Întâlnirea cu marii duhovnici şi părinţi ai Bisericii reprezintă pentru cei care au avut sau au această şansă o revelaţie. Prin cuvântul lor, prin fiecare gest, ei lasă să răzbată spre noi ceva din mireasma Duhului care sălăşluieşte într-înşii.
Cei 14 ani de la înveşnicirea părintelui Cleopa i-au prilejuit Înalt Preasfinţitului Serafim, Mitropolitul ortodox român al Germaniei, Europei Centrale şi de Nord, aduceri aminte de cel care a rămas în istoria monahismului românesc din secolul trecut prin darul cuvântului şi al misiunii.
Înalt Preasfinţia Voastră, cum a fost prima întâlnire cu părintele Cleopa?
Pe părintele arhimandrit Cleopa Ilie l-am cunoscut încă înainte de a mă duce la Facultatea de Teologie, prin 1968, când am vizitat pentru prima oară Mănăstirea Sihăstria. Aici l-am văzut şi ascultat, iar în anul următor m-am spovedit la dânsul de două ori, după care m-a îndrumat, ca pe mulţi alţii care cereau spovedanie la dumnealui, către părintele Paisie Olaru. Părintele Paisie era socotit la vremea aceea cel mai bun duhovnic al Sihăstriei, al Moldovei şi poate chiar al României. Părintele Cleopa, el însuşi având duhovnic pe părintele Paisie, se ocupa mai mult de misiune, de predică, de îndrumarea credincioşilor.
În fiecare an când îl vizitam, întâlneam la chilia lui o mulţime de credincioşi cărora părintele, de pe prispa chiliei sale, le vorbea. Şi le vorbea atât de frumos, încât îi captiva pe toţi. Îl ascultam cu mult drag. Cita des din Sfinţii Părinţi, memoria lui fiind una cu totul deosebită. Spunea odată că el a făcut Teologia în Munţii Sihăstriei păscând oile. Pentru că în fiecare zi, mulţi ani la rând, lua în traista lui câte o carte din biblioteca Mănăstirii Neamţ şi citea. Citea neîncetat. Apoi, când a fost ales stareţ şi a început să vorbească credincioşilor, tot cuvântul său era întărit de citate ale Sfinţilor Părinţi. Părintele Cleopa vorbea din prisosul inimii sale, transformată de scrierile Părinţilor Bisericii. Citind pe Părinţi, el nu i-a înregistrat doar în mintea sa, ci i-a trecut prin inima şi viaţa sfinţiei sale. El trăia în Duhul Părinţilor. Devenise el însuşi un sfânt părinte şi citatele erau acum cuvinte ale sale, trăite şi verificate pe sine, nu doar folosite ca într-o lucrare academică.
Părintele avea un dar al cuvântului unic. Poate prin aceasta a şi rămas părintele Cleopa în istoria monahismului nostru din veacul XX: darul cuvântului şi al misiunii.
A şi scris mult, i s-au înregistrat multe predici de care se folosesc numeroşi credincioşi. Cunoştea atât scrierile Sfinţilor Părinţi, cât mai ales Sfânta Scriptură. Unii spuneau chiar că o ştie pe de rost. Psaltirea cu siguranţă o ştia pe de rost.
Părintele era un om al rugăciunii. L-am surprins în câteva rânduri şi am auzit, chiar din gura lui, sau, dacă nu, de la părintele Varsanufie, ucenicul său de la chilie, că părintele Cleopa avea ca pravilă personală o rugăciune de patru ore zilnic. Mi-a rămas întipărit acest lucru în inima mea. Pe lângă rugăciune se ocupa de credincioşi, vorbindu-le, şi de monahii din mănăstire, care aproape toţi îl aveau ca duhovnic şi părinte povăţuitor, duhovnicesc.
Citea durerea penitentului, dând canon pe măsura fiecăruia
Care era relaţia cu credincioşii care veneau la dânsul?
Era un om strict în privinţa slujbelor Bisericii, a canoanelor, a rânduielilor, a postului. Avea o severitate cu el însuşi, mai puţin cu credincioşii, deşi ţinea la toată Tradiţia. Ştiu însă din mărturia multor credincioşi că, atunci când se spovedeau personal, părintele era foarte îngăduitor şi înţelegător. Nu dădea canoane foarte mari. Dacă îl auzeam în predicile sfinţiei sale pomenind pe Părinţi referitor la diferite păcate, câţi ani nu trebuie să te împărtăşeşti dacă ai făcut cutare sau cutare păcat grav, când oamenii se duceau la spovedit, el nu aplica automat aceste canoane. Citea durerea, suferinţa penitentului, dând canon pe măsura fiecăruia.
