Fără credință nu există vindecare!

Profesorul dr. Ion Christian Chiricuţă, personalitate europeană în domeniul radioterapiei, este fiul profesorului dr. Ion Chiricuţă (1918-1988), fondatorul Institutului Oncologic din Cluj-Napoca, şi nepotul părintelui Toma Chiricuţă (1887-1971). M-a primit cu amabilitate în cabinetul său de la Centrul „Amethyst” din Otopeni şi mi-a vorbit cu patos despre vindecare, credinţă şi artă, tehnologii medicale de vârf, muncă şi demnitate umană.

Domnule doctor, motivul prezenței mele aici, în cabinetul dumneavoastră, nu este unul medical, ci mai degrabă unul spiritual. Vă propun să vorbim mai întâi despre bunicul dumneavoastră, părintele Toma Chiricuță, slujitor vrednic la mai multe biserici bucureștene și, în special, la Biserica Zlătari de pe Calea Victoriei. Care sunt cele mai vechi amintiri pe care le păstrați despre bunicul patern?

Când privim înapoi, viața familiei noastre a fost marcată de război și comunism. Eu sunt născut în 1947, deci într-o perioadă grea pentru întreaga familie și pentru părintele Toma. Fratele meu, Nicolae, se născuse cu 5 ani mai înainte. Mama, fiind dintr-o familie cu un trecut foarte frumos (fam. Basilescu, n.n.), a avut mult de suferit. Cei din familia ei au fost pur și simplu decimați, ca persoane intelectuale și profesionale. Bunicul meu din partea mamei, fiind profesor de drept economic la Facultatea de Drept în 1949, a fost dat afară din barou și facultate. Locul lui a fost ocupat de către Lucrețiu Pătrășcanu. Ulterior a avut domiciliul obligatoriu la Mizil, unde era obligat să se prezinte zilnic la poliție. Cu ocazia unei vizite în București a fost arestat și condamnat la pușcărie, efectuată în lagărul de „exterminare” pentru intelectuali și preoți de la Bicaz, în colonia Dodeni. În comunism au pierdut totul, în afară de demnitate.

V-ați născut în București și ați locuit împreună cu bunicii de la început?

Nu, locuiam în altă parte, dar a trebuit să ne mutăm în blocul de la numărul 6 din Cobălcescu, aproape de Cișmigiu. Locuiam acolo cu părintele Toma, cu ­Virginia, soția lui, cu tatăl meu și cu sora lui și soțul ei. Eram trei familii, în total 9 membri într-un apartament, fiecare familie avea câte o cameră. Și era totul în comun. Tatăl meu își făcuse un cabinet în holul apartamentului, ca să poată profesa pentru supra­viețuire.

Era în perioada anilor ‘50, în plină perioadă stalinistă?

Da, îmi amintesc că în 1953, pe 5 martie, o zi după ziua mea, când a murit Stalin, eram în tren în gara Brașov, atunci numit Orașul Stalin. Eu am început să râd, că toată lumea plângea și nu înțelegeam de ce. Mama era îngrozită și mi-a spus să fiu serios și să încetez cu joaca. După aceea, lucrurile s-au mai destins. Părintele Toma și bunica Virginia au rămas în apartamentul din strada Cobălcescu până la moartea lor. Tata a fost pe front, la Cotul Donului, conducea un spital în spatele frontului. A avut trăiri teribile, despre care nici nu voia să povestească. Mă mir că astăzi nu se mai dă nici o importanță unui eveniment în care au murit peste 200.000 de ostași români. A fost o perioadă dificilă. Mama mea, chiar la 92 de ani, știa toate numerele de telefon pe dinafară. Nu scria, nu avea agendă, obișnuință din perioada stalinistă și comunistă, pentru că în cazul unei arestări a ei acești oameni ar fi avut de suferit. Părinții nu vorbeau în casă despre trecut sau despre situația prezentă ca să nu audă copiii și să povestească la școală.

