Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Interviu Felicia Mihali: „Îmi lipseşte România culturală”

Felicia Mihali: „Îmi lipseşte România culturală”

Galerie foto (12) Galerie foto (12) Interviu
Un articol de: Daniela Șontică - 25 Apr, 2021

Felicia Mihali este ­jurnalistă, scriitoare şi profesoară de origine ­română stabilită în ­Canada în anul 2000. Absolventă de Litere, ­Felicia a învăţat cu ­pasiune nu numai ­franceza, ci şi chineza şi olandeza, s-a angajat în presă şi a publicat trei romane, bine primite de critică şi de cititori. A emigrat şi a continuat să publice cărţi şi în noua ţară, de data aceasta în franceză şi engleză, iar recent a fondat şi conduce o editură în Montreal. 

Pe Felicia Mihali o ştiu de când ne întâlneam pe holurile din Casa Presei, unde eram ­colege la publicaţiile trustului ­Expres. Îi citeam cărţile şi o admiram. După ce a plecat din România, n-am mai auzit o vreme despre ea. Reţelele sociale refac legăturile dintre oameni şi astfel am aflat despre cariera ei de profesoară mai întâi în China şi apoi în Canada, am citit despre călătoriile ei prin toată lumea, aşa cum îi stă bine unei romanciere curioase. Dar mai ales am ­constatat că Felicia Mihali este o autoare de succes în noua lume în care trăieşte. Romanul ei, „The Darling of Kandahar”, a făcut parte din topul celor 10 cărţi din Quebec organizat de o emisiune celebră de la postul de radio CBC. A reprezentat Canada la târguri internaţionale de carte şi se mişcă în cercurile culturale de elită ale ţării de adopţie. Secretul succesului ei constă, aşa cum mărturiseşte chiar ea, în faptul că abordează subiecte cu care sunt familiarizaţi cititorii din lumea occidentală şi n-a rămas blocată în anumite reţete de scris. În această primăvară, a publicat din nou o carte scrisă în limba română, „A doua şansă pentru Adam”. Am invitat-o pe Felicia să povestească despre cum este să iei totul de la capăt, să trebuiască să înveţi alte lucruri, nu oricum, ci la nivel academic, pentru a-ţi reconstrui viaţa, iar în plan literar să schimbi chiar modul de a gândi.

Dragă Felicia Mihali, între timp, ai devenit o scriitoare de succes în Canada, cu mai multe cărţi în franceză şi engleză, dar eşti apreciată şi în alte spaţii culturale. Cum este gustul succesului internaţional?

Felicia Mihali: Nu la fel de intens precum cel pe care l-am simţit când am publicat „Ţara brânzei” în România, în 1999, cu o receptare extrem de entuziastă la vremea aceea. Niciodată nu am mai avut acea senzaţie de „It’s happening”, ca să citez un clişeu adunat de prin filmele americane. Oricât de ciudat pare, în faţa reacţiilor entuziaste din partea presei canadiene, nu am încercat niciodată aceeaşi euforie ca în România anilor 2000. Eram tânără, eram la debut, viaţa era atât de frumoasă! Ca să reiterez acelaşi succes în Canada mi-a trebuit mult efort, poate prea mult. Nu mai am energia să mă entuziasmez, să-mi zic în barbă cu satisfacţie: „I did it”. Dar ar fi o ipocrizie să nu recunosc că mă bucur nu de succes, ci de faptul că sunt citită, că am o contribuţie la cunoaşterea a ceea ce se cheamă literatura migrantă, că pot permite cititorului canadian să arunce un ochi în comunităţile etnice şi, mai ales, în cea românească, care este şi subiectul recentului roman publicat în ­România, după 20 de ani.

Ai fost jurnalistă la „Evenimentul zilei” într-o vreme pe care, privind-o retrospectiv, mulţi dintre noi o considerăm romantică. Cu ce idealuri ai ­intrat în anii ´90 în presă şi ce amintiri păstrezi din acea perioadă?

Am intrat în presă cu o ino­cenţă de care mă mir şi acum. Deşi eram studentă la Litere, nu ştiam să scriu. Deşi parcursesem România la pas şi pe bicicletă ani de-a rândul, nu înţelegeam mai nimic din ce se întâmpla în propria ţară. Gazetăria m-a ajutat să mă maturizez la nivel social şi politic, să învăţ să scriu în manieră dură, producând în fiecare zi text, indiferent de inspi­raţie sau plăcere. A scrie e departe de a fi plăcut, palpitant, interesant. Este o muncă de orfevru. Ia mult timp să vezi produsul final şi să fii mulţumit de el. „Evenimentul zilei” are un rol major în formarea mea ca scriitor prin inducerea unei discipline de fier în faţa scrisului. Ce să zic de atmosfera de ziar, de prieteni, colegi? Se trăia intens. Personal, am de ce să fiu nostalgică.

