O comisie națională de experți în educație din cadrul proiectului „Curriculum Relevant, Educație Deschisă pentru toți” (CRED) a decis în luna septembrie că Felicia Pintilie, profesor de limba şi literatura română la Şcoala Gimnazială din satul Osoi, comuna Comarna, judeţul Iaşi, este un „creator de educaţie”. Însă nu doar proiectul „Bătrânii satului povestesc...” stă mărturie implicării deosebite a profesoarei în modelarea şi formarea copiilor de aici, ci şi rezultatele deosebite obţinute an de an la olimpiade, concursuri şi examene naţionale. Despre ce reprezintă premiul CRED, dar şi despre dăruirea profesorilor „de la ţară” şi legătura Şcoală-Biserică-Familie puteți afla în interviul pe care Felicia Pintilie ni l-a acordat.
Sunteţi un creator de educaţie şi prin prisma faptului că proiectul „Bătrânii satului povestesc...“ a fost premiat la nivel naţional în cadrul CRED, ediţia 2020. Ce înseamnă acest premiu pentru dumneavoastră şi pentru Şcoala Osoi, unde predaţi disciplina Limba şi literatura română?
Școala Gimnazială Osoi este un veritabil lăcaș al educației, așa cum ar trebui să fie fiecare școală din această lume și de aceea mă consider o fericită a sorții că am avut șansa de a fi profesor aici. Premiul CRED acordat proiectului „Bătrânii satului povestesc...” este o binemeritată recunoaștere a eforturilor unor oameni dedicați meseriei de dascăl. Este adevărat, este important să ai idei, să dorești să ridici din neuitare fapte, oameni, tradiții și obiceiuri, dar fără sprijinul celor din jur - cadre didactice, elevi, părinți, comunitate -, toate ar fi în zadar. De aceea, premiul acesta nu este doar al meu, ci aparţine atât oamenilor dedicați acestei școli, cât și micii noastre comunități rurale.
La ce se referă „Bătrânii satului povestesc...“? Ce activităţi a cuprins proiectul şi care a fost finalitatea acestuia?
Acest proiect este una dintre dovezile interesului acordat numeroșilor elevi ai școlii noastre aflați în situație de risc educațional. Peste 50% dintre copii au unul sau ambii părinți plecați la muncă în străinătate, provin din familii monoparentale, mulți dintre ei provin din familii cu situație financiară precară. Copiii aceștia dezvoltă stări de anxietate, stres și tulburări de adaptare, unii dintre ei devin copii cu cerințe educaționale și emoționale speciale. Ca urmare, activitățile au urmărit realizarea unei legături și mai strânse între copii și școală, între școală și comunitate. O dată în plus, Școala Gimnazială Osoi a demonstrat că este o școală creativă, în care fiecare elev este important, este încurajat şi motivat. Nu întâmplător, mulți dintre copiii noștri afirmă că la școală e mai bine decât acasă. Activitățile desfășurate i-au făcut să se bucure, să comunice, să colaboreze, să-și dorească să devină cetățeni implicați, respectați, modele pentru ceilalți membri ai comunității.
Proiectul educativ „Bătrânii satului povestesc...” a luat naștere în urma unei observații: elevii nu cunosc semnificația unor termeni populari (fus, furcă, a toarce, strungă, păsat), a tradițiilor și obiceiurilor de altădată (de botez, nuntă, înmormântare), a unor obiecte de uz casnic, de port popular etc., însă și-au manifestat dorința de a descifra toate aceste enigme cu ajutorul bunicilor și al străbunicilor. Proiectul a fost deosebit de bine primit atât de către copii, cât și de membrii comunității și de autoritățile locale. Elevii au fost entuziasmați și s-au implicat foarte mult în toate activitățile proiectului: de la împărțirea fluturașilor în comunitate, prin care invitau oamenii să doneze obiecte tradiționale, la realizarea unui muzeu al satului, la colectarea de obiecte populare, la intervievarea celor mai bătrâni oameni ai satului, la culegerea de termeni populari. Pictorul naiv Maria Lupu a donat câteva tablouri din colecția personală.