Ceea ce mă impresiona la casa din Cobălcescu era coridorul lung, unde într-o bibliotecă impresionantă erau multe cărți. Erau cam 10.000 de volume, în română, germană și în alte limbi. Bunicul meu, părintele Toma Chiricuță, și-a făcut studiile de teologie, pedagogie și filosofie la Leipzig și Göttingen. Anii petrecuți acolo împreună și cu soția sa Virginia l-au marcat foarte mult, în sens pozitiv. Când am citit predicile apărute în „Anul în Predici”, carte publicată în anul 1996, mi-am dat seama că era marcat de educația germană. Caracterul educativ al predicilor sale era foarte apreciat de către credincioși în acea perioadă și cred că și astăzi ar trebui întărită mai mult și în Biserica Ortodoxă partea educativă a slujbelor. Sfaturile pe care le dau preoții cu ocazia slujbelor au un impact puternic asupra ascultătorilor și sunt deosebit de folositoare. Cine erau cei mai impor­tanți educatori în satul de odinioară? Preotul și învățătorul! Primarul nu are aceeași importanță. Gândirea și educația satului, liniștea satului, urmează linia aceasta: familie-preot-în­vățător. Dacă structura asta nu e bine formată, pot să fie 60 de primari, că nu rezolvă problema!

Părintele Toma avea mulți ucenici, admiratori, oameni care îi ascultau și îi urmau sfaturile. Cum era acasă, în mijlocul familiei sale?

Într-un spațiu atât de restrâns în care locuiam trei familii împreună, conlocuirea nu era simplă. El avea orele lui în care citea, deci trebuia să fie liniște deplină, lucru greu de respectat pentru doi copii. Avea orele în care veneau eno­riașii și povesteau. Tatăl meu avea cabinetul de consultații în holul apartamentului, pacienții aștep­tau în vestibul.

Era o casă cu adevărat deschisă, primitoare!

Noroc că aveam două intrări, una dinspre Cișmigiu, cealaltă din Cobălcescu! Bunica făcea mâncare tot timpul. Veneau oameni sărmani, le dădea o supă, o tocăniță, îi servea întotdeauna cu ceva. Prin deschiderea aceasta fenomenală a ei, prezbitera Virginia era al doilea Toma Chiricuță, îi primea pe oameni și se ocupa de ei. Îmi revin mereu în memorie coridoarele acelea de cărți și ima­ginea părintelui Toma, pe care îl văd citind. Ca și tatăl meu. Programul tatălui meu era așa: operații ce durau ore întregi, apoi seara, cititul și scrisul articolelor și cărților medicale, deseori până noaptea târziu. Avea cam același regim de lucru ca bunicul: opera, scria și citea.

Aceste modele din familie v-au marcat în formarea și devenirea dumneavoastră intelectuală și profesională?

Eu am învățat foarte mult pentru profesia mea din trăirea în aceste două medii. Pacientul vrea atenție, vrea să-l asculți, să punctezi acolo unde el rămâne fără răspuns, fără un sfat, fără ajutor. Apreciază cuvântul tău, chiar mai mult decât credem noi. „Mi-ați spus atunci și eu am înțeles!” Poate medicul a și uitat, dar el a reținut.

Când v-ați mutat de la București în Ardeal, la Cluj, cum a fost?

Eu am ajuns la Cluj în clasa a VII-a. Tata plecase la Cluj în 1958 și a creat acolo noul institut oncologic, care-i poartă azi numele. Când a ajuns la Cluj, în spital erau doar patru medici, era într-o clădire veche, cea mai mică secție posibilă specializată pe oncologie. Dar cu educația medicală primită de la profesorul Iacob Iacobovici, în perioada petrecută ca intern la Spitalul Brâncovenesc, și din timpul petrecut la vechiul Institut Oncologic "Filantropia”, i s-a oferit un post la Cluj. În patru ani (1958-1962) a reușit să convingă și să-l convingă pe Gheorghe ­Gheorghiu-Dej să aprobe investi­ția pentru un nou institut oncologic. S-au pus bazele în 1962 și, în cinci ani, de la „iarbă verde”, institutul era funcțional, cu 800 de angajați.

