„Fiecare român poate contribui la prezervarea patrimoniului construit”

Din 2016, bat România în lung și-n lat, ducând speranță și încrederea că tot ceea ce se credea iremediabil pierdut poate fi salvat. Fondatorii Asociației Monumentum, soții Veronica și Eugen Vaida, și originalul lor proiect „Ambulanța pentru monumente” au mobilizat de atunci adevărate comunități de voluntari cu ajutorul cărora au pus în siguranţă 65 de obiective aflate în stare avansată de degradare sau de precolaps. În jurul monumentelor la a căror salvare au contribuit, ­oamenii satelor au redescoperit sentimentul apartenenței la acel loc, al lor, dar mai ales simțul solidarității. Despre acest proiect care schimbă mentalități, urnește mecanisme înțepenite, deschide și educă apetitul pentru patrimoniu, dar și despre ce e de făcut ca politicile publice privitoare la monumente să devină funcționale, am discutat cu arhitectul Eugen Vaida, coordonatorul „Ambulanței pentru ­monumente”. 

Cum s-a cristalizat şi extins proiectul pe care îl coordonaţi?

Noi făceam lucrări de restaurare în sudul Transilvaniei din 2011, când s-a înființat Asociația „Monumentum”. Începuserăm să restaurăm clădiri vechi, case, șoproane, șuri, în sate precum ­Daia, Roadeș, Apoș. După aceea am trecut și pe monumente istorice. În 2016, la propunerea unei colege, am scris un proiect, am primit un grant micuț prin AFCN, din care ne-am cumpărat o camionetă second-hand. Așa am început să intervenim, mai întâi în județele Sibiu, Brașov și Mureș. În primul an, am avut intervenții ușoare la șase monumente istorice. În 2017 ne-am extins în mai multe zone ale țării. Proiectul funcționează acum ca o franciză. Noi încercăm să ajutăm la înfiin­țarea unor organizații locale care să preia această Ambulanță.

Așadar, Ambulanța este un proiect, nu este o asociație, iar în acest moment este implementat de opt organizații, distribuite în întreg arealul României. Acoperim 50% din teritoriul național, iar până acum am reușit să ­punem în siguranță 65 de monumente.

Ce v-aţi propus, de fapt, în momentul în care aţi lansat proiectul?

Am constatat că în domeniul patrimoniului problemele nu sunt doar majore, ci diverse. Atunci erau peste 600 de monumente ­care aveau nevoie de intervenție. Ne-am dat seama că nu vom reuși fără să facem educație, fără să formăm studenți, tineri specialiști, pentru că există puțini specialiști pe probleme de patrimoniu sau care sunt atestați de Ministerul Culturii. Partea practică nu se prea face în școli, iar noi le-am oferit posibilitatea unei educații nonformale, de tipul hands-on training, activități practice care duc la mai buna înțelegere a restaurării și conservării monumentelor istorice.

Voluntarii cu care lucrăm vin din zona arhitecturii, a ingineriei, a arheologiei, a istoriei, a istoriei artei, dar și din IT. Deviza noastră e că fiecare român are un loc în Ambulanță și poate contribui la prezervarea patrimoniului construit.

Am înțeles și că, dacă nu implicăm comunitățile locale în prezervarea acestui patrimoniu, în câțiva ani monumentele la care intervenim se vor deteriora din nou. Așa că i-am implicat și pe membrii comunităților locale, care ne oferă cazare și masă gratuit, dar vin și pe șantiere și ne ajutăm reciproc pentru a pune în sigu­ranță propriul lor monument. Acolo facem și conștientizare; prin prezența noastră le deschidem cumva apetitul pentru patrimoniu. Ei nu cunosc prea multe date despre istoria clădirii, importanța pentru prezervarea identității culturale și noi simțim că au această nevoie de a-și găsi rădăcinile, de a se ancora în trecut, pentru că de-acolo vine identitatea lor culturală. După ce intervenim, ei înțeleg că, de fapt, noi am contribuit la consolidarea acestei iden­tități a lor și încep să-și pună întrebări despre viitorul monumentului și despre cum să aibă grijă de el în continuare.