Strădania copiilor și a întregii comunități a fost deosebită: numeroase obiecte populare, de la piese vestimentare, obiecte de uz casnic, icoane, documente, cărți, fotografii au fost adunate și, astfel, a luat naștere Muzeul Satului Osoi. Din nefericire, din cauza pandemiei, muzeul nu a avut parte de o deschidere așa cum ne-am fi dorit; ne așteaptă răbdător, știe că este un timp pentru toate. Dincolo de zestrea scoasă la lumină, cel mai valoros aspect observat a fost că elevii și bunicii s-au simțit importanți, implicați, au înțeles că și ei, sau mai ales ei contează.
„Vrem să mai venim la școală, până nu ne cheamă cimitirul!”
Câţiva bătrâni din sat au devenit, datorită proiectului iniţiat de dumneavoastră, adevăraţi pedagogi. Cum au primit aceştia invitaţia de a se implica în educaţia copiilor?
Copiii au avut bucuria să-și invite bunicii la școală, unde le-au adresat întrebări despre cum era viața acum 60-70 de ani, bunicuțele Parascheva Bobârcă și Margareta Gardan emoționând prin poveștile lor despre copilărie, foamete şi comunism. Bunica Angela Cucoș le-a arătat copiilor cum se vopseau ouăle cu ajutorul plantelor. Apoi copiii au fost grozav de încântați când au încercat să tragă lână în cheptănuși, să toarcă, să tragă în vârtelniță, să depene. Au învățat la ce folosea piua (chiua), cum se făcea săpunul de casă. Un alt moment savurat a fost când mai multe mămici și bunici au învățat copiii să gătească tradițional: şcoala toată a mirosit a borș făcut din huște, cu zarzavaturi, cu tăiței de casă, făcuți de copii, sub supravegherea mamelor, iar poalele în brâu și colăceii au adunat copii, cadre didactice, părinți și bunici într-o blândă și parfumată comuniune. Bunicuțele nu puteau pleca fără să ne învețe câțiva pași dintr-o horă specifică zonei. Au fost zile pline de forfotă, de energie, de bucurie. Când ne mai întâlnim prin sat sau la biserică, bătrânele mă întreabă: „Doamna profesoară, când ne mai chemați la școală? Vrem să mai venim, până nu ne cheamă cimitirul!”
Aveţi în vedere să dezvoltaţi proiectul sau, eventual, să gândiţi un altul în care să-i implicaţi, din nou, pe seniorii comunităţii?
Acest proiect este unul de suflet, gândit și făcut cu mult drag. Mai este foarte mult de muncă: realizarea unui muzeu al satului nostru sau al Dicționarului de termeni populari (un alt proiect al meu) nu este o treabă de câteva zile sau de câteva săptămâni. Important este că începutul s-a făcut. Înfăptuirea acestor deziderate presupune un efort comun de comunicare și de colaborare: copii, părinți, bunici, cadre didactice avem acum toţi șansa de a fi părtași la o lecție de onoare, de respect, de patriotism. În prezent, există un risc enorm de îndepărtare a comunității locale de tradițiile și obiceiurile populare, de ignorare, de minimalizare, de lăsare în uitare a zestrei spirituale a satului. Prin metoda observației, a documentării, a istoriei orale vom continua să creăm amintiri care cu greu ar putea fi șterse din memorie. Se vor lega punți peste timp și peste uitare. Pentru încă un timp, memoria satului va fi salvată.
Peste 50% dintre copii au cel puţin un părinte plecat în străinătate
Ca multe alte sate din România, Osoi, din comuna Comarna, judeţul Iaşi, este afectat de fenomenul migraţiei, peste jumătate dintre copiii care frecventează şcoala, 285 în anul şcolar 2019-2020, având unul sau chiar ambii părinţi plecaţi la muncă în străinătate. Profesorii fac eforturi pentru a-i ţine nu doar conectaţi la învăţătură, unii excelând chiar în rezultate, ci şi pentru a-i ajuta să depăşească anumite blocaje emoţionale. „În sprijinul acestor copii am desfășurat pe o perioadă mai mare de 10 ani un proiect educativ - «Împreună învingem distanțele!», avizat și de Inspectoratul Școlar Județean Iași, prin care am urmărit să le menținem o stare de spirit pozitivă, să-i determinăm să nu renunțe la școală, să nu se simtă abandonați”, a spus prof. Felicia Pintilie.