Tânărul director a avut un rol foarte important în realizarea unui obiectiv major pentru sănătatea oamenilor. Cum a reușit să se impună, deși nu avea o origine „sănătoasă” pentru acele vremuri?

Și-a ales el însuși colaboratorii. N-a venit nimeni de la partid ca să-i impună pe cineva și a creat o echipă pe criterii de competență. Majoritatea aveau părinții cu un trecut nefavorabil în acea perioadă, unii erau și ei fii de preoți, de generali, de profesori... Din punct de vedere politic aveau probleme majore, dar aveau valoare profesională. Și părintele Toma avea probleme în acea vreme. Am studiat și eu dosarul tatălui meu de la CNSAS. Cel obținut de mine era foarte periat, avea doar vreo 30 de pagini, însă în acele 30 de pagini am identificat șapte turnători. Țin minte că una din „faptele raportate” suna cam așa: „Doctorul Chiricuță mi-a relatat astăzi că tatăl lui, în vârstă de 70 de ani, a fost arestat pe motivul că, în biserică, a pledat că omul, în afară de trup, are și suflet”. Vărul meu mi-a spus că părintele Toma pusese la biserică, afară și înăuntru, și o lozincă mare: "Omul are suflet!”. L-au dus la „beciul domnesc” de pe Calea Victoriei. Fiind confruntat cu o lume pe care n-o mai înțelegea, în naivitatea lui de cleric intelectual, a suferit o traumă pe care nu cred că o merita.

Personalitatea tatălui dumneavoastră era, așadar, recunoscută în lumea medicală în anii când trebuia să vă găsiți un drum în viață. Ce fel de influență a exercitat el ca să-i continuați cariera?
Trăiam în casă la Cluj cu un mare medic și chirurg. Camera mea era lângă camera lui și eram toată ziua la el în cameră. Fratele meu, cu cinci ani mai mare, a urmat Politehnica şi a devenit inginer. Eu am studiat mai întâi fizica atomică și nucleară și am avut șansa ca să am ca profesori pe acad. Peculea, domnișoara confe­rențiar Grecu și profesorul Mercea, o elită a fizicii în perioada aceea. Eram prima promoție de fizicieni pentru apă grea ce trebuia să se producă la Râmnicu-Vâlcea. După ce fratele meu a fugit din țară în anul 1978, n-am mai avut voie să intru într-o zonă militarizată. Deci a trebuit să-mi schimb viața și am urmat Facultatea de Medicină la Cluj, șase ani, cu scopul final de a mă specializa în domeniul radioterapiei și în special în oncologie, unde cunoștințele de fizică îmi ajutau mult. În perioada 1982-1985 am fost medic de medicină generală în satul Dițești de lângă Filipeștii de Pădure. Timpul petrecut acolo și contactul cu oamenii de acolo au dat o valoare deosebită acelei frumoase perioade a vieții mele de medic.

Cum a venit ideea cu plecarea în Germania?

Fratele meu fiind deja acolo, am decis să plec și eu. Era în 1985. Sigur, nu e ușor să pleci în necunoscut și să-ți părăsești familia, pă­rinții și toți prietenii de o viață. Și orice om care pleacă trebuie să-și pună problema: din ce îți câș­tigi existența? Nu eram încă medic specialist. Când am ajuns în Germania, fratele meu mi-a a­ră­tat o revistă medicală în care se publicau posturile vacante. Nu era nici un post liber, vreo 14.000 de medici erau în căutare de lucru. El mi-a zis: Ai venit cam târziu, șansele tale sunt mult reduse (având și o vârstă care mă dezavantaja)! Eu aveam vreo 39-40 de ani.

Studiile de medicină din România puteau fi echivalate în Germania în acea perioadă?