În egală măsură ne preocupă și formarea de noi meșteri. Pentru că au dispărut. Generațiile vechi nu mai lucrează, cele noi au alte preocupări, mulți tineri au plecat în străinătate. S-a rupt acel lanț de transmisie între meșter și ucenic, între tată și fiu. Încercăm să-i reînvățăm tehnicile tradiționale din cărți, din studii, din cercetări.

Și, de asemenea, ne dorim să conștientizăm mediul politic, ­oamenii de afaceri, pe cei care ­lucrează în domeniul politicilor publice cu privire la importanța păstrării patrimoniului. Îi și invităm la fața locului pe prefecți, primari, consilieri locali, preșe­dinți de consilii județene, preoți, pentru că altfel nu pot lua în cunoștință de cauză decizii pentru prezervarea și valorificarea acestui patrimoniu.

„Diaspora contribuie ­foarte mult la formarea unei opinii pro-patrimoniu” 

Cum își asumă comuni­tățile locale monumentele pe care le au?

În primii 10-15 ani de la Revoluție, abandonul monumentelor a fost destul de accentuat. În acest moment, simt că tinerii sau cei care pleacă la muncă în străinătate sau la oraș se întorc cu alți ochi către propriul sat. Fiind la distanță și putând compara două culturi diferite, își dau seama ce-i diferențiază sau ce-i unește și trimit mesaje acasă. Conversațiile între tinerii plecați și părinți sunt de felul acesta: „Mamă, mai e deschisă biserica veche din sat? Tare aș vrea să particip la o slujbă de Paști, când vin acasă, așa cum îmi amintesc că se făcea când eram mic”. Începe, deci, din partea tinerilor ple­cați să se manifeste această grijă pentru monumente. Și atunci și părinții lor devin mai atenți la patrimoniu.

De foarte multe ori facem fundraising în comunități. Spre exemplu, la punerea în siguranță a bisericii de la Brusturi - Sălaj am făcut un eveniment de fundraising la Zalău, iar tinerii și bătrânii din sat au venit și au donat, mulți bani fiind trimiși tocmai de cei plecați în străinătate. La Rădulești, în Hunedoara, mare parte din bani a venit din partea celor plecați. Simțim că diaspora contribuie foarte mult în acest moment la formarea unei opinii pro-patrimoniu și chiar la susți­nerea financiară.

Cerem comunităților susținere financiară pentru materialele de construcții pe care le folosim în intervenție - așa funcționează Ambulanța. Iar noi punem gratuit în siguranță monumentul, cu ajutorul voluntarilor, al meșterilor și al specialiștilor.

Care era starea patrimoniului construit la nivel na­țional când ați inițiat proiectul și cum se vede acum?

Cred că suntem într-o fază diferită din punctul de vedere al mentalității și asta contează foarte mult. Am salvat 10% din ­monumentele care erau degradate în 2016. Dar numărul a crescut. Suntem conștienți. Nu avem un sistem de monitorizare foarte exact, pentru că nu acoperim teritoriul național.

Chiar dacă autoritățile locale și comunitățile își doresc să salveze un monument, le e frică să abordeze un proiect de restaurare. Există încă teama că de un monument nu poți să te atingi și că, orice ai face, Ministerul Culturii nu-ți dă aprobare. Or, este, sigur, greşit acest lucru. Ei nu identifică specialiştii potriviți. De foarte multe ori ne întreabă și pe noi și dăm aceste sfaturi, uneori le punem la dispoziție și contactele unor specialiști relevanți. Prind curaj și odată cu intervenția noastră ei observă că în câteva zile reușim să facem o docu­mentație, să obținem un aviz, iar după ce plecăm încearcă și ei să găsească specialiști și să întocmească proiecte.

Deci, proiectarea și avizarea rămân mari probleme, pentru că proprietarii și comunitățile nu înțeleg încă valoarea acestor do­cumentații, le consideră doar niște proceduri, nu-și dau seama că, de fapt, aduc plusvaloare și foarte multă informație. Pentru că asta e valoros la un monument - in­for­mațiile, istoria lui, tehnicile folosite, cum a evoluat acel monument, cum s-a modificat. Fiecare astfel de etapă e o radiografie a societății la un moment dat.