Părintele era aşadar un om duhovnicesc, sensibil, delicat. Voia să-i ajute pe oameni să se mântuiască, să-i ridice, şi el cunoştea prea bine din experienţă că trebuie să te cobori la nivelul fiecăruia şi de acolo să începi încet-încet a-i aduce la lumină.
Aţi observat la sfinţia sa o evoluţie în modul de a judeca cele duhovniceşti? Adică s-a întâmplat vreodată să zică: Cândva am spus ceva, dar astăzi lucrurile stau altfel?
Nu, n-aş putea spune că am văzut aşa ceva. Ajunsese la o maturitate spirituală care îi permitea uşor să desluşească duhurile. În 1968, părintele avea 56 de ani, era tânăr. Dar cu toate acestea era bătrân. Bătrân în ceea ce priveşte înţelepciunea, experienţa. El, după ce s-a format ani de-a rândul în ascultare, în tăcere, păscând oile, când a ieşit la lumină, propovăduind, a dat tot ce a acumulat.
Şi astăzi întâlnim oameni pe care îi vedem înaintând în vârstă, dar sunt la fel de frumoşi şi neschimbaţi ca în tinereţe. Călugărul este un bătrân frumos, kalo-gheros. Ai impresia că ei nu îmbătrânesc în sensul biologic al cuvântului, ci parcă, dimpotrivă, întineresc.
Părintele era o persoană foarte echilibrată în legătură cu primirea străinilor de alte confesiuni, catolici, evanghelici. Eu am rămas surprins că în "Convorbirile duhovniceşti" vol. I, arhimandritul Cleopa spune acolo că numai Biserica Ortodoxă şi cea Catolică au harul mântuitor pentru că sunt Biserici Apostolice.
"Totul începe de la slujbă, de la rugăciune, de la Biserică"
Cum era părintele Cleopa ca slujitor la altar?
L-am văzut de nenumărate ori slujind în biserică. Îmi plăceau foarte mult privegherile de sâmbătă seara, când se şi predica. Era în anii 1968-1973. Când era rândul părintelui la predicat, pentru că mai erau şi alţii care vorbeau, mă bucuram în chip deosebit. Mulţi ani de-a rândul l-am aflat predicând şi la Sfânta Liturghie şi la privegheri, seara. Chiar şi duminica după-masă, la chilia sa, îl întâlneam vorbind credincioşilor. Uneori îl însoţeam de la chilia sa până mai departe, la stupină, unde trăia un părinte foarte râvnitor, Casian.
Părintele Cleopa era un om normal. Avea o voce sonoră, clară, frumoasă. Rostea cuvintele uşor apăsat. Era o prezenţă maiestuoasă. Deşi simţeai sobrietate, faţa lui răspândea lumina bucuriei. Nu era o sobrietate care te ţinea la distanţă. Îl văd îmbrăcat în veşminte de Liturghie. Când îl priveai, avea o lumină în ochi, permanent.
Vorbea cu patos, cu convingere. Era evidentă experienţa sa proprie. Uneori accentua atât de puternic cuvintele, încât îţi dădea impresia că strigă. Dar el n-o făcea demonstrativ, teatral, ci se manifesta cât se poate de natural, de firesc. Simţea în anumite momente să se exprime aşa. Acest fel de a predica îl arăta cine este el, un om foarte doritor de bine tuturor.
Vorbea şi la masă, în trapeza călugărilor. Îmi amintesc ce frumos spunea el ca monahii să aibă Biserica pe primul plan. Slujbele, rânduiala Sihăstriei erau şi au rămas până astăzi exemplare. "Totul începe de la slujbă, de la rugăciune, de la Biserică", era mesajul părintelui.
Atunci când, imediat după 1989, se punea problema înfiinţării unei mănăstiri româneşti în Canada, arhimandritul Cleopa mărturisea: Am spus patriarhului (era în vremea păstoririi patriarhului Teoctist, n.n.): "Preafericite, nu se poate începe o mănăstire fără cel puţin 12 călugări. Aceasta a zis-o Sfântul Vasile cel Mare. Nu începeţi mănăstirea cu doi, trei, patru călugări. Orice obşte trebuie să aibă 12 călugări. Iar unul cel puţin să aibă o vechime, să aibă ucenici. Ca să fie o obşte închegată. Nu oameni adunaţi din toate părţile".
