Absolvent al Facultăţii de Teologie (1950-1954) - şef de promoţie - şi al Facultăţii de Medicină, doctorul George Stan, care i-a fost aproape Patriarhului Justinian Marina în multe clipe, ne-a mărturisit că Patriarhul obişnuia să-i povestească „lucruri foarte interesante despre Biserica şi neamul nostru”. Domnia sa ne-a relatat în dialogul purtat frânturi din experiența personală a colaborării cu Patriarhul Justinian Marina, dar și câteva clipe inedite.
Când l-ați întâlnit pentru prima oară pe vrednicul de pomenire Patriarh Justinian Marina?
Pe Părintele Patriarh Justinian l-am văzut prima dată în toamna anului 1950, cu ocazia deschiderii noului an universitar. În acea toamnă, eu am început cursurile Facultăţii de Teologie. Părintele Patriarh venea mereu la deschiderea anului universitar. M-a impresionat profund prima mea întâlnire cu Părintele Patriarh Justinian. Era un bărbat tânăr, de statură potrivită, frumos la chip, cu un mers maiestuos şi o privire blândă. Am aflat foarte curând că era un om plin de credinţă, care purta cu seninătate atât ramura de măslin a păcii, cât şi spada puterii care porunceşte fără să sperie.
Cum ați ajuns să lucrați sub îndrumarea și binecuvântarea Părintelui Patriarh Justinian, să îi fiți apropiat?
După ce am terminat Facultatea de Teologie în anul 1954, am dat imediat examen de admitere la Facultatea de Medicină, pe care am terminat-o în anul 1960. După absolvire am fost repartizat în judeţul Galaţi, iar soţia lucra în Bucureşti, fiind inginer. Voiam să fiu alături de familie, să nu crească copilul ca şi când ar fi fost orfan de tată. Aducându-mi aminte că Părintele Patriarh Justinian era bun şi ajuta pe oricine îi cerea sprijinul, m-am dus în audienţă în grădina palatului. Patriarhul ieşea în grădina palatului două ore pe zi şi se plimba. Toată lumea care voia să îi spună ceva sărea gărduţul şi mergea să vorbească cu acesta. Nimeni nu pleca de acolo fără să primească un sfat sau o vorbă bună. Am mers şi eu! I-am relatat pe scurt povestea mea și m-a îndrumat către cineva, dar fără rezultat. M-am reîntors și dânsul mi-a spus după doar câteva clipe: „Până la toamnă înfiinţez un post pentru dumneata”. Pe 1 noiembrie am venit, postul era aprobat şi am fost numit medic pentru studenţii teologi şi salariaţii din administrație. Când starea de sănătate a Părintelui Patriarh s-a şubrezit, avea nevoie ca cineva să fie lângă dânsul. Într-o dimineaţă am fost înştiinţat de părintele secretar să mă prezint la Reședința Patriarhală. Era pentru prima dată când am fost invitat în acest fel. Am mers în camera de zi a Patriarhului, care m-a primit zâmbind. Mi-a spus că noaptea a avut o durere în dreptul inimii. Atunci am chemat unul dintre cei mai buni medici ai Capitalei, cardiologul Iliescu. Profesorul a venit şi l-a examinat, i s-au făcut analize. Îmi spunea că mai are şi alte suferințe. Băiatul lui, profesorul Ovidiu Marina, venea cu o echipă de medici şi îl consultau, îi prescriau medicamentaţia şi eu trebuia să îl supraveghez zilnic. După ce au fost prezentaţi cei care au venit, Patriarhul a spus că vrea să îl prezinte pe medicul său personal. A fost cea mai mare distincţie pe care am primit-o în viaţa mea. Din acel moment am devenit oficial medicul Patriarhului Justinian. Seara şi dimineaţa ne plimbam pe veranda Palatului Patriarhal, până spre cabinetul de lucru al Preafericirii Sale. Ca pacient, cred că nu am avut un om mai ascultător. Tot ce îi spuneam respecta cu sfinţenie.
Vă rugăm să ne împărtășiți câteva amintiri pe care le păstrați despre vrednicul de pomenire Patriarh Justinian Marina.
Îmi aduc aminte că într-o zi eram cu acesta în cabinetul de lucru şi la un moment dat a văzut un om care urca Dealul Mitropoliei. S-a oprit din vorbit şi m-a întrebat dacă îl cunosc: „Doctore! Dacă se apropie cineva de biserica mea (n.r.: Catedrala Patriarhală), cu toiagul acesta o apăr”. Atunci mi-am dat seama că acestui om, dacă i se cerea jertfa supremă pentru apărarea Bisericii, ar fi procedat aşa cum a făcut-o şi Constantin Brâncoveanu ca să îşi apere credinţa. În lunga mea şedere la Patriarhie, nu am auzit pe nimeni să spună că nu a fost primit în audienţă la Patriarhul Justinian.
Când a început restaurarea Mănăstirii Dealu, Părintele Patriarh Justinian a mers acolo şi le-a spus celor care lucrau că arhiepiscopia vine cu obolul ei. „Fiecare credincios care cumpără o lumânare devine ctitor al bisericilor, monumentelor istorice şi mănăstirilor din cuprinsul arhiepiscopiei”. A vrut şi a reuşit ca străbuna noastră credinţă să devină sprijinul de toate zilele al poporului român. Spunea mereu că credinţa trebuie să depăşească zidurile bisericilor şi să pătrundă în cel mai luxos palat, dar şi în cea mai săracă colibă, şi să sălăşluiască mai ales în biserica inimii oamenilor.