După ce trec de faza de proiectare, dau de problema lipsei fondurilor. Din păcate, pentru monumentele de categoria B (de interes local) nu mai avem linie de finanțare pe fonduri europene. Iar Institutul Național al Patrimoniului finanțează numai docu­men­tații și realizarea unor puneri în siguranță, așa cum facem și noi cu Ambulanța. Mai există câteva surse la un număr mic de consilii județene. De pildă, Consiliul Județean Sălaj a deschis o linie de finanțare pentru monumentele istorice de categoria B, coordonată de consilierul Paul Maghiu.

Ambulanţa, după cum îi spune şi numele, intervine „de urgență”, stabilizând lucrurile. Dar în ce măsură intervențiile sunt urmate de restaurare?

Se întâmplă de foarte multe ori să existe activități ulterioare. Chiar în această vară am realizat punerea în siguranță a unei foste sinagogi din Făgăraș, trecută în proprietatea Primăriei, care, cu ajutorul Fundației comunitare din Țara Făgărașului, dorește să o transforme într-un centru cultural. Noi am pus în siguranță acoperișul, iar Primăria a decis ulterior să restaureze și fațada.

Sunt și cazuri, puține, într-adevăr, în care nu s-au mișcat lucrurile foarte tare. De exemplu, deși am avut o susținere foarte puternică din partea Primăriei și a Consiliului județean pentru Cula de la Șiacu, aceasta a fost din nou vandalizată.

Care ar fi cea mai afectată zonă din punctul de vedere al stării monumentelor?

Județul Vâlcea are foarte multe monumente în stare destul de gravă. Sălajul are niște probleme la multele sale biserici de lemn. Echipa noastră a pus în siguranță șapte sau opt, dar e nevoie de noi intervenții, an de an.

În Hunedoara, unde sunt monumente foarte mari și de impor­tanță națională sau aflate pe ­Lista Reprezentativă UNESCO, nu s-au făcut foarte multe lucruri. Acolo există bisericile de piatră din Țara Hațegului, propuse ­pentru a intra în patrimoniul UNESCO. Din fericire, am reușit să punem în siguranță trei dintre ele, iar acum ne zbatem la Gurasada. Dar nu avem sprijin financiar local aproape deloc și nu am reușit să punem în siguranță și ultimul turn. Există apoi cetățile dacice, intrate abia anul trecut în posesia Consiliului județean; așa am putut realiza niște lucrări acolo. De asemenea, bisericile de lemn. La Almaș-Săliște e o biserică minunată, în care plouă.

În Moldova care e situația?

Avem o echipă formidabilă de specialiști, tineri, în zona de nord a Moldovei, care a lucrat deja la două biserici (Hilișeu Crișan - Botoșani și Șesuri - Bacău). Încercăm să înființăm o Ambulanță și în centrul Moldovei, în județele Bacău, Neamț și Vaslui, unde avem susținere puternică din partea companiei Dedeman. În privința bisericilor, lucrurile stau bine în județul Bacău, dar nu la fel de bine în privința caselor ­memoriale. Spre exemplu, Casa memorială „Vasile Alecsandri” aproape se prăbușește.

„Coerciția nu este ­neapărat o soluție, pe ­termen lung, ci educația” 

Ce hibe ar trebui îndreptate în ceea ce privește politicile de stat referitoare la protejarea și restaurarea monumentelor?

Nu beneficiem de o legislație foarte rea în domeniul patrimoniului. Din fericire, autorizațiile și avizele se dau destul de repede în România, comparativ cu ce se întâmplă în alte țări. Însă există dificultăți de corelare a acestei legislații - foarte multe articole sunt contradictorii.

