop vot“ şi dacă tot bâjbâi ai pierdut votul. Şi îţi pare rău că un vot al grupului tău s-a pierdut.
Ce se întâmplă atunci când sunt probleme controversate?
Se votează cu ridicare de mână, iar preşedintele de comisie spune repede „trecut“. Atunci vin unii şi spun: „nu, cerem vot electronic, nu este aşa“, apoi este o satisfacţie a celui care a cerut vot electronic în cazul în care la acest vot iese invers. În cursul zilei, trebuie să te duci la un panou imens, să îţi cauţi poziţia şi să semnezi, trebuie să îţi duci cardul în aparatul pe care îl are fiecare la locul său, locurile fiind fixe. Eu am numărul 699. Unii lasă cardul acolo pentru că nu e nici un bai, în momentul în care se votează nu îţi intră nimeni cu tot felul de nepoate şi nepoţele. La Parlamentul European, dacă un om nu vine într-o zi, nu îşi ia diurna pentru ziua aceea.
20.000 de euro lunar pentru cheltuieli
Unde staţi în Strasbourg?
Am avut noroc că printr-o agenţie de turism din Iaşi am găsit un loc în Kehl care este în Strasbourg-ul nemţesc. Este un sistem de maşini al Parlamentului European care te duc în oraş, or, eu fac 12 minute până la hotelul la care stau. Este o mare problemă la Strasbourg cazarea. Iar în Bruxelles, din patriotism, mă duc la un român care are un hotel acolo şi pe care îl ştiu din 1997, se numeşte Ascot.
Cam cât „costă“ un europarlamentar?
În afară de sumele forfetare pentru cheltuielile de zi cu zi, fiecare europarlamentar are la dispoziţie aproape 16.000 de euro pentru personalul angajat. Nu poate să folosească din această sumă nici un eurocent, dar poate să angajeze asistenţi la Bruxelles, doi sau trei, deci din banii aceştia, indirect ai tăi, poţi să îi plăteşti pe cei angajaţi acolo. Apoi, poţi să ai câţiva angajaţi în ţară, cu normă întreagă sau cu jumătate de normă. În plus, ţi se dau în jur de 4.000 de euro lunar, ca să ai un birou parlamentar în ţară, iar acest birou vreau să îl deschid la Iaşi. Din sumele acestea de patru mii şi ceva de euro poţi să plăteşti chirie şi să îşi faci dotări de ultimă oră, nimeni nu te întreabă de ce ai luat un calculator foarte performant şi nu ai luat la licitaţia nu ştiu care, normal vii cu factura, dar nimeni nu are de gând să arunce cu bani aiurea în tramvai. Iată că sunt peste 20.000 de euro în fiecare lună pe care un parlamentar european îi cheltuie cu asistenţii, poţi să ai şi peste 10 asistenţi, 17! Dacă unui român îi dai 600 de euro, la sărăcia de aici, e bine. Dacă este cineva cu persoană fizică privată, eu sunt de acord ca după program, dacă lucrează de acasă, cu un calculator, cu internet, comunică şi îşi face treaba, poate să fie angajat, mai ales dacă se pricepe.
Apoi, mai există o înlesnire pe care o are fiecare parlamentar, în România. Pe an ai voie ca 100-108 oameni să îi duci tu, la Strasbourg sau la Bruxelles, să viziteze locul unde Parlamentul European îşi desfăşoară activitatea. Grupul trebuie să fie de cel puţin 20, iar vârsta minimă să fie de 14 ani.
Grupurile trebuie să fie anunţate cu două luni înainte, iar eu, o spun şi în premieră, m-am gândit ca unul dintre grupuri să fie cu ziarişti. În afară de presă vreau să mai iau şi tinerii care m-au ajutat ca să le mulţumesc sub forma aceasta şi să vadă pentru ce au muncit, aş vrea să iau studenţi de la universitate, de la toate facultăţile. Am de gând să iau din diverse cartiere ale Iaşului, oameni diverşi, ieşeni care au curiozitate şi timp să vadă ce înseamnă Strasbourg.
În ceea ce priveşte salariul, acesta este la fel cu cel al unui parlamentar din ţară, nici nu am intrat în posesia lui, nu am fost decât din decembrie, aşa că nu avem nici luna încă, pentru a ne cere drepturile salariale. În rest, toate cheltuielile acestea de care am vorbit, precum avionul, etc., le angajezi tu întâi şi apoi acolo se dă o sumă forfetară, banii ţi se întorc, un pic mai târziu, e adevărat.
Taxa pentru educaţie
Comisia din care faceţi parte, de educaţie şi cultură, este una foarte importantă, cum aveţi de gând să vă implicaţi aici?
La comisie am de gând să propun proiectul meu, ca din impozitul pe salarii să se reţină o parte şi să se dea tuturor componentelor care au contribuit la formarea persoanei. La rândul lui, omul acesta a avut parte de o grădiniţă, primele clase le-a făcut într-un sat, gimnaziul în alt sat, liceul în altă parte, astfel că ar fi posibil ca aceste şcoli la care el a învăţat să primească un bănuţ. Asta înseamnă că un procent, cam jumătate din impozitul pe salariu, pe un algoritm determinat, să se întoarcă la toate şcolile, 10-15 euro, pentru zece oameni dintr-un sat înseamnă 150 de euro pe o lună, dacă zece oameni sunt plecaţi de acolo. Dar sunt sate din care avem plecaţi şi câte 700 de oameni. Din impozitul pe salariu pentru aceşti oameni, o parte să se întoarcă la şcolile lor de acasă, astfel încât şi şcolii să îi fie mai bine şi să dea drumul şi altora să fie şcoliţi. Din punct de vedere tehnic nu a fost atât de uşor de realizat, ar fi fost greu să te apuci de făcut hârtii, să trimiţi la şcoala de la Cioca Boca, dar acum cu tehnologiile informaţionale, cu un singur clic, l-ai dat, are loc transferul electronic, în toate componentele acestea pe care le-ai identificat în fişa personală.
