Figuri de seamă evocate în romanul Unirii Principatelor Romanul „Speranţa”, de Mihail Diaconescu, evocă Unirea Principatelor Române pe baza unor date istorice, sociale, politice, diplomatice, militare, dar mai ales din perspectiva infinitei drame a relaţiilor interumane. „Speranţa” a fost gândit de mine ca un roman istoric, un roman parabolă şi un roman frescă, respectiv ca o epopee cu desfăşurări pe numeroase planuri paralele sau convergente. Vă prezentăm un interviu cu autorul acestei lucrări monumentale.
Stimate domnule Mihail Diaconescu, vă propun să discutăm despre romanul pe care în mod semnificativ l-aţi intitulat „Speranţa”. Este romanul Unirii Principatelor române la 24 ianuarie 1859. De ce l-aţi intitulat „Speranţa”?
Pentru că romanul meu evocă epic şi simbolic marea speranţă care a însufleţit acţiunile politice, sociale, culturale şi diplomatice ale naţiunii noastre la mijlocul secolului al XIX-lea, într-o epocă de mari tensiuni istorice desfăşurate la scara întregului continent european. Speranţa Unirii Principatelor Române i-a luminat atunci pe români mai mult, mai profund, mai intens decât în alte epoci istorice. Faptul că la 24 ianuarie 1859 Adunarea Electivă a Ţării Româneşti s-a pronunţat solemn pentru alegerea ca domn a lui Alexandru Ioan Cuza a dat un nou curs istoriei noastre. Cu puţin timp înainte, la 5 ianuarie 1859, Adunarea Electivă a Moldovei l-a ales în unanimitate ca domn pe Alexandru Ioan Cuza, personalitate de mare prestigiu din Partida Unionistă. La 24 ianuarie 1859 a fost realizată unirea în fapt a Principatelor Române. Naţiunea noastră a obţinut astfel o măreaţă victorie în lupta pentru realizarea statului român modern. Bunul Dumnezeu Proniatorul şi Părintele luminilor, Tatăl nostru iubitor Care este în ceruri i-a ajutat atunci pe români, popor care niciodată nu l-a trădat pe Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Vă atrag respectuos atenţia că, în conformitate cu teologia morală ortodoxă, speranţa este, alături de credinţă şi dragoste, una dintre sublimele virtuţi creştine. Ele sunt numite teologice, în sensul că sunt puse în om de Dumnezeu însuşi.
Unirea Principatelor Române la 24 ianuarie 1859, sub sceptrul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, a creat premisele politice pentru proclamarea Independenţei depline de stat a ţării noastre la 9 mai 1877 şi, ulterior, a Marii Uniri a românilor din Basarabia, Bucovina, Ardeal, Banat, Crişana şi Maramureş, proclamată solemn şi definitiv în anul 1918. În memoria fiecărui român demn de acest nume şi a naţiunii noastre de pretutindeni, ziua de 24 ianuarie 1859 este sfântă. Romanul „Speranţa” evocă Unirea Principatelor Române pe baza unor date istorice, sociale, politice, diplomatice, militare, dar mai ales din perspectiva infinitei drame a relaţiilor interumane. „Speranţa” a fost gândit de mine ca un roman istoric, un roman parabolă şi un roman frescă, respectiv ca o epopee cu desfăşurări pe numeroase planuri paralele sau convergente.
Vorbiţi de Alexandru Ioan Cuza pe care l-aţi evocat portretistic şi psihologic în mai multe capitole memorabile. Totuşi nu el este eroul principal al romanului „Speranţa”, ci Grigore Alexandru Ghica al X-lea, „augustul principe domnitor al Moldovei”, cum i se spune în adresările protocolare ale epocii. De ce aţi făcut din Grigore Alexandru Ghica al X-lea un personaj de prim plan?