O problemă majoră este lipsa unui normativ de proiectare antiseism pentru intervențiile structurale asupra unui monument. Pentru restaurarea monumentelor folosim o lege care este dedicată construcțiilor noi, în care se propune utilizarea excesivă a betonului armat, care înseamnă intervenții ireversibile, adică incompatibilități mari cu structura istorică.

În al doilea rând, nu avem o legislație referitoare la reciclarea materialelor istorice. Nu putem folosi materiale tradiționale, ca lemnul, țigla veche, cărămida sau piatra din anumite case prăbușite, materiale foarte folositoare, deja prelucrate, fiindcă nu sunt certificate.

La fel, nu există certificări pentru țigla și șindrila confecționate manual și se pot folosi mai greu, mai ales când e vorba de lucrări cu fonduri europene.

În călătoriile mele de reportaj am descoperit multe monumente ce au suferit intervenții ireversibile. Și m-am întrebat adesea dacă legislația care sancționează astfel de fapte este suficient de aspră. Dar oricât de ­aspră ar fi, pare că tot nu se întâmplă nimic.

Da, pentru că întotdeauna există o cale de ieșire, chiar dacă Legea 422 e destul de clară în privința pedepselor. La nivelul procuraturii nu există persoane specializate pe patrimoniu, distrugerea patrimoniului nu este considerată faptă care să prezinte pericol social și nu se pedep­sește autorul. Aceste intervenții nici nu sunt monitorizate. Nu sunt elaborate acele obligații privind folosința monumentului, prin care Ministerul Culturii înștiințează proprietarul că este deținătorul unui monument și că nu are voie să facă anumite lucruri.

Dar coerciția nu este neapărat o soluție pe termen lung, ci educația. Asta încercăm să facem și noi. Apoi există un val de oameni tineri care se mută la țară și care încep să schimbe din interior mentalități și paradigme ale comunităților în ceea ce privește atitudinea față de ­patrimoniu.

La educație voiam să ajung și eu, la educația pentru patrimoniu. De unde ar trebui începută, la nivel de societate?

Educație înseamnă în primul rând sistemul formal. Am avut, spre exemplu, foarte mulți elevi care, în cadrul săptămânii „Școala altfel”, au venit la țiglăria pe care am înființat-o la Apoș cu sprijinul Alteței Sale Regale Prințul de Wales și au confecționat propria țiglă, au semnat-o. Au descoperit că aceste țigle se pun pe case, că au o valoare. Așa cred că ar trebui să se facă educația - prin lucruri foarte, foarte practice. Există, în acest sens, două manuale excep­țio­nale, pentru județele Ilfov și Brașov, elaborate de Adriana Scripcariu - un curs de patrimoniu pentru elevi de ciclu primar, cu lecții practice.

Cum vedeți o reformare funcțională a organismelor care se ocupă de patrimoniul construit în România?

Eu cred foarte tare în colaborarea public-privat. Dacă ar exista colaborare între ministerele de resort și ONG-uri, s-ar putea face niște proiecte formidabile. O mână întinsă există din partea Institutului Național al Patrimoniului, care a lansat câteva programe în care ONG-urile joacă un rol-cheie în prezervarea monumentelor, dar sumele sunt foarte mici - vorbim de Timbrul Monumentelor Istorice, adică acei bani care vin din cotizația plătită de cei care fac festivaluri într-o zonă de protecție a unui monument.

În egală măsură e nevoie de depolitizarea instituțiilor de cultură, pentru că aceia care le conduc sunt puși acolo doar pentru a rezolva niște interese personale ale unor oameni de afaceri sau ale unor membri de partid.

Sunteți, ca să parafrazez denumirea unui proiect al Universității din Suceava, un fel de „om al patrimoniului”. Ce înseamnă pentru dumneavoastră aceste monumente la a căror salvare puneți mereu umărul?

Monumentele istorice reprezintă în cel mai înalt grad și condensat identitatea noastră culturală. Prezervarea și înțelegerea valorii lor contribuie inclusiv la consolidarea fibrei sociale a comu­nității și la luarea unor decizii democratice, în grup. Monumentul adună oamenii, ceea ce, din păcate, nu se mai întâmplă foarte des în satele noastre.