Cum s-a manifestat grija Patriarhului Justinian pentru clerici și credincioși, dar și pentru locașuri și monumente bisericești?
În înţelepciunea sa, Patriarhul Justinian şi-a dat seama că rânduiala acelor vremuri nu venise pentru o zi sau două, ci pentru mult timp. De aceea a ales calea dialogului. A cerut ca preoţii să fie salariaţi de stat, bisericile să fie deschise pentru ca preoţii să poată oficia Sfânta Liturghie în fiecare duminică şi la sărbători. A dorit foarte mult să aducă învățământul teologic în tinda Bisericii. Viitorii preoţi erau formaţi în spiritul iubirii Bisericii şi în spiritul jertfelniciei pentru Hristos. Părintele Patriarh era foarte apropiat de preoţi, le răspundea tot timpul zâmbind. O dată a închiriat o sală de teatru, unde au mers Patriarhul ţării, consilieri, profesori, teologi, preoţi din Bucureşti să vizioneze piesa „Vlaicu Vodă”, o capodoperă a dramaturgiei româneşti. Scopul a fost acela de a ne arăta cum voievozii de altădată, care îşi iubeau glia şi credinţa, făceau sacrificii împreună cu poporul care era credincios ca să apere această credinţă străbună. Părintele Patriarh Justinian a fost un mare ctitor.
În anul 1975, când s-au împlinit 300 de ani de la Unirea Principatelor Române sub domnia lui Mihai Viteazul, a folosit acest prilej mergând la autorităţi şi spunându-le că Mihai Viteazul a făcut o catedrală la Alba Iulia şi un palat episcopal, catedrala şi palatul fiind fără episcop. Și-a exprimat dorința să reînființeze postul pentru două motive - o cinstire adusă lui Mihai Viteazul şi exprimarea continuității poporului român pe meleagurile ţării noastre. Astfel, a fost aprobată înfiinţarea unui post de episcop în plină prigoană comunistă a Bisericii.
În 1977, la cutremur, fuseseră terminate toate restaurările de mănăstiri şi de biserici din Bucureşti şi din tot cuprinsul eparhiei. Dar în același timp era și un bun liturg. Slujea foarte des, era o încântare să îl auzi slujind. Când lucra, era foarte atent și ordonat. Le-a spus preoţilor să nu facă politică şi să se preocupe în mod special de slujirea la Altar. La predicile pe care le ţinea oamenilor, îi învăţa să asculte de preoți. În timpul Patriarhului Justinian nu s-a dărâmat nici o biserică.
Ce ne puteți împărtăși despre ultimele clipe ale celui de-al treilea Patriarh al României?
În luna februarie a anului 1977, profesorul Ovidiu Marina, băiatul Patriarhului Justinian, a socotit că Părintele Patriarh trebuie să meargă să se interneze la Spitalul Elias. A stat internat până în martie 1977. Nu l-am putut vizita decât o dată. Era ca un părinte. În ziua de 26 martie a acelui an am fost anunţaţi să fim la Palatul Patriarhal pentru că se va întoarce Preafericitul. Erau de faţă Mitropolitul Iustin al Moldovei și Sucevei şi Preasfinţitul Episcop-vicar Antonie Ploieșteanul. Pe la ora 12:00 a dat telefon IPS Iustin, care a vorbit câteva zeci de secunde, după care ne-a spus că Patriarhul Justinian nu mai este printre noi. Atunci, cu toate că îmi trăiau ambii părinţi, am simţit că sunt orfan. M-am retras într-un colţ al palatului şi am plâns.
Cum a fost...? Nu îi spusese nimeni despre dezastrul lăsat de cutremur. Când a văzut atâtea clădiri dărâmate, a spus doar atât: „Ce s-o fi întâmplat cu bisericile mele...” Şi în momentul acela i-a stat inima. Atunci a murit, pe 26 martie! În acel moment în mașină cu Patriarhul Justinian era fiul său. A fost dus înapoi în spital, s-a pronunțat decesul și trupul neînsuflețit a fost adus la Patriarhie pe 29 martie, după îndeplinirea tuturor formalităților medico-legale, iar pe 31 martie a fost înmormântat.
Pentru înfăptuirile Patriarhului Justinian, care uimesc prin numărul şi însemnătatea lor, credincioşii nu l-au uitat pe cel care şi-a închinat toată viaţa fraţilor mai mici ai lui Hristos şi care în fiecare clipă s-a gândit cum să apere şi să slujească mai bine Biserica, pe care a condus-o fără nici o ştirbire în tezaurul ei doctrinar. Părintele Patriarh Justinian Marina odihneşte în mormântul pe care singur şi l-a pregătit în incinta bisericii Mănăstirii Radu Vodă, în aşteptarea învierii şi a vieţii celei veşnice.
„Venim pe lume când vrea Dumnezeu şi plecăm atunci când ne cheamă El”, spunea adesea. Aşa de credincios era, încât mie nu mi-a fost dat să văd în toată viaţa mea un om mai credincios decât Patriarhul Justinian. Ca dovadă că lumea l-a iubit şi l-a respectat pentru toate darurile lui este faptul că trebuie să stai la rând ca să poţi îngenunchea în faţa mormântului.