Nici nu este de mirare că fenomenul migraţiei este unul resimţit în mod acut şi în această comunitate rurală situată la 20 km de municipiul Iaşi, de vreme ce iniţiativele antreprenoriale sunt extrem de firave; cele două microferme şi atelierul de croitorie nu captează decât un număr foarte mic de locuitori. Insuficient pentru cererea destul de mare care există. Astfel că alternativa pentru locuitorii din Osoi rămâne, ca mai peste tot în mediul rural, migrarea către ţările din Occident, către oraş sau „munca cu ziua”.
Şcoala s-a născut lângă biserică
Cât este de importantă legătura aceasta între şcoală, biserică, familie şi comunitate?
În satul nostru, Biserica este rădăcina. Ca în multe alte comunități, şcoala s-a născut lângă biserică. A noastră a luat ființă în jurul anului 1866, cursurile desfășurându-se în fostele chilii mănăstirești ale primilor călugări greci care au ridicat biserica satului, cu hramul „Buna Vestire”. Peste ani, chiliile au fost consolidate și li s-au adăugat alte câteva săli în care s-a învățat până în 2018, când ne-am mutat în noua și moderna școală de astăzi. Într-una dintre vechile săli de clasă a fost amenajat și muzeul satului. Bune „vecine” de cel puțin două sute de ani, biserica și şcoala din satul nostru s-au susținut, mereu fiind prezente una în viața celeilalte. Firul sinuos al timpului (și al timpurilor) a pus la încercare, nu de puține ori, capacitatea de adaptare și de rezistență a comunității rurale, fie că a fost vorba de războaie, de foamete, de schimbarea regimurilor politice, de, iată, astăzi, pandemie. Astăzi, putem afirma că suntem o comunitate, tocmai pentru că s-a respectat triada de aur: Biserică - Familie - Școală.
Cred că au existat oportunităţi de a vă desfăşura activitatea într-o şcoală din oraş. Ce v-a determinat totuşi să rămâneţi aici şi să obţineţi rezultate deosebite cu elevii?
Cu ani în urmă am obținut la examenul de titularizare medie pentru post în oraș, însă am ales bătrâna școală din satul bunicilor mei în care îmi petreceam vacanțele de vară în moduri demne de mirarea școlarilor de azi: adunam frunze de dud pentru viermii de mătase, culegeam împreună cu profesorii și elevii de atunci spicele rămase în urma combinelor, sortam manuale etc. Aşadar, ajunsă aici ca tânără absolventă de Litere, sunt, de 25 de ani, „doamna de română” care, alături de celelalte cadre didactice și alături de sutele de învățăcei, a respirat aerul specific școlilor ridicate în secolul 19 în satele românești. Până acum trei ani, școala noastră era exact ca în relatarea lui Sadoveanu din „Domnu Trandafir”: o școală cu clase mici, în care vara ne era cald și iarna frig. Mai ales frigul nu-l vom putea uita vreodată - sălile erau încălzite cu sobe care mai mult afumau decât încălzeau, scoteam copiii pe rând lângă sobă să se încălzească. Când ștergeam tablele, buretele scârțâia pe tablă. De mers la toaleta din fundul curții ne era cam frică, iarna era mereu viscolită, iar vara prea expusă căldurii soarelui. Naveta în primii zece ani (când nu puteam rămâne la bunici, pentru că mai făceam și cursurile de perfecționare) i-am făcut cu Doftana - un autobuz fără un geam, dar cu perdele albastre pe care le fixam cu umărul ca să nu intre ninsoarea. Coboram cu genele lipite, ne usturau tălpile de frig, dar eram atât de fericiți că am ajuns la copiii noștri cuminți, frumoși și harnici! Acea fericire ne costă acum destul de scump pentru că reumatismul, problemele cardiace și cele oculare țin să știrbească din lumina acelor ani. Au fost ani (și mai continuă să fie, cu intermitențe) în care am fost fericită, pentru că simțeam fericirea în perechile de ochișori ațintiți asupra mea și a cărții. Sunt sigură că e povestea a sute de dascăli din mediul rural care au ales la fel ca mine.