De ce ai emigrat? Cum a fost adaptarea pentru tine?

Cred că motivul a fost spiritul de aventură care m-a caracterizat dintotdeauna. După ce am publicat „Ţara brânzei”, mi s-a părut că intru într-un ciclu periculos de succes, care risca să îmi dăuneze. E bine să ai succes până la limita la care vrei să-l reiterezi cu orice preţ. Privind în urmă, îmi dau seama însă că era altceva. O nemulţumire inconştientă faţă de persistenţa unui anumit spirit de grup, greu de schimbat, la care nu am aderat niciodată. Toată viaţa mea a fost o mişcare brauniană. Constat că după 30 de ani de la ceea ce ar fi trebuit să fie liberarea noastră spirituală, în România se discută despre aceleaşi lucruri, oamenii au aceleași interese, sunt animaţi de aceleaşi pasiuni, disecă aceleaşi opere şi autori. Este greu de crezut că suntem atât de puţin racordaţi la modele culturale actuale, la interesele istorice, politice şi sociale mondiale. România rămâne prin excelenţă europocentristă, idilică, naţionalistă, or, modelul este acum unul descentralizat, atomizat, preocupat de margini. La Montreal, am făcut două masterate, unul în literatură, altul în istorie, şi o facultate de trei ani în engleză şi istoria artei. ­Bibliografia este diferită, curentele de gândire altele, istoria se scrie din altă perspectivă, literatura se citeşte diferit. Studiile m-au făcut să mă integrez în marea societate canadiană de sus în jos, dinspre amfiteatru către societate, ori asta m-a ajutat să trec mai uşor peste asperităţi. Dacă am fost discriminată, nu mă pot plânge, şi în România am avut parte de acelaşi tratament. Nu am făcut parte nici din „generaţii” literare, nici din grupuri de influenţă. Am fost toată viaţa un lup solitar, ori asta m-a ajutat să îmi refac viața uşor în altă parte.

Eşti autoarea unui „Ghid pentru imigranți”. Cum ţi-a venit ideea şi despre ce este vorba mai concret în el? 

Este o lucrare comică, dacă vrei, despre buna integrare a unui imigrant. Nu am publicat încă o carte, la care lucrez de multă vreme, deşi va fi în fond extrem de subţire, poate cea mai subţire carte scrisă de mine. Se va numi „Cum să devii bogat în Canada”. Iar sfatul vine de la cineva care nu e cu adevărat bogat. Poate e vorba doar de mulţumirea cu tine însuţi.

Viaţa ta pare un roman de aventuri. Ai trăit un an în China, la Beijing, unde ai fost profesoară de franceză pentru chinezii care voiau să emigreze în Quebec. Ai predat istoria Canadei, iar acum predai franceza la Montreal. Povesteşte-ne despre toate aceste experienţe.

Am ajuns în învăţământ cu totul întâmplător, pentru că imi­granţii fac în general ceea ce fac prietenii instalaţi de mai multă vreme aici. Dar, din fericire, această meserie m-a ajutat să trăiesc confortabil, să pun pe picioare Editura Hashtag şi să călătoresc. Meseria de profesor îţi dă multă libertate în Canada şi în lume. Asta mi-a permis să-mi realizez un vis mai vechi, de când eram studentă la chineză, în România. Am stat la Beijing un an, de unde am călătorit la Hong Kong, Shanghai, Shenzhen şi la Xia Men, ca să văd soldaţii de teracotă. Am şi scris o carte, „Sweet, sweet China”. În Canada, fiind profesoară de franceză, am lucrat în 2009 într-o rezervaţie amerindiană din regiunea subarctică, iar în 2017 am ajuns şi mai departe, la Iqaluit, lângă Cercul Polar. A lucra în comunităţi de 1.000 de locuitori unde se ajunge numai cu avionul, unde se trăieşte la -50 de grade constant necesită o psihologie aparte. Mai ales implică să iubeşti singurătatea şi să rezişti bine la încercări. Mai este apoi relaţia cu elevii şi părinţii, pentru care eşti mai mult decât un profesor. Rolul tău nu este unul academic, ci de tutore, de părinte, de prieten. Este important să-ţi placă să te joci, să râzi, este important să ştii şi altceva decât gramatică şi matematică, să-i înveţi să coasă, să tricoteze, să brodeze. Tot ce ştii în afară de predat îţi serveşte mult mai mult. Cu cât ai mai multe competenţe şi talente ascunse, cu atât eşti mai apreciat şi iubit.

Cât de cunoscută este literatura română în Canada?