Erau echivalate. A trebuit să lucrez timp de un an sub supravegherea medicilor germani și, după aceea, fiecare medic cu care am lucrat a dat o recomandare și astfel mi-au fost echivalate toate titlurile. Mare avantaj! În SUA nu e la fel, trebuie să dai niște examene şi să o porneşti de la zero. Important este că am fost integrat repede și pot spune că poporul german are această forță deosebită de „reeducare” și de integrare, culturală și socială, unică în lume. În SUA nu ești integrat, ești supraviețuitor într-o societate care așteaptă să te integrezi.

A urmat apoi perioada în care v-ați integrat în sistem și ați urcat, treaptă cu treaptă, până la titlul de profesor universitar. Care este secretul reușitei?

Am ajuns la Clinica Universitară la Wűrzburg, Universitatea unde Wilhelm Conrad Roentgen a descoperit în anul 1895 razele ce-i poartă numele, prin muncă. În primii ani în Germania am publicat multiple articole în revistele medicale „de vârf”, lucru extrem de apreciat de către profesorul Werner Bohndorf care conducea Clinica de radioterapie și oncologie medicală. Dacă se apreciază ceva în Germania, acestea trei sunt: munca, calitatea muncii și calitatea omului. Dacă ai aceste trei calități, răzbești și astăzi. De orice naționalitate ai fi, poți să ajungi în 10 ani profesor universitar în cea mai cunoscută facultate. Ceea ce, cred eu, în România nu este posibil. Ce am trăit eu acolo în clinici, niciodată n-o să trăiești în România. Nu vreau să par critic, dar asta e realitatea!

Am ajuns să facem com­parații. Spuneți-mi, vă rog, opinia dumneavoastră despre cum se face medicină în România și cum se face în Germania.

Sigur, România are marea șansă de a fi avut o școală foarte valoroasă de medicină, creată de cei care au plecat și apoi s-au întors: Babeș, Marinescu, Cantacuzino, Iacobovici... Profesorul Iacob Iacobovici a adus conceptul chirurgiei germane în România și apoi, în anul 1918, în Transilvania, creând acolo școala de chirurgie ce a format, începând cu primul chirurg român, o școală de chirurgie recunoscută și azi. Tatăl meu a preluat conceptul profesorului Iacob Iacobovici din chirurgia germană și a dus-o la Cluj. Acum însă a adaptat-o într-un domeniu mai larg, și anume oncologia. Ceea ce a învățat de la profesorul lui a trecut acolo, prin filtrul personal și adaptat la trecerea timpului. Una era în 1918, 1940, alta în 1960. A pus bazele Institutului Oncologic și, după aceea, a implementat rapid ce a văzut el la Strasbourg, la Institutul MD Anderson din Statele Unite ale Americii, la marii specialiști de acolo.

Deci, întotdeauna avem nevoie de modele și de fundamente pe care se poate construi ceva nou?

Astăzi, dacă introduci ceva nou, ai mai întâi opoziție de la noua generație. Generația tânără este cea care trebuie să preia noul. Nu vreau să intru în amănunte, dar sunt decepționat că nu se respectă cum trebuie autoritatea „profesională” a profesorului. Acolo, în Ger­mania, profesorul ne învăța fiecare gest, dacă nu intram în ritmul lui, nu mai puteam continua. Aici, fiecare are „mâncărica lui”, „supa” lui și fiecare face într-un fel al său. Dar profesorul era răspunzător de clinică, de actul medical, de relația cu pacientul. Era o înțelegere fantastică cu discipolii. Drept dovadă, la domnul profesor Werner Bohndorf au fost formați 10 profesori care acum conduc secții și clinici de specialitate.

Avem nevoie de profesori, de medici, de preoți buni. Cum vedeți legătura dintre profesia dumneavoastră, ca vindecător de oameni, și profesia bunicului dumneavoastră, tămăduitor de suflete?

Fără credință nu există vindecare! Eu rămân uimit când îi văd pe pacienții mei și pe rudele lor. Un om credincios altfel duce boala, are altă înțelegere a suferinței, altă acceptanță, alt rol în transmiterea către alții a unor mesaje pe care nu toată lumea le vede și le înțelege. Este extraordinar să vezi puterea credinței! Fără cre­dință, zero șanse în fața durerii.