Diplomele la concursuri și olimpiade importante nu lipsesc din portofoliul meu, rezultatele la Evaluarea Națională obținute de copiii mei sunt peste media celor de la oraș. Anul trecut promovabilitatea a fost de 100%, iar din 20 de copii, 13 au luat note peste 8,50. O doamnă inspector, mirată de rezultatele foarte bune obținute an de an, m-a întrebat „Ce le dați, doamnă, de mâncare, de iau așa note?” Ce să-i răspund? Muncă, dragoste și iar muncă! Copiii noștri devin elevii celor mai bune licee din Iași, avem an de an premianți nu doar la olimpiadele disciplinei Limba și literatura română, ci și la alte discipline. Te întrebi ce se va alege de fiecare dintre ei, iar în cazul unora te mobilizezi să faci mai multe şi mai bine pentru a-i determina să nu renunțe la școală, să se ridice de la nota 4 sau 5, să fie muncitori și cumsecade, să nu-și uite rădăcinile când privesc în zare. Și totuşi, nu reușim să scăpăm de prejudecata „la țară nu se face carte”. Noi, cei „de la țară”, nu primim nici cadouri de la copii (florile de grădină şi recunoştinţa lor sunt suficiente) şi nici alte aprecieri din partea vreunei instituții. De aceea, premiul CRED, confirmare a valorii în educație, a venit ca o dulce mângâiere.
„Avem în mâinile noastre suflete pe care trebuie să le plămădim cu mare grijă”
Şi dacă tot vorbim de rezultate, spuneţi-mi cum reuşiţi să le cultivaţi elevilor dragostea de carte şi de învăţătură, să-i ţineţi conectaţi la tot ceea ce înseamnă bucuria cunoaşterii.
Consider că a fi educator este o responsabilitate extraordinară! Dincolo de transmiterea unor informații, acțiune care nu trebuie să se desfășoare oricum, avem în mâinile noastre suflete pe care trebuie să le plămădim cu mare grijă, cu empatie, cu înțelegere, fără a ignora disciplina, responsabilizarea. Rețete perfecte în educație nu cred că există. Copiii sunt alții de la o generație la alta, programele școlare nu mai contenesc în a se schimba, iar realitatea socială actuală ne obligă pe toți la nemaigândite transformări. Nu ne rămâne decât să ne adaptăm și să ne resetăm ca profesori, încercând să sădim mai departe grăuntele de lumină din carte și să aprindem cât mai multe scântei de credință, de bunătate, de înțelepciune.
Cum v-aţi adaptat şcolii online? În ce condiţii poate fi o opţiune la învăţământul clasic?
Pandemia ne-a furat nouă, profesorilor, multe dintre motivele bucuriei de a fi dascăl: zâmbetele copiilor, îmbrățișările, jocurile, bucuria vădită a izbânzii, chiar şi șotiile copiilor. Să ştiţi că mulți dintre noi am cochetat, poate, și cu depresia, dar cum nu era timp pentru asta, ne-am spus singuri „Sus inima!” și am intrat în valurile reci ale învățământului online.
Am învățat lucruri noi, am fost autodidacți, mai avem multe de adaptat și în concepție, și în metodă. Până la urmă, experiența online m-a făcut să înțeleg că doar calea de mijloc poate fi una eficientă: împletirea armonioasă a metodelor tradiționale cu cele moderne. Copiii s-au adaptat destul de repede, mai greu a fost pentru cei care nu au avut inițial dispozitive de învățare online sau, din nefericire, nu au nici măcar curent electric. Pentru aceștia am făcut pachete educaționale și, când situația ne va permite, vom ține cursuri de recuperare a materiei.
