„Fără dragoste nu se poate face nimic pe acest pământ“

Ca peste tot, şi în lumea teatrului de la noi au loc mari prefaceri. Actriţa Ileana Stana Ionescu, cu generozitatea şi lumina pe care o iradiază în fiecare rol jucat - şi are peste 50 de ani de scenă -, depănând amintiri plăcute şi pline de miez, îşi spune punctul de vedere despre multele probleme aflate în căutarea unui răspuns. Pune sub semnul întrebării o anume răcire a relaţiilor dintre oameni, în general, carenţele profesionale ale celor care lucrează în presa scrisă sau televiziune. Bineînţeles, vorbeşte cel mai mult despre teatru - teatrul de ieri şi de azi - cu nostalgie sau cu optimism.

Stimată doamnă Ileana Stana Ionescu, aţi vorbit undeva despre întâmplarea de a deveni actor... Dacă acum aţi mai avea vârsta de 18 ani, tot această meserie v-aţi alege?

Da. Această meserie a fost cuceritoare pentru mine chiar din primul moment. Şi dacă ar trebui să mă mai nasc o dată, aş opta, fireşte, tot pentru ea. Şi acum, cu experienţa câştigată, aş exercita-o cu mai multă fantezie, cu mai multă inventivitate şi inspiraţie. În orice caz, aş face tot ce e posibil ca publicul să fie lângă inima mea, aşa cum este şi acum. Am socotit că cea mai teribilă răsplată a unui actor este aprecierea publicului. Satisfacţia mea cea mai mare este atunci când mă întâlnesc pe stradă cu oameni care îmi spun: ce bine îmi pare că vă văd, ce mai jucaţi sau ce mai vedem...

Ce exploatează meseria de actor: sensibilitatea, pofta omului de a dialoga cu ceilalţi?

Solicită tot. Ca să poţi să faci un personaj aşa cum se cuvine şi să fii fidel autorului care propune personajul, trebuie să cunoşti tipul de om. De asta viaţa noastră întreagă este o cercetare. Mă uit la dvs. ca să văd cum sunteţi structurat, mă uit la cel de alături, dacă am de interpretat un personagiu ca el... Este o continuă curiozitate şi o noutate. Este o meserie superbă de creaţie. Cred că toţi creatorii de artă sunt obligaţi să simtă special, să aibă o sensibilitate şi o fantezie anume. Dragostea pentru teatru înseamnă devoţiune, pasiune şi sacrificiu. Ea se manifestă asupra sufletului meu cu aceeaşi forţă şi cu aceeaşi bucurie, cu aceeaşi recompensă pe care o primesc de fiecare dată când lucrurile îmi reuşesc. Şi cred că acest lucru se întâmplă cu toţi cei care-şi fac meseria cu pasiune. Pentru mine nu există ceva care să fi luat locul scenei în inima mea. Bineînţeles, vorbesc aici despre partea profesională, nu despre cea de familie, unde, slavă Domnului, am primit atâtea daruri frumoase, că nu ştiu cum să-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru ele. Însă faptul că mi-a fost dat să fac teatru a venit ca o completare ideală, ca o încununare.

Când am terminat liceul, voiam să fiu jurnalistă

Reluaţi, vă rog, momentul debutului. Erau anii â50, ani grei...

Da, au fost încercări grele... Dar viaţa m-a protejat, am avut o stea protectoare, un Ceva care mi-a ajutat să calc pe drumul cel mai potrivit şi mai generos, cu structura mea. Când am terminat liceul, voiam să fiu jurnalistă. Dar, în 1954, erau rigori mari ca să intri la Facultatea de Ziaristică. Trebuia să ai un dosar foarte bun. Dosarul meu nu prea a corespuns şi atunci n-am fost primită. M-am dus să-mi câştig existenţa la Reşiţa, la fratele tatălui meu. Unchiul meu, Dumnezeu să-l odihnească, era mare iubitor de teatru, avea multe relaţii în teatru şi aşa am cunoscut eu teatrul. Mi s-a părut fascinant. Până atunci, nu avusesem ocazia să văd multe spectacole. Eu sunt severineancă. La Severin văzusem câteva spectacole de teatru, dar nu m-au cucerit. La Reşiţa însă, da, am fost cucerită. Întâmplarea - că toată viaţa mea este un joc al unor asemenea întâmplări - a făcut ca la Teatrul din Reşiţa să se joace "Şcoala femeilor" de Molière. Interpreta principală care jucase până atunci s-a mutat la alt teatru. Şi cei de acolo nu aveau o actriţă tânără, potrivită pentru un asemenea rol. Cunoştinţele unchiului au spus: Ia să o încercăm pe domnişoara aceasta! Eram destul de drăguţă, eram la o vârstă de invidiat... Au încercat. Cu inconştienţa vârstei şi cu plăcerea pe care a stârnit-o în mine teatrul, am făcut faţă acelei încercări. Era un personaj important. Aşa l-am cunoscut şi pe soţul meu. Eu jucam rolul tinerei îndrăgostite şi el juca rolul amorezului.