Sunteți profesor în Germania, dar sunteți profesor și în România. Cum se des­fă­șoară relația cu tânăra generație de medici?

Am creat împreună cu o echipă de profesori de la Facultatea de Medicină „Carol Davila” un masterat la Catedra de Biofizică Medicală și Biotehnologie Celulară a Universității "Carol Davila” și acum suntem în al patrulea an. Vin tineri care nu vor să plece din România, vor să-și creeze aici un viitor. Din păcate au plecat mulți, zeci de mii de medici tineri. E o „pierdere” de resurse umane unică în istoria României, cu consecințe ușor de imaginat pentru poporul român. Această mentalitate sus­ținută și alimentată de o politică ce a protejat furtul și minciuna este cauza apariției analfabetismului nou, de tip "funcțional”. Când am plecat eu din România, analfabetismul acesta nu exista. Acum, după 30 de ani de când am plecat, 70% din populația României sunt analfabeți funcționali. Dovada cea mai cunoscută este epidemia de „doctorate realizate pe principiul copy-paste. Au plecat familii întregi (soț, soție, copii) de medici și oameni valoroși, care lasă în urma lor un gol greu de acoperit. Oricât de buni ar fi cei care rămân, dacă îți pleacă 80% din potențial, cu cei 20% nu poți face față la cerințele actuale.

Sunt prea multe facultăți de medicină în România, eu aș desfiin­ța jumătate dintre ele. Se dau prea ușor niște diplome, și cei care le obțin pleacă în străinătate. România creează cei mai mulți medici pe an, nici Franța sau SUA nu formează mai mulți medici decât România. Nu trebuie uitat că acești medici „pe puncte” se formează într-un sector medical de stat cu toate deficiențele în îngrijirea pa­cienților, de care aflăm zilnic în știrile de la televizor și radio. În Germania, selecția la admiterea la Medicină este foarte severă, cu teste de psihologie și cu examene dificile. În România, nu mai e nici un fel de opreliște. Dai bani ca să devii medic, cu „scopul” să „faci numai” bani. Păcat de munca depusă, căci este ratarea totală a vieții dacă acesta este scopul final. El este exemplul cel mai bun pentru o profesie ratată! Vrei să „produci” bani, atunci mergi la bancă, acolo se produc banii!

Din 2012 v-ați atașat de implementarea conceptului Amethyst în România. Cum evaluați, după 5 ani, rezultatele obținute?

5 ani e perioada minimă de evaluare, după 5 ani vezi dacă sistemul acceptă sau nu conceptul Amethyst. Sunt trist, pentru că sistemul nu acceptă conceptul. Cu banii pe care-i luăm de la asigurări nu putem ajunge astăzi la acea dezvoltare care e obligatorie. Plățile în radioterapie nu sunt rele, dar nu pot asigura baza pentru o dezvoltare azi, absolut necesară dacă vrei să ajungi în fruntea unei discipline și să te și menții acolo. Noi plătim impozite pe care alte spitale nu le plătesc, ne cumpărăm aparatura de milioane de euro pe care alte spitale de stat o primesc pe gratis, angajăm şi formăm oameni, le dăm salarii corespunzătoare, calificăm continuu personalul nostru și până acum nimeni nu a plecat în străinătate. Pentru calificarea angajaților noștri cheltuim sute de mii de euro anual și plătim piesele de schimb când aparatura se defectează că lucrează ore în șir, precum și mentenanța tehnică de cel puțin 100.000 de euro pentru fiecare accelerator în parte, ceea ce nu face nici un alt spital de stat. La Amethyst fiecare angajat e important şi este un „membru al familiei noastre”.

