Constantin Anghel, un tânăr constănţean de 29 de ani, a cerut zilele trecute preşedintelui României, printr-o scrisoare, să aprobe eutanasierea sa, pentru a scăpa de suferinţa cauzată de bolile pe care le are. Preşedintele a explicat că o astfel de cerere nu poate fi rezolvată, întrucât eutanasia este condamnată de Codul Penal. Practicată în doar trei ţări europene şi numai în anumite condiţii, eutanasia este în contradicţie totală cu viziunea creştin-ortodoxă asupra vieţii şi a morţii. Despre polemica pro sau contra eutanasie şi despre soluţiile alternative pe care sistemul medical le-ar putea oferi pacienţilor incurabili, într-un interviu cu prof. univ. dr. Vasile Astărăstoae, preşedintele Colegiului Medicilor din România şi preşedintele Comisiei de Bioetică din cadrul Ministerului Sănătăţii. Ieri, în cadrul unei conferinţe de presă, Înalt Preasfinţitul Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, a declarat că s-a întâlnit cu Constantin Anghel şi că l-a determinat să renunţe la ideea eutanasierii.
Cum este definit conceptul de eutanasie în lumea medicală?
Conceptul de eutanasie are peste 80 de definiţii. Cea mai „populară” dintre acestea este: „provocareaa morţii unui bolnav, la cererea acestuia, cu mijloace nedureroase”. Aceasta ar fi o definiţie care acoperă termenul. Sunt multe altele, însă, este şi foarte greu de delimitat de omor sau de suicid. Eutanasia are mai multe forme: eutanasie activă, atunci când produci în mod direct moartea pacientului; eutanasia pasivă, care se produce în momentul când nu-i mai acorzi îngrijirile medicale; criptoeutanasia, o eutanasie „ascunsă”, când mimezi că-i dai un tratament, dar ştii că este ineficient sau combini mai multe terapii care se potenţează reciproc şi care pot să-i provoace moartea; poate să existe şi o eutanasie economică, în momentul în care nu-i acorzi asistenţa la cel mai înalt standard, deoarece consideri costurile mult prea mari şi există, în fine, suicidiul asistat, în momentul în care inventezi un aparat care îl ajută pe acel pacient să se sinucidă.
Majoritatea medicilor nu acceptă eutanasia
Când a apărut ideea aceasta, a eutanasiei?
Practici eutanasice găsim încă de la popoarele primitive. În Sparta, bătrânii şi mutilaţii erau aruncaţi de pe stâncă - o formă de eutanasie. La eschimoşi, bătrânii erau lăsaţi să moară, din motive economice. Ştim, de exemplu, că şi unii împăraţi romani au solicitat să fie omorâţi din cauza durerilor, însă medicii, spre onoarea lor, i-au refuzat sau le-au administrat „otrăvuri” inofensive, care nu puteau duce la practicarea eutanasiei. Platon a fost un adept al eutanasiei, în timp ce Aristotel se împotrivea acesteia. Este o dezbatere cu vechi rădăcini, care, în prezent, a început să cuprindă mai mult opinia publică decât lumea medicală. În lumea medicală lucrurile sunt foarte clare. Marea majoritate a medicilor nu acceptă eutanasia.
În ce ţări ale lumii se practică în prezent?
În Europa sunt trei ţări: Olanda, Belgia şi Elveţia. Olanda şi Belgia au o lege privind eutanasia, iar Elveţia face acest lucru plecând de la un Cod Militar şi numai în sistemul medical privat. În acel cod militar se spunea că ofiţerii răniţi pe câmpul de luptă pot să fie împuşcaţi la cererea lor, pentru a nu trăda secretele militare. Această lege veche a fost actualizată în timpurile moderne şi pe baza sa se practică eutanasia. În prezent, în Elveţia există o lege supusă referendumului, prin care se interzice eutanasia. Mai există în statul Oregon Legea suicidului asistat, o altă formă de eutanasie, şi a mai existat în 1973, în Australia de Nord, o lege a eutanasiei, care, însă, a fost abrogată după şase luni de zile, la presiunea opinie publice.
Paradoxul olandez
Cum argumentează occidentalii adoptarea acestei metode?
Medicii nu sunt toţi obligaţi. Trebuie să ne raportăm, însă, şi la cultura şi la civilizaţia pe care o au în spate. Olanda este un caz special. În alt mod s-au format şi sunt nişte oameni ultrapragmatici, învăţaţi să respecte regula. Să nu credeţi că în Olanda oricine doreşte este eutanasiat! S-au introdus nişte reguli foarte stricte, există multe comisii, există o perioadă de gândire, în care se încearcă determinarea pacientului de a renunţa la dorinţa sa. Vine apoi în faţa instanţei, care decide, cu argumente. Abia apoi se practică şi numai în locuri speciale. Olanda este un caz curios, pentru că aici chiar este un paradox. În al doilea război mondial, când existau decretele lui Hitler privind eutanasia, medicii olandezi au refuzat categoric să le aplice. Din acest motiv, 90% dintre aceştia au fost deportaţi în lagărele de concentrare. Participam, odată, la o discuţie, în care un medic olandez mai în vârstă mi-a spus despre acest paradox: „Noi ne-am sacrificat atunci împotriva eutanasierii, iar acum au venit nişte politicieni cu această idee, noi nu am reacţionat la timp şi ne obligă să facem ceea ce nu am acceptat atunci, cu preţul vieţii”.