Aş vrea să mă mai întâlnesc o dată cu Radu Beligan pe scenă

Dacă ar fi să vă gândiţi la generaţiile de actori pe care i-aţi cunoscut, cam ce generaţii de actori mari aţi putea distinge?

Când am intrat la Teatrul Naţional, în 1964, erau o garnitură extraordinară de mari actori. Mulţi nu mai sunt pe această lume, însă am avut ocazia să-i cunosc pe mulţi dintre ei, să joc cu ei şi să învăţ de la ei. Mă gândesc la Ion Finteşteanu, Alexandru Giugaru... Fiecare generaţie a avut, bineînţeles, vârfurile sale, care au avut, fără îndoială, dragoste de teatru. Fără dragoste nu se poate face nimic pe acest pământ. Au avut seriozitate, profesionalism, punctualitate. Aşa am avut şansa să lucrez şi cu regizori foarte importanţi.

Cu ce actori mari aţi jucat şi aţi vrea să-i aveţi mereu în preajmă?

Am jucat cu mulţi actori şi pe toţi i-am iubit. N-aş vrea să ofensez pe nimeni... O amintire foarte frumoasă o am cu Florin Piersic, care, la intrarea mea în Teatrul Naţional, mi-a fost partener în "Idiotul". El m-a ajutat să depăşesc inhibiţia ce mă cuprinsese faţă de societatea extrem de elevată pe care am avut­o împrejur, începând cu regizorii şi cu partenerii de teatru. Piersic a avut un comportament colosal, de frate. Apoi, Radu Beligan, ca director şi ca actor în scenă, este un fenomen şi un coleg extraordinar. Să-i dea Dumnezeu zile multe şi sănătate! Dacă mă răsplăteşte pronia cerească cu ceva, este să mă mai întâlnesc o dată cu el pe scenă…

Cum caracterizaţi tânăra generaţie de actori, de astăzi?

Tinerii care lucrează alături de mine în Teatrul Naţional acum sunt foarte interesanţi, şi fetele, şi băieţii. Mulţi foarte buni, dar, din păcate, nu au şansa noastră, şansa pe care am avut-o noi în tinereţe. Noi am jucat mult, am jucat de toate, am prins multe ocazii. Ei au mai puţine şanse. Realitatea este că sunt şi foarte mulţi absolvenţi de teatru, în general, iar teatrele nu au atâta putere de absorbţie. Apoi, politica repertorială este puţin mai ciudată şi nu li se oferă ceea ce ni s-a oferit nouă. Dar vreau să cred că, în câţiva ani, se va normaliza situaţia asta neplăcută care e acum în cultură. Cred că vom reveni la nişte direcţii mai generoase, mai avantajoase şi pentru public, şi pentru tânăra generaţie. Îmi amintesc când am venit eu în Teatrul Naţional, era director Zaharia Stancu. El a avut un comportament exemplar faţă de tânăra generaţie, pe care a angajat-o prin concursul la care am participat şi eu. Ne-a urmărit, era în sală mereu, avea în vedere ca în repertoriul stagiunii următoare să ne cuprindă pe cât mai mulţi şi să facem tot ce este necesar ca să evoluăm, să fim din ce în ce mai buni.

Credeţi că teatrul, aşa cum se joacă la Teatrul Naţional, cel puţin, şi-a păstrat pregnanţa în societate?