Pentru că el a fost un mare unionist, dar mai ales pentru că îl consider una dintre cele mai elocvente încorporări ale relaţiei între eroic, tragic, moral, spiritual şi sublim în istoria românilor. Este relaţia pe care eu am dorit s-o pun în prim plan în fiecare dintre romanele mele. După cum ştiţi, aceste romane formează laolaltă o construcţie unitară în varietate, pe care în diverse lucrări ştiinţifice, dar şi în articole, mărturii de autor, eseuri sau interviuri, o numesc fenomenologia epică a spiritului românesc. Grigore Alexandru Ghica al X-lea a dorit din tot sufletul să fie domnitorul Principatelor Unite. S-a înconjurat de personalităţi ilustre ale culturii şi istoriei noastre şi a acţionat consecvent în acest sens. A acţionat în condiţii istorice monstruoase, pândit, spionat, defăimat, sabotat, uneori foarte eficient, de marile puteri europene ale epocii, respectiv de Imperiul Otoman, Imperiul Ţarist şi Imperiul Habsburgic. Puţini mai ştiu azi că între 1848, după căderea guvernului paşoptist de la Bucureşti, şi 1859, Ţările Române au îndurat un ocean de suferinţe teribile, tocmai din cauza acestor imperii, care şi-au trimis trupele de ocupaţie, concomitent sau succesiv, în oraşele şi satele noastre. Dorinţa de unire a ieşit ca un vulcan, ca o stâncă în mijlocul unui ocean de suferinţă românească. Stânca aceea a rămas de neclintit. Durerile ştiute sau neştiute, îndurate de români între 1848 şi 1859, sunt comparabile doar cu suferinţele din timpul Primului Război Mondial, respectiv din perioada retragerii noastre în Moldova şi a luptelor de pe „Triunghiul morţii”, la Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti.
La început, Grigore Alexandru Ghica al X-lea a fost considerat de mulţi patrioţi din anturajul său politic viitorul domnitor al Principatelor Unite. Când a înţeles însă că un domnitor mult mai eficient, mult mai ferm, mult mai potrivit al Principatelor Unite ar putea fi Alexandru Ioan Cuza, „augustul principe domnitor al Moldovei Grigore Alexandru Ghica al X-lea” s-a retras fără ezitare. Mai mult chiar - în străinătate, unde a plecat într-un exil voluntar, a acţionat consecvent în favoarea Unirii Principatelor şi a lui Cuza. Acesta este un înălţător exemplu de abnegaţie morală şi politică, de iubire de ţară. Nu întâmplător, Mihai Eminescu, de la care eu am pornit în realizarea romanului „Speranţa”, ne-a lăsat o caracterizare precisă, mai mult decât elocventă, a acestei situaţii. El a scris în ziarul „Timpul” din 26 iulie 1880: „Pe tronul Moldovei stătuse un domn, Grigore Ghica, de o curăţie de caracter şi de o iubire de patrie care cu greu îşi va găsi seamăn în istoria noastră. Tot ce pământul Daciei avea mai luminat a fost strâns de el împrejurul tronului, toată generaţia aceea care reprezinta ideile nouă sub domnia lui Vodă Sturza a fost ridicată alăturea de el. Dacă ar fi trăit, desigur ar fi fost ales Domn al Ţărilor unite”.
Atitudinea lui Grigore Alexandru Ghica al X-lea ne aminteşte de faptul că, în conformitate cu teologia morală ortodoxă, libertatea voinţei, aflată mereu între bine şi rău, dorinţa, ca manifestare a autorealizării subiective, şirul actelor opţionale, care ne marchează pe fiecare dintre noi toată viaţa, într-o infinită varietate de moduri şi, mai ales, actele voluntare ca atare nu pot fi despărţite. Ele sunt fondate pe responsabilitatea morală. Grigore Alexandru Ghica al X-lea este un înălţător exemplu de responsabilitate civică, patriotică, politică şi morală. Mai ales - morală.
Între cei evocaţi în „Speranţa” se numără şi unii preoţi, monahi, teologi şi ierarhi. Monahul Dionisie Romano, stareţ la Mănăstirea Neamţ, viitor Episcop al Buzăului pe timpul lui Cuza, este portretizat, de pildă, în mod special, în momentul unei întâlniri memorabile cu Grigore Alexandru Ghica al X-lea, pornit într-o călătorie prin satele şi oraşele Moldovei. Este binecunoscut faptul că întregul cler şi credincioşii români de pretutindeni au sprijinit actul Unirii Principatelor. De ce l-aţi evocat epic tocmai pe monahul Dionisie Romano de la Neamţ? De ce pe el şi nu pe alţii?
Pentru că Dionisie Romano este o personalitate emblematică pentru epoca istorică de mari transformări sociale şi politice în care el a trăit. El era ardelean, născut la Săliştea Sibiului, dar călugărit la sfânta Mănăstire Neamţ din Moldova. În cursul istoriei noastre, zeci de mii de călugări originari din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş au fost închinoviaţi la mănăstiri din Ţara Românească şi Moldova. El a editat în 1839-1840 ”Vestitorul Bisericesc”, primul organ de presă de acest fel de la noi, iar ulterior „Echo eclesiastic”, revistă apărută la Bucureşti în anii 1850 şi 1852. Nu ştiu cum şi în ce împrejurări, tatăl meu, preotul şi învăţătorul de ţară Aurelian Diaconescu de la Vultureşti Muscel, a făcut rost şi a păstrat în biblioteca sa, pe care o moştenesc eu, câteva numere din “Vestitorul Bisericesc”. Le păstrez în biblioteca mea de la Vultureşti ca pe o comoară scumpă.