Literatura română în Canada este minunată, dar lipseşte cu desăvârşire... Nu există nici un autor român cunoscut în Canada, iar Editura Hashtag a fost iniţial fondată din dorinţa de a palia această lipsă. Ca editor, constat însă că nu e atât de uşor. Literatura rămâne o chestie geopolitică, o societate se interesează mai ales de spaţiile care îi sunt familiare politic şi social. E uşor să publici un autor francez, englez, indian datorită istoriei coloniale a Canadei. Cu totul alta este reacţia când e vorba să impui autori ruşi, iranieni, irakieni, de exemplu, care sunt asociaţi cu spaţii de neînţeles, periculoase în percepţia lor. România nu există pe harta lor afectivă. Cărţile mele au fost apreciate în primul rând ca un contact cu acest spaţiu din interior. Limbajul şi subiectele sunt puţin adaptate la gustul şi codul cultural american, fără a recurge la acea noţiune de exotism pe care o detest. O carte bună nu trebuie niciodată scrisă pentru un anume public, dar nici nu trebuie să te încăpăţânezi ­într-un model cultural pe care îl crezi etern. Viaţa e făcută din schimbări, la toate nivelurile.

Recent, ai fondat Editura Hashtag la care publici literatură canadiană. Angajaţii editurii sunt români stabiliţi acolo, ceea mi se pare o formă subtilă de patriotism. Cum este piaţa cărţii în Canada? Oamenii cumpără şi citesc mai multă literatură decât în ­România?

Editura Hashtag a fost fondată din dorinţa de a publica autori care altfel nu ar reuşi să publice în altă parte. În primul rând, este vorba de autori provenind din comunităţile etnice. Numai că foarte repede mi-am dat seama că în Canada emigranţii nu deţin recordul discriminării. Există multe categorii marginale care au şi mai mari dificultăţi să fie publicaţi. Există încă subiecte şi persoane tabu în Canada. Echipa este de origine română, dar este una aleasă pe sprânceană, sunt de fapt profesionişti de mare valoare: profesori universitari, postdoctoranzi, artişti de renume. Este o combinaţie ciudată pentru că lucrăm în franceză sau engleză cu cei din afară, dar între noi vorbim mereu în română. Ei sunt pentru mine a doua familie. Despre cititori, eu cred că numărul celor care citesc rămâne constant, de la apariţia tiparului. Înainte, cititul era rezervat elitei educate şi bogate care își permitea să cumpere cărţi. Mai erau apoi studenţii şi mediul academic, dar numărul lor era foarte puţin impresionant. Nu am nici un fel de nostalgie faţă de eventuala epocă unde lumea ar fi citit mai mult. Nu e adevărat. Lumea citeşte mai mult acum, dar nu neapărat literatură. Iar eu, deşi sunt scriitoare, nu văd de ce i-am dispreţui pe cei care citesc altceva decât literatură. Despre cumpăratul cărţilor, eu cred chiar că în România se cumpără şi se citeşte mai mult, pentru că nu suntem atât de departe de snobismul comunist pentru care cititul era dovada unui caracter ales. Ori, vorba lui Pleşu cred, e plină lumea de lichele intelectuale.

Ai legat prietenii cu românii de acolo? În ce fel ţii legătura cu comunitatea românească?

Am avut relaţii extrem de bune cu comunitatea română pentru ceva vreme, atât timp cât la conducerea ei erau nişte spirite luminate, o generaţie de artişti fugiţi din România odată cu regele Mihai sau puţin după aceeea. M-am înţeles bine cu aceşti oameni, am făcut împreună evenimente, lansări, îi vizitam. Acum, comunitatea română este asociată cu veşmântul folcloric, cu mititeii, cu muzica de taraf. Cred că în România revenirea la folclor poate să ofere o anume consolare faţă de haosul capitalismului sălbatic, al degringoladei de după căderea comunismului. Dar să reduci România în afara graniţelor la ie şi mămăligă este extrem de limitativ. De asta nici nu se aude de România în afară. Promovarea culturală se face prin artă autentică, muzică, literatură. Lumea occidentală nu mănâncă mămăligă şi nu poartă ii. Atunci cum să-i convingem să vină la manifestările noastre când totul se reduce la asta?

Cât de des vizitezi România? Există ceva anume pe care îl găseşti doar în ţara natală?

De când am plecat, am vizitat România doar de trei sau patru ori, din care de două ori a fost la moartea părinţilor mei. Înainte nu îmi lipsea nimic, dar cu cât îmbătrânesc, cu atât mă gândesc să mă întorc măcar pentru câteva luni pe an. Cred că tinereţea este cea care îmi lipseşte, sau măcar ceea ce făcea farmecul ei la vremea când lucram la „Evenimentul zilei”. Aş vrea să locuiesc în România în perioada stagiunilor teatrale, a concertelor, a lansărilor şi vernisajelor. Asta e ce îmi lipseşte, România culturală adevărată, artiştii ei autentici, scriitorii ei buni, citiţi în limba maternă. Sper ca în curând să încep să realizez acest plan, să-mi cumpăr din nou un mic apartament la Bucureşti, unde să pot locui comod când mă întorc. Publicarea romanului „A doua şansă pentru Adam”, la Editura Vremea, este primul pas către întoarcerea acasă.