Familia, între tradiţie şi modernitate

Familia a fost cea mai statornică instituţie din istorie, datorită echilibrului pe care îl reprezenta în cadrul societăţii.

Din păcate, astăzi lucrurile nu mai stau la fel. În cadrul emisiunii "Convorbirile Trinitas", moderată de Cristina Benga, prof. univ. dr. Maria Voinea, prorector al Universităţii Bucureşti, şi pr. dr. Vasile Răducă, profesor de morală la Facultatea de Teologie Ortododoxă "Justinian Patriarhul" din Bucureşti, au vorbit despre caracteristicile familiei tradiţionale, dar şi ale celei moderne, despre cum trebuie să se procedeze în societatea zilelor noastre, astfel încât să nu trădăm familia tradiţională şi ordinea divină prin care ea a fost instaurată, dar nici, în felul acesta, să ne plasăm în afara modernităţii.

Părinte profesor, cum am putea defini astăzi familia tradiţională, astfel încât să nu cădem în acea extremă în care să fim tributari unei gândiri empirice religioase, să depăşim acest conformism?

Pr. prof. univ. dr. Vasile Răducă: Din punct de vedere teologic, familia este o instituţie fundamentată prin voinţa lui Dumnezeu, trebuie să fie monogamă, heterosexuală, să aibă binecuvântarea lui Dumnezeu, iar membrii ei să confirme că relaţia care îi uneşte este o relaţie de iubire jertfelnică. Dacă pornesc de la aceste caracteristici fundamentale ale familiei, mă plasez deja în spaţiul revelaţiei supranaturale a lui Dumnezeu, unde nu pot vorbi nici de modernitate, nici de tradiţie, ci vorbesc de o constantă a unei realităţi care se numeşte societatea umană.

Sigur, în spaţiul sociologic, politic, pot să vorbesc de familie înţeleasă în diverse epoci ale istoriei şi atunci lucrurile se schimbă, însă în ceea ce mă priveşte, înţeleg familia şi din perspectiva a ceea ce îmi oferă revelaţia lui Dumnezeu.

Dar există tendinţe de a înlocui aceste aspecte. Ce spuneţi, doamnă profesor? Cum am putea noi să nu pierdem această imagine a familiei universale, naturale?

Prof. univ.dr. Maria Voinea: Pentru mine, ca sociolog, familia este o instituţie fundamentală, este universală; prin asta recunoaştem că a existat dintotdeauna, prin creaţie, şi că va exista întotdeauna.

Eu cred în viitorul familiei, ca instituţie, ca formă de comunitate umană; este universală, pentru că există la toate popoarele, sigur, cu particularităţi. Cu alte cuvinte, familia este o structură de bază, elementară, a unei societăţi în care trăim şi ea reflectă la scară mică ceea ce se întâmplă în societate.

Sunt de acord că în forma ei tradiţională reprezintă părinţii, deci doi adulţi, un bărbat şi o femeie, care prin sentimente reciproce de respect, de prietenie, de comunicare şi, mai presus de toate, de dragoste se hotărăsc să-şi unească destinele, scopul lor fundamental fiind să aducă pe lume copii. Nu trebuie să uităm acest lucru, chiar dacă astăzi, ca om de ştiinţă o spun, din nefericire, multe cupluri care sunt unite prin forţa lui Dumnezeu şi prin voinţa lor nu au copii.

"Ne lipseşte conştiinţa unităţii create prin relaţia dintre soţ şi soţie"

Reprezintă o familie chiar dacă nu au copii?

Prof. univ.dr. Maria Voinea: Reprezintă o familie, dar, iată, o familie atipică, o familie care din anumite motive n-a putut să-şi îndeplinească o sarcină istorică. Să ne gândim că familia este singurul grup din societate care se înmulţeşte din interior prin aducerea pe lume a copiilor, prin actul acesta al procreaţiei care trebuie înţeles în dimensiunea foarte largă a lui. Procreaţia este un act care se răsfrânge asupra întregii comunităţi. Adulţii aceştia care s-au căsătorit fac copii pentru ei, dar fac copii şi pentru societate, pentru a asigura funcţionarea şi funcţionalitatea unui sistem din care noi toţi facem parte.

În şcoală, tinerilor li se vorbeşte despre aceste lucruri, despre o anumită tipologie, un anumit ideal, însă ei sunt bulversaţi în societatea care le prezintă altceva. Ce se întâmplă, ajung să decidă că ceea ce le spuneţi este bine, este de folos? Câţi dintre ei înţeleg această misiune?