Pe mine m-a atras calitatea de om de cultură a lui Dionisie Romano, de luptător pentru drepturile naţionale şi sociale ale românilor din Ardeal, de unde era el, de monah şi personalitate morală exemplară. Când a răposat, biblioteca sa personală, în care se aflau peste 150 de lucrări manuscrise de o inestimabilă valoare - româneşti, greceşti, slavoneşti, turceşti şi arabe - şi peste 7.000 de cărţi de o excepţională valoare - rarităţi bibliografice -, a intrat în patrimoniul Academiei Române. El este, de fapt, primul donator al Bibliotecii Academiei Române. O bună parte dintre cărţile rare ale Episcopului Dionisie Romano au fost obţinute de la logofătul Constantin Cornescu Oltelniceanu, un alt mare bibliofil al epocii, strălucit om de cultură, şi el, cu care Episcopul Dionisie al Buzăului a păstrat cordiale relaţii amicale, pline de respect reciproc.
Eu l-am evocat portretistic pe Dionisie Romano în starea lui de smerit monah la Neamţ. Smerenia, iubirea de Hristos, înţelepciunea şi patriotismul luminat al acestui monah de strălucită vocaţie au fost pe măsura puterii lui de a se dărui în lucrarea neobosită pentru „folosul naţiei”, cum se spunea în epocă. Tone întregi de documente istorice de tot felul ne spun că entuziasmul românilor din Ardeal a fost tot atât de mare la aflarea ştirilor despre Unirea Principatelor ca în Moldova şi Ţara Românească. Prezenţa în roman a monahului Dionisie Romano sugerează relaţia dintre Unirea Principatelor şi acest emoţionant entuziasm al românilor din Ardeal.
În amplul capitol XXV al romanului „Speranţa” este portretizat, de asemenea, arhimandritul Iosafat Snagoveanul, preot la Capela Ortodoxă Română de la Paris. El întruchipează ideile de patriotism şi de râvnă neobosită în misiunea sa pastorală de imensă răspundere. El oficiază cununia religioasă a principelui Grigore Alexandru Ghica al X-lea cu Marie Prudence Euphrosine Leroy, o franţuzoaică aristocrată trecută la Ortodoxia soţului său. Ce motive v-au îndemnat să-l portretizaţi pe arhimandritul Iosafat Snagoveanul?
Era necesar, absolut necesar, să-l evoc epic şi pe arhimandritul Iosafat Snagoveanul. Şi el a fost o personalitate reprezentativă a clerului nostru de la mijlocul secolului al XIX-lea. A fost un monah cult, autor de volume de exegeză vetero şi neotestamentară, traducător din greacă în română, istoric al vieţii bisericeşti din Muntenia şi Moldova. Ca fruntaş al revoluţiei paşoptiste din Ţara Românească, arhimandritul Iosafat Snagoveanul a lucrat în diverse comisii ale guvernului de la Bucureşti, alături de Ion Heliade-Rădulescu, Cezar Bolliac şi de alte personalităţi politice. Pentru că a participat la acţiunile guvernului paşoptist de la Bucureşti, arhimandritul Iosafat a fost silit să se expatrieze. A trăit tot restul vieţii sale la Paris, unde a înfiinţat în 1853 Capela Ortodoxă Română. Cel care l-a ajutat în această misiune alocându-i o importantă sumă de bani a fost principele Grigore Alexandru Ghica al X-lea al Moldovei, eroul romanului meu. În jurul acestei capele a fost organizată ulterior Parohia Ortodoxă Română de la Paris, pusă sub jurisdicţia Mitropoliei de la Bucureşti. Biserica acestei parohii este în plin centrul Parisului în Cartierul Latin, la doi paşi de Universitatea Sorbona. Este o veche şi monumentală biserică, ctitorită de monahii dominicani în secolul al XIV-lea, dar cumpărată de statul român. Este una dintre cele mai frumoase biserici din capitala Franţei. Am fost de câteva ori în această biserică şi m-am rugat în ea.