Da, şi vă dau un exemplu... Spectacolul "Idolul şi Ion Anapoda", de G. M. Zamfirescu, care s-a montat acum 20 de ani, într­o variantă modificată pe parcurs, şi-a schimbat distribuţia între timp cu o generaţie mai tânără, iar eu am rămas, căci pot juca acel rol şi până la 100 de ani. Am avut ocazia să verific şi publicul de atunci, şi publicul de acum. Sala reacţionează şi cu tineri, şi cu bătrâni cu aceeaşi pasiune, generozitate şi plăcere. Cu toate că tema piesei poate părea puţin desuetă. Dar interesul şi generozitatea cu care ne aplaudă spectatorii au rămas aceleaşi.

Iată, aţi vorbit de o piesă la care au fost schimbaţi actorii, între timp, viziunea regizorală, şi spectacolul a rezistat. Ce puteţi spune mai ales despre schimbările de viziune, de atitudine, în sensul de a fi aduse la zi?

De când joc, de mai bine de 50 de ani, pot spune că am trecut prin toată literatura dramatică clasică, contemporană, universală. Acum ne cam sufocă modernismul acesta...

Cum e acest modernism? E de calitate? Lumea care vine la teatru îl prizează?

Se trece cu prea multă îngăduinţă peste lucruri importante. Noi am învăţat că teatrul este o biserică. Intrăm acolo cu pioşenie şi propovăduim lucruri care să înalţe, să purifice şi să înnobileze omul. Or, acum, dacă băgaţi de seamă, şi la televiziune, şi la anumite reprezentaţii se vădeşte o tendinţă agresivă a trivialităţii, a vulgarităţii, a lucrurilor care, la urma urmei, se pot exprima şi altfel, dacă vrei neapărat să vorbeşti despre asemenea subiecte. Am văzut, spre exemplu, în cadrul Festivalului Teatrului Naţional de anul trecut, ţinut la Opera Română, un spectacol al Teatrului de la Timişoara, ceva de nevăzut. Şi publicul pleca din sală. Actori buni, dar ceea ce rosteau era de neascultat. Culmea e că spectacolul a fost selectat de o femeie, pus în scenă de o femeie, la un teatru unde director era tot o femeie. Eu înţeleg că în teatru se intră ca într-o catedrală. Or, acum, în loc să-ţi laşi galoşii la uşa teatrului, trebuie să-ţi laşi galoşii acolo, ca să nu-i aduci în casă cu mizeriile adunate pe ei. Am văzut un spectacol la "Nottara", pus în scenă de un regizor iugoslav, dar era în aşa fel construit, încât nu deranja.

Este o perioadă de încercări a unor noi viziuni? Se întrevede vreo perspectivă în care lucrurile se vor aşeza?

Ştiţi ce se întâmplă, scriitorii, în general, vor să reflecte contemporaneitatea. E normal să fie aşa. Or, societatea contemporană e plină de mizerii. Relaţiile interumane sunt alterate, lumea tinde către trivialitate. Acest lucru este foarte urât şi foarte rău. În loc să propovăduim ceea ce e înălţător şi bun, astăzi, vulgaritatea a fost pusă la rang înalt. Este şi o politică, de exemplu, ca piesa să nu aibă temă, să nu aibă mesaj. Dar încet-încet sperăm că vor apărea regizori buni, de calibru. În general, regizorii care vin şi vor să-şi câştige notorietatea sunt ca băieţii timizi, care sar calul uneori. Neavând o pregătire de viaţă şi profesională, aşa se întâmplă.

Ce rol a avut şi cum a evoluat televiziunea în teatru?

A evoluat în bine, fără îndoială, dar văd că acum nu se mai face nimic. Se dau doar lucruri făcute în anii trecuţi, reluări... De exemplu, radioul nu mai are grilă de teatru. Nu prea se mai face nimic. Când am venit la Bucureşti, îmi aduc aminte, eram permanent prezentă în televiziune, la radio, jucam de toate. Era foarte interesant şi atractiv. Teatrul de televiziune exploatează o latură a actorului puţin diferită de cea a spectacolului cu publicul în sală.

Au apărut şi diverse seriale tv româneşti care, se pare, vă fac concurenţă...

Nu ne concurează... Se face rabat la calitate. În teatru nu e permis să spui lucruri mizerabile şi ordinare. Actorii sunt buni, dar...