În Germania, când am plecat de la universitate la un spital mai mic, mi s-au dat 5 milioane de euro și mi s-a spus: „Vă rugăm să faceți o radioterapie modernă, așa ca și aceea de unde v-ați format, și anume Universitatea din Wűrzburg”. Mi-am luat cu mine un fizician și un medic de la universitate și am spus: „Domnule director Schneider, o să vă fac ceea ce ați văzut la Wűrzburg”. Și așa am făcut. Timp de 20 de ani nimeni n-a plecat din secția formată de noi. Am avut o echipă cu care am lucrat din prima zi până în ultima zi, în anul 2010, când am plecat din Germania. Eu am plecat din Germania de șapte ani, dar când mă duc acolo găsesc aceeași echipă pe care am format-o. Și tatăl meu crease la Cluj o echipă medicală care și în timpul privat era ca o familie. Lucru greu de realizat azi. Spitalul e o familie mare și rezolvă multe probleme prin colegialitate, scopul final fiind sănătatea pacientului.

Avem, pe de o parte, tehnologiile avansate din toate domeniile, inclusiv din domeniul radioterapiei. De cealaltă parte sunt oamenii de diferite vârste și profesii care folosesc aceste tehnologii. Cum stăm în România cu tehnologiile, cum stăm cu oamenii?

Eu cred că România are talente deosebite și vă dau două exemple. Am fost la Liceul "Nicolae Tonitza” de aici, din București și am văzut ce reușește să facă o școală din niște copii pe care cineva i-a trimis acolo pentru că aveau un așa-numit „talent”. Au desenat frumos un măr, o portocală, un trandafir, și un profesor sau învățător i-a îndrumat către „Tonitza”. Din clasa a V-a până într-a XII-a fac acești copii niște progrese fantastice, devin adevărate personalități. Am rămas uimit de ce pot produce acești copii. În clinica noastră, la Amethyst, avem numai tablouri de-ale lor. Același lucru la Liceul de Muzică "Dinu Lipatti”. Am fost invitat la Ateneu de o colegă a cărei fiică este membră în corul liceului, la împlinirea a 100 de ani de la nașterea lui Lipatti. Am rămas perplex: ce copii educați, ce ținută, ce disciplină, ce părinți! Au cântat incredibil.

Dacă o țară are astfel de copii, are și viitor. Mergi la liceele de informatică, uită-te la elevii olimpici, rămâi uimit câte premii obțin. Dacă n-ai școală, n-ai viitor. Gheorghe Hagi a făcut academia lui de fotbal, au trecut câțiva ani și a luat campionatul cu niște copii.

Domnule profesor, dacă ați avea 20 de ani, ce ați face?

Poate că exagerez acum, dar mai întâi aș studia dreptul, ca să înțeleg ce se întâmplă în societate. După aceea, medicina, informatica și sociologia. Dacă studiezi aceste patru discipline poți aborda după aceea orice domeniu. Am colegi ingineri care n-au studiat medicina, dar, cu înțelegerea lor pentru tehnologie, dacă eu le explic punctual ce au de făcut, pot face lucruri importante în medicină. Ei stăpânesc aparatura mai bine decât noi, medicii. Noi urmăm un concept clinic conform unor ghiduri și protocoale elaborate de diferite societăți de specialitate și avem o responsabilitate pentru aplicarea lor, ei elaborează apli­cația, iar noi o verificăm înainte de a fi aplicată pacienților. Aici apare acea responsabilitate colectivă a echipei, cu membrii ei cu diferite specialități care în final fac posibilă elaborarea unui gest medical ce prin intermediul tehnologiei permite obținerea „acelei vindecări” incredibile și imposibile cu ani în urmă. Fără ei n-ar exista nici o performanță medicală în sălile moderne de chirurgie robotică, laparoscopică, de chirurgie minimal-invazivă, de terapie intensivă și radioterapie stereotactică. Și iarăși spun că trăim într-o lume a cunoașterii interdisciplinare, în care succesul este al muncii în echipă. Echipa profesională ­devine a „doua familie” și ambele, prin credință, pot duce la rezultatele mult dorite ce ajută omului în suferință.