Legile europene resping categoric metoda
Ce prevede legislaţia Uniunii Europene în acest sens?
Au existat solicitări la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), care a spus clar că nu este obligaţia statului de a pune la îndemână mijloace cu ajutorul cărora să se poată declanşa moartea, dar este obligaţia statului de a face îngrijiri paleative. Este chiar o decizie a CEDO în acest sens. Este vorba de Recomandarea 1.419/1999 a Consiliului Europei, care aduce trei argumente: dreptul la viaţă este garantat (conform art. 2 al Convenţiei Europene privind Drepturile Omului), Convenţia Europeană stipulează în mod expres că „moartea nu poate fi luată intenţionat, indiferent de motive şi dorinţa de a muri exprimată de un bolnav incurabil sau de un muribund, nu poate servi ca justificare legală pentru acţiuni destinate a conduce la moarte şi nu constituie un fundament juridic pentru a cauza moartea altei persoane”. Iar jurisprudenţa Curţii Europene spune că „o persoană poate refuza un tratament care îi prelungeşte viaţa”, dar că „dispoziţiile Dreptului Naţional, care penalizează facilitarea şi favorizarea la suicid, sunt făcute pentru a proteja viaţa şi sunt în concordanţă cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului”.
Adepţii eutanasiei pornesc de la premise false
Ar putea vreun medic să accepte această metodă? Pentru că intră clar în contradicţie cu scopul meseriei sale, acela de a salva vieţi.
Eutanasia pleacă de la nişte premise greşite. Prima este aceea că persoana are dreptul la o moarte demnă. Or, nicăieri, în nici un document nu găsim dreptul de a muri; găsim dreptul la viaţă, dreptul la sănătate. A doua premisă greşită de la care se pleacă este că totdeauna poţi să evaluezi corect pronosticul unei boli. A treia premisă greşită este aceea că o persoană care are o boală gravă, însoţită de dureri, este şi validă 100% cu privire la suferinţă şi la dreptul la viaţă şi la moarte. Gândiţi-vă că, numai în momentul unei simple dureri de dinţi, nu prea mai poţi să raţionezi corect. În fine, ultima premisă greşită este că, în cazul anumitor afecţiuni, pacienţii au dureri insuportabile, care nu pot fi controlate. Toate aceste premise sunt greşite, pentru că noi nu putem să facem un prognostic al unei boli; ţine de individualitate. Poţi să-i spui pacientului că mai are trei luni de trăit şi el poate să mai trăiască trei ani. A doua chestiune e faptul că, în acest moment, durerea poate să fie controlată şi, în al treilea rând, avem în vedere progresul care se înregistrează în rândul ştiinţelor medicale - boli pe care acum le declarăm incurabile ar putea deveni curabile într-un interval foarte scurt de timp. Dau un exemplu: când eram eu student, ni se spunea despre cancerul de sân că este mortal. În acest moment, cancerul de sân, depistat precoce şi tratat, poate fi vindecabil în 90% dintre cazuri.
Eutanasia nu poate fi acceptată în lumea medicală din mai multe motive. Există un principiu în etică: poţi să sacrifici partea ca să salvezi întregul. Or, aici, sacrifici întregul şi nu salvezi nimic. Apoi, este o soluţie radicală, pentru care nu mai ai cale de întoarcere. De asemenea, există posibilitatea abuzului. Medicii sau cei care apreciază nu sunt îngeri; pot să existe interese sau pot să existe abuzuri. Pot să încalce principiile profesiei medicale, în virtutea cărora medicul este dator de a prelungi viaţa. Mâna care vindecă nu poate să fie aceeaşi cu mâna care ucide.