De ce-şi permit actorii buni să joace în asemenea spectacole?

Nu actorii scriu textele. Scenariştii, dramaturgii sunt de vină. Şi înainte erau mai riguroase toate aceste lucruri, pentru că exista un consiliu artistic, care spunea nu, asta nu e bine. Or, acum nu se mai opune nimeni cu vehemenţă unor lucruri proaste.

Tremurai când intrau cronicarii literari în sală

Ce rol a avut şi are presa pentru teatru? Se simte lipsa unor cronici aşezate de teatru?

Presa are o latură foarte interesantă şi una mai puţin interesantă pentru teatru, în general. Mai ales că mai şi inventează uneori. Îţi pun în cârcă chestii care nu-ţi aparţin. Dar, în general, eu am avut de-a face cu cronicari de teatru buni, care m-au apreciat şi m-au judecat la reala mea valoare. Din păcate, nu mai apar deloc cronicile scrise cu profesionism. Actorii sunt privaţi de asemenea aprecieri. De ce să nu faci o apreciere valoroasă - sau negativă, dacă e cazul -, să ştim măcar ce impresie le-am făcut?... Dar profesionalitatea, şi în această direcţie, e puţin cam îndoielnică. Vechii cronicari erau de mare calitate, erau profesori universitari, cum erau Silvestru, Radu Popescu. Ei creau, obligau la calitate. Tremurai când intrau în sală. Nu-şi mai permiteau licenţe nici actorii, nici dramaturgii. Acum nu există autoritate cronicară. Nu mai există deloc. Mai sunt cronicari din cei vechi, dar parcă au început şi ei să fie mai concesivi sau nu mai discută lucrurile îndoielnice. Nu se poate să faci o apreciere a unui spectacol dacă n-ai văzut în viaţa ta decât trei spectacole. Publicul nu gustă atât de mult noutăţile neinteresante. Noutăţile sunt minunate, nu se poate merge înainte dacă nu greşeşti. Încercăm mereu ceva nou, dar trebuie să ştii şi cum să-l oferi.

Cum aţi compara lumea teatrului de la noi cu cea din Franţa, din Anglia sau cu cea din Rusia?

Pe vremea noastră, ştiu că teatrul rusesc avea nişte actori senzaţionali, tremurai când îi vedeai. Şi Teatrul Naţional al nostru avea o garnitură de actori extraordinari, Alexandru Giugaru, Grigore Birlic, Ion Finteşteanu etc... Întotdeauna am privit cu interes marile teatre ale lumii. Azi parcă se copiază mult prea mult şi am rămas mult în urmă şi cu acest fel de a copia. Copiem ceea ce la ei deja s-a consumat. Noi nu venim cu creaţia, doar cu copiatul.

Directorii de teatru aveau pe vremuri o mare cultură

Cum apreciaţi politicile noastre culturale?

Sunt dezolată. Cultura nu mai este la rangul la care ar trebui să fie. Este o carenţă uriaşă. Tânăra generaţie trebuie să înveţe de undeva, şi de unde să înveţe? Din grozăviile pe care le vedem? Directorii de teatru aveau pe vremuri o mare cultură. Nu toţi actorii sunt preocupaţi de cultură. Excepţie face Radu Beligan. Şi în acest fel n-au o perspectivă largă culturală. Un mare scriitor, care este director de teatru, are în vedere literatura în general. Ştie cam ce repertoriu să facă. Or, acum, nu există un repertoriu. Fiecare regizor pune ce vrea. Teatrele, de asemenea, aveau specificul lor, Teatrul Naţional făcea teatru academic, nu puteai pune orice în repertoriul său, Teatrul de Comedie era teatru de comedie, exista teatrul de bulevard, ca Teatrul Armatei etc... Consider că e nevoie de o altă politică în cultură. Pentru tânăra generaţie este extrem de important felul în care se formează. Anumite lucruri trebuie să se instaleze în sufletul lor pentru totdeauna, pentru că le va marca întregul drum profesional. Ei sunt mulţi dezamăgiţi pentru că una şi-au închipuit şi cu alta se întâlnesc. Sper ca lucrurile să aibă o posibilitate de corijare şi de îmbunătăţire.