Eu nu mă îmbăt cu apă rece, aş vrea să ştiu şi care este reacţia celor din comisie, fiindcă apoi trebuie să se lucreze cu cei de la fiscalitate, cu cei de la buget, este o înlănţuire, trebuie să fie abordată şi la nivel de grup parlamentar, dar în primul rând în comisia de educaţie, care ar fi implicată direct, ca şi cea de fiscalitate.
Rromii, educaţia şi diversitatea culturală
Comisia de cultură şi educaţie protejează şi promovează diversitatea lingvistică şi culturală. Pe de altă parte avem în vedere şi problema rromilor care cu greu sunt convinşi să meargă la şcoală. Cum s-ar putea implica aici comisia?
Să ne gândim la un lucru. Italia a plâns cel mai tare acum pentru că s-a întâmplat nu ştiu ce din cauza grupului de români rromi care au fost acolo. Dar Italia este singura ţară care nu a luat nici cinci bani pentru o astfel de destinaţie. În Europa s-au dat cam 280 de milioane de euro numai pentru problema aceasta. Or, noi am putea rezolva dacă am apela la bani europeni. Dintr-un proiect finanţat de Soros s-a realizat un prim abecedar pentru comunitatea rromă. Dintr-un astfel de program, am văzut, în Bucureşti, o expoziţie cu opere de artă, realizată de comunitatea rromă. Domnule, trebuie să te duci şi pe partea frumoasă a lucrurilor pentru că ei nu au numai lucruri rele! Dacă le inspri încredere în ei, dacă reuşeşti să găseşti o formă combinată de plăcere, e posibil, pentru că dragoste cu sila nu se poate, nici de carte. Trebuie să le aduci aceste forme care din start să fie catalogate ca o plăcere şi din când în când să fie şi câte un pic de şcolarizare, până îi faci să înţeleagă că nu e aşa de greu să scrii şi să citeşti. Nu sunt eu cel mai nimerit care să propună forme de integrare a lor, dar oricum trebuie să fie făcute. Este o problemă, eu cred că de ei nimeni nu s-a ocupat, au o altă cultură, au un alt comportament ca atare. Trebuie, dacă vrei să înţelegi lupii, să intri în haita lor şi să urli cu ei ca să pricepi când şi ce urlă şi cum urlă. Trebuie să stai în preajma lor. Eu chiar am stat de multe ori, chiar o spun cu mare satisfacţie că am întâlnit oameni mult mai sinceri. La un film pe care l-am facut la „Televiziunea mea“ am avut o mare parte din comunitatea rromă de la Roman, din Traian. În casele lor m-am simţit mai bine decât în casele multor români. Case deschise, pahare de cleştar de o curăţenie rară, copii care miroseau a rufă curată şi care ştiau ce vor, am întâlnit şi un meseriaş care mai lucra bijuterii din aur, cântăreţi din tată în fiu. Dacă le inspiri încredere şi te apropii de ei, îi integrezi pe toate planurile. Educaţia trebuie să fie o nevoie trăită de ei, persuasiunea poate fi folosită inteligent de cei care îşi propun astfel de proiecte.
Am putea spune că aveţi rolul de a sensibiliza Europa la problemele de aici?
Acesta este şi rolul parlamentarului european, dar şi să aducem toate formele amintite, aşa cum aducem oameni acolo. Domnule, acesta este parlamentul nostru, nu este parlamentul altcuiva.
▲ Cine este Dumitru Oprea
Dumitru Oprea s-a născut pe 10 octombrie 1952 în localitatea Măneşti, judeţul Prahova. Între anii 1967-1971 a urmat Liceul Economic din Ploieşti, secţia Planificare-Contabilitate. A urmat cursurile Facultăţii de Ştiinţe Economice a Universităţii „Al. I. Cuza“, iar titlul de doctor l-a obţinut la Academia de Studii Economice din Bucureşti, în 1986. Dumitru Oprea este rector al Universităţii „Al. I. Cuza“ din 2000, după ce a fost decan al Facultăţii de Economie şi Administrarea Afacerilor (FEAA). Este conducător de doctorat în domeniul Informatică Economică şi predă la FEAA.
De-a lungul carierei, profesorul Oprea a urmat diverse specializări şi alte forme de pregătire continuă în centre universitare din Europa, America de Sud şi Statele Unite ale Americii. Printre numeroasele titluri, diplome sau distincţii se numără „Crucea Patriarhală pentru Credincioşi“ oferită de patriarhul Teoctist, Doctor Honoris Causa la Universitatea Nebraska din Omaha (SUA), Ordinul Naţional pentru Merit în Rang de Mare Cruce. Dumitru Oprea este expert-evaluator al Comisiei Europene în Tehnologiile Societăţii Informaţionale, expert-evaluator în cadrul programelor Consiliului Naţional de Finanţare a Învăţământului Superior şi Consiliului Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior etc.