Eutanasia ar introduce un climat de neîncredere între medici şi pacienţi. Cum să se prezinte pacientul în faţa unui medic care a ucis? În plus, mai ales în zilele noastre, când actele medicale sunt foarte scumpe, poate să apară suspiciunea că determină pacientul să dorească eutanasia, pentru a face economie. Vreau să vă spun că, dacă după al Doilea Război Mondial, ţinând cont de legile eutanasice ale lui Hitler şi de ceea ce s-a întâmplat în lagărele de concentrare, adepţii malthusianismului, ai darwinismului social au tăcut, acum au început să vorbească de stările vegetative persistente, de necesitatea întreruperii tratamentelor; oamenii să fie lăsaţi să moară uşor, pentru că cheltuielile sunt prea mari şi am putea să rezolvăm alte probleme de sănătate. Or, nu ştim, în primul rând, ce se întâmplă în astfel de situaţii; nu ştim trăirile interioare. Şi atunci, decât să faci o crimă, mai bine te opreşti la timp. Şi mai există principiul pantei lunecoase: începi cu un act extrem, acceptabil, dar care se poate generaliza şi devine un fenomen periculos. Aşadar, eutanasia este inacceptabilă, mai ales că, în momentul de faţă, există alternativă, respectiv sistemul îngrijirilor paleative. O ofertă viabilă, acceptabilă.
Biserica Ortodoxă condamnă actul eutanasiei
Biserica Ortodoxă Română s-a declarat categoric împotriva acestei metode condamnabile, încă din 2005. Eutanasia contravine, de altfel, principiilor fundamentale creştine. Există posibilitatea ca această metodă să fie acceptată vreodată de către societatea românească?
România este o ţară ortodoxă. Lăsând deoparte decizia Comisiei de Bioetică a Bisericii Ortodoxe Române, pe care Sfântul Sinod şi-a însuşit-o, care reprezintă un act instituţional, fiecare credincios român ştie că nu el a creat viaţa şi deci nu poate nici s-o distrugă. De asemenea, ştie că noi nu avem proprietate asupra vieţii, ci numai uzucapiunea. Ştie că suferinţa, uneori, valorizează. Dacă suntem într-adevăr credincioşi, avem încă un motiv împotriva eutanasiei.
Codul deontolgic al CMR interzice eutanasia
Care este poziţia Colegiului Medicilor din România (CMR) în ce priveşte eutanasia?
Avem multe studii pe care le-am făcut, inclusiv în rândul studenţilor, la terminarea facultăţii. Procentajul celor care acceptă eutanasia este nesemnificativ. Cel mai mare procentaj, de 21%, a fost înregistrat la jurişti, cuprinşi de snobismul acesta european, la preoţi doar 1% spuneau că „s-ar putea, în anumite condiţii să...”, iar la medici, doar 17% erau de acord. Se vede, deci, că în societate grupurile profesionale dinamice, care ar putea fi implicate în acest act, resping această metodă şi pe bună dreptate.
Trebuie să milităm într-adevăr pentru ca aceşti bolnavi să nu sufere, pentru că, dacă nu suferă, majoritatea renunţă la acest gând. Eu am vizitat un „hospice”, în străinătate, în care erau internaţi astfel de pacienţi incurabili; unii dintre ei solicitaseră eutanasia. Am văzut cum aceste persoane au renunţat încet-încet la acest gând, pentru că îngrijirile paleative le alinau durerea şi redeveneau persoane active. Majoritatea lor fac acest gest din dorinţa de a nu fi o povară pentru familie şi pentru că se simt inutili. M-a impresionat o persoană, fostă profesoară, care suferea de un cancer cu metastaze şi solicitase eutanasia. La „hospice”, prin intermediul îngrijirilor paleative (foloseau inclusiv marijuana), s-a simţit mai bine şi a început să facă lecţii cu cei de acolo. Se simţea bine, avea un moral bun, nu-şi arăta boala. După două luni, a murit în linişte (renunţase între timp la gândul eutanasiei).
Codul deontologic al Colegiului Medicilor din România spune foarte clar că se interzice eutanasia, suicidul asistat şi eugenia, fiind considerate cele mai grave abateri în profesia medicală şi nu avem de gând să schimbăm acest cod, indiferent ce spun politicienii sau anumite persoane din mass-media, care se inflamează şi încep să discute despre drepturi pe care nici nu le cunosc.
Dezvoltarea îngrijirilor paleative ar trebui să constituie prioritate în Sănătate
Cum comentaţi cazul tânărului din Constanţa, care i-a cerut preşedintelui Băsescu să-i aprobe eutanasia?
Acest caz este unul clasic de a dori să fii sub reflectorul presei. Am cunoscut atâtea persoane în această situaţie, mai ales în clinicile de Oncologie, care nu fac astfel de gesturi. Nu se adresează preşedintelui, nici nu cheamă presa. Au decenţa de a-şi duce suferinţa. Poate şi ele ar vrea să solicite eutanasia, dar asta se întâmplă din vina sistemului, care nu pune accent pe combaterea durerii, pe prevenţie, pe depistarea precoce şi, mai ales, pe îngrijirile paleative. Pentru că ne batem să avem transplant, dar nu ne ocupăm de aceste cazuri.
Ce ar mai fi de făcut, la noi, în domeniul îngrijirilor paleative?