Prof. univ. dr. Maria Voinea: Familia trebuie să asigure socializarea primară. În primii şapte ani de viaţă ea trebuie să-i inoculeze copilului norme şi valori fundamentale, inclusiv valori care ţin de planul religios, de planul credinţei. Adică familia trebuie să asigure inclusiv o socializare religioasă. Învăţarea copilului să distingă binele de rău, frumosul de urât, lucrurile care se pot face de lucrurile interzise, legitimul de nelegitim, se face încă de când acesta e mic, prin puterea exemplului părinţilor şi al adulţilor din familie şi, încet-încet, chiar prin acest sistem pe care îl practică şi la noi familiile, de a duce copiii încă de mici la biserică. Se întâmplă însă că multe familii se află ele în derivă.

Ce facem cu familiile în care unul din părinţi, în majoritate mamele, a plecat în străinătate să muncească; e bine c-au plecat să muncească, nu e bine însă c-au plecat lăsându-şi copiii în ţară, sub supravegherea eventual a celuilalt părinte, dar mai ales sub supravegherea altor persoane, uneori străine, iar aceşti copii se află în derivă aici, părinţii lor se află în derivă în altă parte şi atunci familia are toate premisele să se destrame. Ce ne facem cu familiile care au socializat bine în viaţă, i-au pregătit bine pe copii, iar aceştia se confruntă în grupul de prieteni, pe stradă, în societate, prin intermediul mass-mediei ş.a.m.d. cu modele negative? Pentru aceşti tineri este o luptă, ce să aleagă? Binele promovat în familie, sau elementele promovate în viaţa de zi cu zi în mediul în care ei trăiesc în afara familiei?

În acest context, foarte importantă este educaţia religioasă pe care ei o primesc, căci ispitele din exteriorul familiei sunt foarte mari. Dumneavoastră, părinte, ca duhovnic, dar şi ca profesor la facultate, cum aţi preîntâmpinat aceste situaţii?

Pr. prof. univ. dr. Vasile Răducă: Sigur că educaţia religioasă, educaţia complexă, în general trebuie să vizeze această instituţie. Ceea ce eu consider este determinat de o dramă a omului contemporan, la rândul ei generată de o altfel de înţelegere a omului ca individualitate.

Din păcate, vedem familia fundamentată pe un contract cu drepturi şi obligaţii, dar nu vedem familia ca o realitate ontologică, una în care soţul se împlineşte cu soţia, şi invers, soţia se împlineşte cu soţul.

Cred că le lipseşte o înţelegere mult mai realistă şi mult mai profundă a ceea ce înseamnă el şi ea. Ne lipseşte conştiinţa unităţii create prin relaţia dintre soţ şi soţie… pe ce fundamentezi conştiinţa faptului că din momentul în care ne-am constituit ca familie suntem una.

Nu există nici o perspectivă din care, privind lucrurile, să ni se dea această certitudine. Şi atunci recurg acolo unde găsesc certitudinile de tipul acesta, care să mă facă să-mi iubesc soţia ca pe mine însumi şi ea să-mi dea dovada că mă iubeşte ca atare. Şi în felul acesta se realizează unitatea, care poate să îmbrace şi alte forme de împlinire, pentru că eu nu sunt de acord că o familie care nu are copil nu este o familie întreagă, pentru că, potrivit binecuvântării Bisericii, unirea dintre bărbat şi femeie este după modelul unirii dintre Hristos şi Biserică.

Iar finalitatea căsătoriei este desăvârşirea soţilor prin iubire, desăvârşire care presupune acte sau dovezi concrete de împlinire, una dintre ele fiind şi procrearea.

Certitudinea întâlnirii soţilor în eternitate

Asta trebuie să înţelegem, de fapt, că în momentul în care ne separăm de Dumnezeu, parcă începe separarea unuia faţă de celălalt.

Prof. univ.dr. Maria Voinea: În unele studii făcute de noi cu privire la schimbările acestea care au loc în familie s-a constatat o legătură directă între cei care nu şi-au exprimat încrederea deosebită în Biserică, în credinţă şi nu au cristalizată o credinţă foarte puternică, şi cei care au fost violenţi. Oamenii care nu sunt apropiaţi de Biserică, oamenii care nu au frică, frica în sensul de respect faţă de Dumnezeu, sunt mai degrabă predispuşi să fie violenţi în familie, să nu-şi respecte soţia, de exemplu.

Pr. prof. univ. dr. Vasile Răducă: Exact, aici e problema: în momentul în care L-am scos din suflet pe Hristos, în funcţie de care trebuie să ritmeze viaţa, în momentul acesta pot fi determinate tot felul de motive ca să mă comport într-un fel sau altul. Sunt cupluri respectabile şi nu sunt neapărat religioase. Sigur că reprezintă în felul lor o împlinire, au o anumită etică familială, dar, pe de altă parte, atunci când îl privesc pe celălalt, şi îl privesc cu gândul că aş vrea să fie pentru eternitate cu mine, lucrurile se schimbă şi singurul care îmi dă garanţia că pot să rămân în eternitate cu el este Hristos.