Nu-mi dau seama când se va întâmpla asta... E greu de apreciat, e greu de suportat şi asta e partea cea mai neplăcută.

Care sunt genurile de teatru care v-au prins cel mai bine?

Toate m-au fermecat. Am început cu Molière, apoi Dostoievski, apoi am jucat o vulpe, am jucat babe, am jucat tinere. Am jucat tot ce se putea juca. De aceea spun că soarta a fost generoasă cu mine şi am putut să mă întâlnesc cu tot felul de personaje. Mi-a rămas foarte puternic întipărit în suflet o piesă a lui Tennessee Williams. Datorită piesei "Orfeu în Infern" a lui Williams am câştigat concursul la Teatrul Naţional. Nu pot să uit asta. Trebuie să vorbesc despre fiecare rol în parte, ceea ce este imposibil. Fiecare rol pe care-l faci este ca aducerea pe lume a unui copil, faţă de care ai o dragoste şi o pioşenie anume. Apoi vine altul, îl iubesc şi pe acesta, şi sigur îl ai în vedere şi pe celălalt. Pe fiecare îl iubeşti, în momentul în care-i vine rândul, mai mult decât pe celelalte.

Au existat scene, teatre anume care v-au marcat?

Am petrecut şase ani de zile superbi, alături de soţul meu, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, care era pe timpul acela vârful piramidei. S-au perindat pe acolo o seamă de regizori foarte importanţi. Directorul de atunci, Ion Coman, plecat de pe lumea asta, a fost un mare negustor de teatru, în sensul că a ştiut de cine să se înconjoare.

Ce roluri aţi jucat în ultima vreme care v-au plăcut foarte mult?

Un rol care mi-a plăcut enorm de mult, şi pe care sper să-l reiau, l-am jucat la "Excelsior", într-un spectacol care s-a numit "Scrisori de dragoste". Este o piesă în două personaje şi personajul meu este ilustrat din copilărie până la moarte. Este un rol superb, de o generozitate nebună.

Cum ar fi acum posibil să se menţină ridicat nivelul teatrului şi în provincie?

Am sfătuit pe o colegă de-a noastră mai tânără să meargă la un teatru de provincie, unde n-ai încotro, joci orice. S-a dus la Teatrul din Timişoara. Şase luni a stat acolo şi a venit înapoi. A spus, domnule, ce să fac, chiria costă mai mult decât salariul meu. Nu pot să trăiesc acolo. Trebuie să vin la Bucureşti, să ciugulesc colea-colea, ca să trăiesc. Or, dacă ar fi posibilă o politică, astfel încât teatrele să aibă un fond de locuinţe, care să rămână ale teatrului, şi actorii care vin din alte localităţi să stea acolo, s-ar schimba mult în bine faţa acestor teatre de provincie...

Ce importanţă are condiţia materială pentru un actor?

Când condiţia materială este strict necesară, încă e bine. Noi, adică strict familia mea, ca şi generaţia mea, care a trăit în vremuri grele de-a binelea, n-am simţit nevoi. Poate pentru că eram toţi la fel. Eu am purtat aceeaşi pereche de pantofi ani de zile şi colegele mele la fel. Astăzi, s-au schimbat idealurile. Oamenii nu se mai gândesc la relaţiile calde înainte de toate, ci, în primul rând, cum să se pricopsească. Femeile sunt mai sensibile la o asemenea situaţie. Ele suportă mai greu un anumit nivel.

În ce fel se transmit idealurile într-o familie? Aveţi un fiu medic în Statele Unite.

Copilul nostru ne-a declarat: "Nu cred că vreun copil a avut o copilărie mai frumoasă ca a mea". Asta ne bucură foarte mult. Şi noi ne-am îngrijit de copilăria lui, e adevărat. Nu neapărat cu bani mulţi, ci oferindu-i dragostea noastră. Pe de altă parte, şi el s-a descurcat bine singur, în general. Întotdeauna când pleca în vacanţe undeva şi se întorcea înapoi, spunea: "Nicăieri nu-i mai bine ca acasă". Iar asta este un mare lucru - ca acasă să te simţi cel mai bine. Acum este în Statele Unite şi-mi spune: Nu ştii ce viaţă duc unii, certuri, scandaluri, discuţii, chiar dacă sunt intelectuali…".