Să se creeze acest sistem şi să se înţeleagă importanţa acestor îngrijiri, pentru că, deocamdată, la noi nu există decât nişte tentative sporadice şi nu o acţiune concertată.
▲ Sfântul Sinod: Eutanasia nu are justificare
În şedinţa din 5-6 iulie 2005, Sfântul Sinod a aprobat, ca poziţie oficială, documentul redactat de Comisia naţională de bioetică a Bisericii Ortodoxe Române, prin care respinge categoric practicarea eutanasiei. Potrivit acestui document, „eutanasia este expresia unei mentalităţi secularizate, care are pretenţia că omul are dreptul să dispună de viaţa lui şi a altuia. (…) Medicul (şi nimeni altcineva) nu are dreptul să ridice viaţa vreunei persoane. Cel care nu poate da cuiva un drept, nu i-l poate lua; aşadar, cel care nu poate da cuiva viaţa nu i-o poate lua. Ca instrument şi mijlocitor prin care Dumnezeu lucrează, medicul (valorificând vocaţia şi menirea sa) este dator să aline suferinţele, dar nu are dreptul să grăbească intenţionat procesul natural al morţii. În cazul în care sfârşitul biologic al unei persoane este iminent, nu avem dreptul să-i grăbim acest sfârşit prin eutanasie. Iubirea de aproapele nu constă în curmarea vieţii cuiva din milă, pentru a-l scăpa de dureri, ci în a-l ajuta să suporte durerea până în clipa când se va preda lui Dumnezeu, moment care trebuie să rămână rezultatul unui proces natural şi, pe cât posibil, în deplină conştienţă şi cu deplină conştiinţă. Datoria noastră şi în special scopul medicilor este de a fi în slujba vieţii până la capătul acesteia; or, omul trăieşte chiar şi atunci când se află în stadiul terminal al vieţii fizice.
În cazul bolilor incurabile, Biserica recomandă folosirea tuturor mijloacelor în vederea uşurării durerii provocate de boală: în primul rând, a celor de natură spirituală, înţelegându-se prin aceasta administrarea Sfintelor Taine, consilierea duhovnicească, rugăciune şi susţinere morală, iar în al doilea rând, de natură medicală, prin administrarea tratamentelor normale, prin asigurarea igienei corespunzătoare şi a tratamentelor paleative. Eutanasia nu poate avea justificare nici medicală, nici economică. Medicul care o practică şi-a încălcat menirea şi comite un păcat grav, condamnat de Dumnezeu şi detestat de Biserică. Pentru evitarea unui asemenea păcat este nevoie de o informare corectă cu privire la gravitatea lui şi cu privire la sensul vieţii”.
▲ Tânărul care a cerut eutanasierea s-a răzgândit
În conferinţa de presă susţinută ieri la Constanţa de Arhiepiscopul Tomisului, Înalt Preasfinţitul Teodosie, a adus la cunoştinţa jurnaliştilor prezenţi că l-a vizitat pe Anghel Constantin, tânărul care s-a adresat preşedintelui României pentru a fi eutanasiat. IPS Teodosie crede că tânărul bolnav a vrut să atragă prin acest gest atenţia medicilor şi că i-a promis tânărului Anghel Constantin că va face tot ce-i stă în putinţă pentru a fi transferat şi tratat fie la Spitalul Fundeni, din Capitală, fie într-o clinică specializată din străinătate.
„Am fost ieri la Spitalul Judeţean pentru a sta de vorbă cu acest tânăr. Am vorbit cu el aproximativ o oră. După o oră, mi-a tălmăcit că suferinţa lui este apăsătoare şi că gestul său a fost făcut cu scopul ca cineva să se apropie mai mult de el. Deşi nu este un tânăr foarte religios, i-am explicat rostul suferinţei şi s-a mai alinat, a părut că înţelege cele spuse. Va primi slujba Sfântului Maslu şi am cerut documentaţia medicală ca să intervenim de urgenţă la clinici din străinătate. Astăzi ne vom edifica ce posibilităţi avem aici ca să putem să-l ajutăm pe acest tânăr; care a început să aibă nădejde, să nu se mai simtă singur. Nu am ştiut până acum de suferinţa lui, pentru că el nu s-a exteriorizat faţă de preotul nostru din spital, dar, iată, a făcut o cerere prin care a atras atenţia întregii ţări”, a povestit Arhiepiscopul Tomisului întâlnirea cu tânărul care a uimit întreaga ţară cu neobişnuita sa cerere adresată preşedintelui ţării. „Tânărul a fost foarte mulţumit de vizită şi ţinem legătura cu el. Aş putea să spun că l-am înfiat, pentru ca să simtă şi el o căldură sufletească, să aibă nădejde. Acum are dorinţă de viaţă şi este bucuros că este fiul nostru duhovnicesc”, a mai spus IPS Teodosie. (C.B.)