Mi-amintesc de un prieten care îmi vorbea de un filosof care a murit, nu-i dau numele. Amândoi soţii nu erau creştini, făceau parte din tradiţia premergătoare creştinismului, şi el a murit mai devreme decât ea. S-au iubit în mod deosebit toată viaţa, spunea această persoană, jurnalistă, despre cei doi, şi pe patul de moarte ea i-a zis lui: "Ce bine ar fi fost să fi crezut şi noi în Dumnezeu! Aveam certitudinea că ne întâlnim mâine, că ne întâlnim după ce unul din noi trece dincolo". Iată că pe patul de moarte ei simţeau că se despart pentru totdeauna. De aceea, Biserica vine cu viziunea ei, iar noi venim fundamentaţi pe revelaţia lui Dumnezeu, în care vedem un plus substanţial cu privire la ceea ce înseamnă familia ca instituţie şi ca realitate socială, uneori cu forme de manifestare care se schimbă în funcţie de epoci, de societate, de filosofia în contextul căreia trăim, şi de alte motive.

Dar cum îi determini pe tineri să înţeleagă acest lucru, la ce apelezi, la ce mijloace? Constatăm că familia în sine nu este de ajuns pentru a transmite aceste valori. Cu toate astea, trebuie să existe nişte soluţii. Unde le găsim, ce putem face ca să-i putem ajuta, astfel încât aceste lucruri să nu rămână numai la nivel teoretic?

Prof. univ. dr. Maria Voinea: Orice societate are şi o astfel de categorie de persoane. Îngrijorătoare devine situaţia în care, în mod deliberat, persoanele acestea nu aleg căsătoria, ci aleg o altă cale. Eu am să vă spun, de pildă, despre ceea ce noi numim uniuni consensuale şi de fapt le numeam altădată cu conotaţia pe care probabil că o şi merită, de concubinaj. Uniunile acestea consensuale sunt astăzi poate rezultatul nevoii acestor persoane de-a se adapta la schimbările din societate. Cu alte cuvinte, nu văd neapărat în aceste uniuni consensuale o formă în care se încalcă căsătoria ca izvor al familiei, căsătoria ca unitate de la care pleacă familia, ci văd doar o amânare a căsătoriei, ca o nevoie de a se cunoaşte, de a comunica, de a-şi descoperi calităţile şi defectele şi să vadă dacă pot împreună să rămână într-o familie. Devine totuşi îngrijorător când modelul acesta începe să fie, statistic vorbind, semnificativ. În România, de pildă, avem foarte multe cupluri care trăiesc în felul acesta, la ultimul recensământ s-au declarat cam 500.000 de cupluri; aproape un milion de persoane s-au declarat că trăiesc în concubinaj, ceea ce, după părerea mea, este un fenomen îngrijorător în raport cu ceea ce discutam, familia ca unitate stabilă, ca unitate prin care se transmit normele morale ale unei societăţi. În acest context, s-ar putea oferi o pregătire la nivel naţional prin măsuri adecvate, prin politici educaţionale, prin programe care asigură o mai bună cunoaştere a valorilor familiei legitime şi legale, putem să facem o pregătire a populaţiei în acest sens, o pregătire a tinerilor, şi sigur să orientăm pe cât se poate prin actele noastre educative, ca profesori, ca părinţi şi ca prieteni, pur şi simplu să-i sfătuim pe cei care se află în aceste situaţii. Sunt societăţi care au legiferat această formă, dar personal nu aş fi pentru legiferarea acestei forme, pentru că atunci se încalcă foarte puternic dreptul fundamental al persoanelor căsătorite, al familiei ca instituţie.

"Familia tradiţională este fundamentată pe puritatea celor doi"

Românul a fost întotdeauna ataşat de familie şi valorile ei. Au existat, tot am vorbit despre familia tradiţională, o dragoste, un ataşament, o propensiune pentru familie, pentru căsătorie, pentru existenţa copiilor. Cei care au făcut studii în perioada interbelică spuneau uneori că oamenii apreciau familia ca pe ceva sacru, în sensul în care în familie se petreceau lucrurile curate, frumoase la vedere, lucrurile de-o moralitate indubitabilă. Când spunem familia altădată, fie că vorbim de familie tradiţională, fie că folosim alt concept, ne referim la existenţa ei în perioadele mai vechi ale istoriei societăţii, familia aceea era o familie coezivă, solidară, cu principii, cu idealuri, cu reguli foarte precise, cu respectul copiilor faţă de părinţi, chiar cu respectul fratelui cel mare. Te adresai într-un anumit fel rudelor, chiar dacă erai apropiat de vârstă, un an-doi diferenţă, faptul că avea un alt grad de rudenie faţă de tine te obliga să te adresezi într-un fel care dovedea respect, prevedea înţelegerea unei anumite ierarhii în sensul bun al termenului.