Când în ţară se pregătea Unirea Principatelor Române, arhimandritul Iosafat a adresat un înţelept şi patetic îndemn preoţilor din ţară, cerându-le să ajute, prin toate mijloacele de care erau în stare, la înfăptuirea acestui măreţ ideal naţional, patriotic şi moral. Este necesar să subliniez faptul că marea autoritate spirituală a preoţilor din oraşele şi satele noastre a contribuit enorm la realizarea idealului unionist.
De altfel, ceva asemănător s-a petrecut şi şapte decenii mai târziu, la Marea Unire a românilor proclamată solemn şi irevocabil la 1 decembrie 1918. În condiţiile specifice de la finele Primului Război Mondial, când autoritatea administrativă şi politică imperială austro-ungară s-a prefăcut în nimic, pentru că praful şi pulberea s-a ales de ea, preoţii satelor noastre din Ardeal, Banat, Crişana şi Maramureş au fost, prin sate şi oraşe, principalii organizatori ai acţiunilor plebiscitare, profund democratice, care au dus în cele din urmă la trimiterea a peste 100.000 de participanţi la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia. Delegaţii oficiali la această Mare Adunare au fost împuterniciţi atunci cu acte scrise, aşa-numitele „credenţionale”, emise în adunări populare. Pe un plan mai larg, în toată istoria noastră, preoţimea oraşelor şi satelor a fost un factor decisiv în realizarea celor mai înălţătoare şi mai frumoase momente din evoluţia naţiunii române de pretutindeni.
Acest mod de a înţelege acţiunile clerului ortodox român în istorie m-a obligat, subliniez, m-a obligat să-i aduc în paginile romanului meu pe smeritul Dionisie Romano şi pe arhimandritul Iosafat Snagoveanul. Ieromonahul Iosafat Snagoveanul a fost pentru cei din epoca sa, şi este şi pentru noi, cei de azi, un demn slujitor al Altarului nostru străbun, un teolog erudit, un mare naţionalist şi patriot, un luminos exemplu de ţinută intelectuală, civică şi morală. Nu puteam să scriu romanul „Speranţa” fără să-l introduc şi pe el în galeria personajelor.
Cea mai mare parte a acţiunii din romanul „Speranţa” se desfăşoară în oraşele şi satele din Moldova şi Ţara Românească, în special la Iaşi şi la Bucureşti. Importante capitole îl poartă însă pe lector la Viena, Constantinopole, Berlin, Paris, Londra, la Castelul Obsborne pe insula Wight, unde Napoleon al III-lea al Franţei şi regina Victoria a Marii Britanii s-au întâlnit ca să discute situaţia din Principatele Române în context european. De ce aţi procedat astfel?
Tot pentru că a fost necesar. Unirea Principatelor Române a fost nu numai o problemă a politicii noastre interne, ci şi o componentă decisivă a situaţiei generale în Europa de după respingerea expansionismului şi anexionismului ţarist, ca urmare a înfrângerii drastice a Rusiei în războiul Crimeii. Unirea Principatelor Române a fost opera naţiunii noastre. „Unirea naţiunea a făcut-o”, cum s-a spus în epocă şi mai târziu. Dar Unirea Principatelor a fost un act necesar şi într-o perspectivă mai largă, general europeană. De aceea, unii dintre eroii romanului meu sunt prezentaţi în peregrinările şi, mai ales, în acţiunile lor diplomatice prin diverse capitale europene, în cursul unor tratative, confruntări, dezbateri, înţelegeri cu monarhii şi politicienii străini din epocă.
Numeroşi savanţi istorici de mare prestigiu afirmă că romanul „Speranţa” este o capodoperă a literaturii române şi europene, fondat pe o severă documentare istorică. Printre cei care au comentat cu entuziasm şi o adeziune sufletească totală romanele lui Mihail Diaconescu, subliniind în mod special latura sa documentară, se numără personalităţi ştiinţifice ilustre precum Virgil Cândea, Vasile Netea, acad. Camil Mureşan, Manole Neagoe, Florin Constantiniu, acad. Gabriel Ţepelea, Dumitru Almaş, Ion Rotaru, părintele profesor Dumitru Radu, Dumitru Micu, Petre Popa şi mulţi alţii. Îi amintesc înadins, pentru că romanul „Speranţa”, atât de riguros documentat sub aspect istoric, conţine însă capitole, scene, portrete, dialoguri aflate sub semnul fantasticului. De ce aţi trecut de la realismul istoric la fantasticul literar?