Din păcate, astăzi, observăm cu toţii, lucrurile acestea ni se par deja demodate...

Pr. prof. univ. dr. Vasile Răducă: Familia tradiţională este fundamentată pe puritatea celor doi. Atunci când porneşti de-aici şi respecţi puritatea, altfel va fi comportamentul unuia faţă de celălalt. Puţine sunt cuplurile pe care le cunosc, care s-au constituit pe puritatea celor doi şi care să fi eşuat. Dacă această puritate a fost continuată într-o atmosferă propice vieţii de familie, aşa cum sunt cupluri care au pornit de aici, dar nepregătite suficient pentru viaţa de familie, după aceea au trăit în contexte defavorabile şi au eşuat, tocmai pentru că nici unul n-a privit pe celălalt prin ceea ce trebuia să fie liantul de nedenaturat care este Mântuitorul Hristos. Nu toate trăirile consensuale ajung să se oficializeze într-o căsătorie, dar, după o perioadă de stat împreună, să ştiţi că cel puţin unul, dacă nu amândoi, rămâne traumatizat. Sunt foarte multe cazurile în care unul dintre cei doi, care au trăit ani de zile pe fundamentul unui anumit consens, rămâne necăsătorit sau sfârşeşte, după repetate căsătorii sau trăiri de felul acesta, tot singur. Prin urmare, trebuie să găsim formula prin care să nu încurajăm premergerea acestei perioade de obişnuinţă a celor doi înainte de constituirea familiei, care să nu însemne numai logodna curată a tinerilor care se strâng în braţe fără să ajungă la avorturi sau la relaţii de altă natură.

Părintele a amintit de anumite legături de genul acesta care eşuează. Cu toate acestea, se merge în continuare pe acelaşi principiu.

Prof. univ. dr. Maria Voinea: Dar şi ispitele, modelele negative care ne înconjoară şi de care nu poţi să nu ţii cont cât de cât, măcar să ştii că există, sunt situaţii din acestea, în care tinerii sunt mai degrabă înconjuraţi de personaje care au izbutit foarte uşor în viaţă, care nu au făcut eforturi deosebite şi au ajuns să fie bogaţi material, să fie personaje cunoscute, şi atunci nu se mai gândesc la a aprofunda, nu se mai gândesc la cultura generală, nu se mai gândesc la lucruri din acestea trainice, de durată, ci este tentaţia aceasta, repede-repede să sari peste etape, fac repede o şcoală, fac o facultate, mai ales acum este şi mai uşor să faci studii pentru că există atâtea instituţii de învăţământ privat.

Sunt multe oportunităţi, ceea ce este şi bine, pe de o parte, dar iată că se ajunge la situaţia în care tânărul nu mai are timp să aprofundeze, este presat de superficialul din jurul lui şi presat de faptul că unii au ajuns foarte uşor să fie aşa-numite valori. Eu le întreb pe studentele mele ce modele au, le întreb de cine le place dintre persoanele care apar în mass-media frecvent, personaje feminine, respectiv masculine, v-aţi îngrozi dacă aţi şti, dar nu pot să dau aici nume, de cine le place, ca cine ar vrea să fie, cu cine ar dori să semene. Nu auzi de-un personaj din literatură care să te fi impresionat prin sacrificiu, prin voinţă, prin dăruire.

O singură studentă mi-a zis că are ca model pe mama ei: "Nu are nimic special mama mea, dar a fost o luptătoare şi ne-a crescut...", şi a început să spună lucruri foarte interesante.

"Din punct de vedere teologic, familia este o instituţie fundamentată prin voinţa lui Dumnezeu, ai cărei membri trebuie să confirme că relaţia care îi uneşte este o relaţie de iubire jertfelnică.

"Familia altădată era o familie coezivă, solidară, cu principii, cu idealuri, cu reguli foarte precise, cu respectul copiilor faţă de părinţi, chiar cu respectul fratelui cel mare."

"Aproape un milion de persoane s-au declarat că trăiesc în concubinaj, ceea ce, după părerea mea, este un fenomen îngrijorător în raport cu ceea ce discutam, de familie ca unitate stabilă, ca unitate prin care se transmit normele morale ale unei societăţi."

"Cred că le lipseşte o înţelegere mult mai realistă şi mult mai profundă a ceea ce înseamnă el şi ea. Ne lipseşte conştiinţa unităţii create prin relaţia dintre soţ şi soţie…"