Grigore Alexandru Ghica al X-lea a fost un monarh romantic. A fost un om sensibil, cult, devotat binelui public, incapabil să se abată de la principiile morale. A fost un visător şi un idealist. Scriitorii romantici, de la care eu am învăţat multe despre arta epică, au fost preocupaţi în mod special de virtuţile fantasticului în literatură. Dacă aş fi rămas doar la datele documentare, ar fi ieşit o carte de istorie, nu un roman. Un roman este, în primul rând, o povestire despre cineva şi ceva. Povestirea trebuie să-l atragă pe lector. Trebuie să curgă firesc, în conformitate cu legile artei epice şi cu stările expectative ale publicului lector. Oricât de mult ar stărui asupra lor, teoreticienii literari nu pot exprima în mod adecvat aceste legi. Ele sunt inefabile. Eu însumi am publicat un tratat de mari dimensiuni, o trilogie intitulată „Teologia ortodoxă şi arta cuvântului. Introducere în teoria literaturii”, dar cred că n-am spus totul despre ceea ce înseamnă arta epică. Istoria literaturii române şi universale demonstrează cu prisosinţă faptul că fantasticul povestirilor folclorice, fantasticul exotic, fantasticul istoric, fantasticul animalier sau Fiziologul, cum este numit în scrierile noastre din epoca feudală, fantasticul ştiinţific, ca de altfel numeroase alte modalităţi ale fantasticului din proza artistică, au o mare putere de atracţie în actul lecturii. Teoreticienii vorbesc de realismul fantastic, practicat de Mircea Eliade şi de unii prozatori latino-americani. Eu cred că din povestirile fantastice pline de farmec şi de semnificaţii moralizatoare ale părintelui Gala Galaction, dar şi ale lui Vasile Voiculescu, ale lui Mircea Eliade şi ale altor autori, un scriitor de azi are multe de învăţat.
La ce lucraţi în prezent?
Vă rog să-mi permiteţi să nu răspund la această întrebare. Pe masa mea de lucru sunt, bineînţeles, câteva proiecte, dar ele au fost modificate, corelate, aruncate la coş şi iar reluate de atâtea ori, încât n-am curajul să spun cum văd eu finalizarea lor. Sigur este doar faptul că imperativul acestei finalizări mă domină. El îmi dictează programul zilnic. Scrisul nu este numai o chestiune de vocaţie, o artă greu de explicat, inefabilă, o mărturisire necesară, cum s-a spus, ci şi un act de voinţă aspră, mereu reluat. El presupune atribute ale personalităţii care sunt de ordin extraintelectual şi extraliterar: îndârjire, putere de muncă, o bună organizare a etapelor unor proiecte, experienţă, convingerea neabătută că este necesar să afirmi ceea ce te preocupă, capacitatea unei minime evaluări autocritice şi obiective, inclusiv tăria sufletească de a admite că unele dintre lucrurile asupra cărora ai stăruit lungi perioade de timp n-au ieşit aşa cum ţi-ai fi dorit. În definitiv însă, o astfel de stare este trăită nu numai de un scriitor, oricine şi oricum ar fi el, ci şi de oricare dintre semenii noştri angajaţi într-un proiect. Lumea se îmbunătăţeşte, se înfrumuseţează şi se spiritualizează prin contribuţiile creatoare ale fiecărei persoane în parte şi ale oamenilor de pretutindeni, laolaltă. De aceea, teologia morală şi antropologia creştină ortodoxă afirmă că lumea întreagă se ameliorează evolutiv şi se spiritualizează prin om, care este preot al creaţiei. Cred că e bine ca măcar uneori, atunci când se aşază la masa de lucru, în faţa paginii albe, un scriitor - oricum ar fi el - să-şi amintească de imensa lui responsabilitate ca preot pe pământ al creaţiei divine. Slujitorii sfintelor altare în bisericile noastre au preoţie sacramentală. Au succesiune apostolică. Aceasta este o mare şi sfântă taină. Este Marea şi Sfânta Taină a Preoţiei. Aflată sub ascultarea, îndrumarea spirituală şi binecuvântarea slujitorilor la sfintele altare, preoţia generală, a fiecărui credincios în parte, poate fi o contribuţie binevenită, smerită, necesară, chiar foarte necesară uneori, la continua spiritualizare a lumii.
Când spun aceasta, mă gândesc şi la faptul că pentru românii de pretutindeni Unirea Principatelor este nu numai un glorios moment istoric, ci şi un act sacru. Este un moment din evoluţia spirituală a lumii întregi, pururi însetate de Creatorul ei.
