Sfintele Evanghelii prezintă toate lucrările lui Hristos ca manifestări ale iubirii Sale față de oameni, o iubire plină de milă, datorită căreia El îi miluiește pe toți, îi vindecă pe bolnavi și pe demonizați, înviază morți, dar îi și cheamă pe toți la darul dumnezeiesc al Împărăției Sale. După exemplul Lui, Sfinții Apostoli, urmașii lor și, în fapt, toți cei botezați creștin au primit ca poruncă divină să-i iubească pe semenii lor, adică să fie asemenea Domnului, filantropi. Despre semnificația termenului filantropie în Scriptură și cum a fost ea transpusă în faptă de ucenicii de ieri și de azi ai Mântuitorului ne vorbește părintele Vasile Mihoc, profesor la Catedra de Noul Testament la Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna” a Universității „Lucian Blaga” din Sibiu.
Părinte profesor, faptele iubirii de oameni le numim îndeobşte cu un termen pe care limba română l-a împrumutat din greacă, filantropie. Ce aspecte acoperă în Noul Testament filantropia ca lucrare săvârşită de om semenului său?
În Septuaginta, traducerea greacă a Vechiului Testament, acest cuvânt compus apare, pe linia utilizării sale în tradiția elenistică, numai în scrierile mai târzii, necanonice și aprocrife, cu referire la filantropia (φιλανθρωπία) decretelor și a unor atitudini ale unor stăpânitori străini (2 Mac. 9, 27; 14, 9; 3 Mac. 3, 15). În Înțelepciunea lui Solomon, se spune că dreptul trebuie să fie filantrop (φιλάνθρωπος, 12, 19), înțelepciunea însăși fiind un „duh filantropic” (1, 6; 7, 23), adică „iubitor de oameni” (φιλάνθρωπον πνεύμα).
În Noul Testament, acest termen și cuvintele înrudite sunt mult mai puțin proeminente. Numai în Faptele Apostolilor apare folosirea lor în sensul literaturii grecești și elenistice. Astfel, în Fapte 27, 3 citim că sutașul cohortei imperiale, care-i escorta pe Sfântul Pavel și pe alți închiși, a acționat ca un filantrop sau filantropic (φιλανθρώπως) atunci când a permis Apostolului să-i viziteze pe frații creștini în Sidon; iar în Fapte 28, 2 citim că locuitorii insulei (Melite, Μελίτη, nu Malta, cum apare în cele mai multe traduceri moderne), unde a naufragiat corabia care-i ducea spre Roma, s-au purtat cu filantropie (φιλανθρωπία) față de naufragiați, adică le-au oferit ospitalitate și i-au ajutat cu cele strict necesare în greaua lor situație. Numai în Tit 3, 4 cuvântul este folosit cu o semnificație teologică: „Iar când bunătatea și iubirea de oameni (φιλανθρωπία) a Mântuitorului nostru Dumnezeu s-a arătat, El ne-a mântuit, nu din faptele cele întru dreptate săvârșite de noi, ci după a Lui îndurare, prin baia nașterii celei de-a doua și prin înnoirea Duhului Sfânt…” (Tit 3, 4-5). În acest cuvânt apostolic, lucrarea mântuitoare a Domnului Iisus Hristos este prezentată ca manifestare a filantropiei lui Dumnezeu. Iubirea lui Dumnezeu pentru oameni se arată prin harul primit de noi prin Taina Sfântului Botez, prezentat aici ca „baie a nașterii celei de-a doua”. Prin manifestarea filantropiei Sale, Dumnezeu Își revelează purtarea de grijă plină de iubire față de noi, oamenii.
Astfel, în Sfânta Scriptură, termenul este folosit numai ca descriere a atitudinii unui superior față de supușii Lui și, în special, ca atitudine a lui Dumnezeu față de oameni.
Aceeași folosire restrânsă a termenului se regăsește în scrierile patristice timpurii și în unele apocrife. În Theological Dictionary of The New Testament (Kittel) se vorbește precis de „o remarcabilă ezitare” în scrierile creștine timpurii, ca și în Noul Testament, de a „descrie conduita creștinilor ca φιλανθρωπία, chiar dacă sunt folosiți alți termeni pentru virtuți” (vol. IX, p. 111). În aceste scrieri, este continuată folosirea termenului în sensul din Tit 3, 4, adică pentru lucrarea lui Dumnezeu față de oameni. Autorul articolului respectiv (Ulrich Luck) citează, în acest sens, pe Sfântul Iustin Martirul (Dialogul cu iudeul Trifon, 47, 5), Epistola lui Diognet (9, 2; cf. 8, 7), Actele lui Toma (123 și 156) și referirea din Actele lui Toma 170, unde Iisus Mesia este numit φιλάνθρωπος, „filantrop” (pp. 111-112). Și precizează că numai începând cu Clement Alexandrinul și cu Origen dispare această ezitare de a folosi cuvântul filantrop și termenii înrudiți deopotrivă cu privire la lucrarea lui Dumnezeu și a lui Hristos și cu privire la atitudinea și la conduita credincioșilor creștini.
De acum încolo, calea este deschisă pentru utilizarea curentă a acestor termeni, în scrierile patristice, pentru „iubirea de oameni” pe care trebuie s-o arate mereu credincioșii, atât în Biserică, față de credincioșii ei, dar și față de cei din afară.
O credință mântuitoare se manifestă în faptele întrajutorării săracilor
Filantropul are în limba română un sens care trimite în mod implicit la bani. Dacă citim cu atenţie Evangheliile, vedem că Hristos nu a fost niciodată rugat să dea bani celor nevoiaşi. Mai concret, toţi cei care au venit la Mântuitorul cu vreo problemă cereau cu totul altceva. „Ai milă de noi!” este strigătul invariabil al solicitărilor oamenilor, al rugăminţilor lor către Domnul. Niciodată Hristos nu e surprins în Evanghelie zicându-i lui Iuda, trezorierul ucenicilor: Dă cinci dinari acestuia să-şi îmbrace copiii, sau: Oferă 100 de dinari aceluia ca să-şi cumpere casă, fiindcă nu are locuinţă. Vorbiţi despre filantropia Domnului.
Este adevărat că Sfintele Evanghelii nu ni-L prezintă niciodată pe Hristos ca filantrop în acest sens. Deși nu e exclus ca El să fi făcut și astfel de daruri, cu discreția Sa atât de clar accentuată în textele evanghelice. Este clar, pe de altă parte, că punga pe care o ținea Iuda era foarte săracă și, probabil, de cele mai multe ori, complet goală. Îl vedem, totuși, pe Mântuitorul săvârșind, în două rânduri, înmulțirea pâinilor și a peștilor și hrănind mari mulțimi de oameni. Filantropia Sa este, în aceste cazuri, evidentă și concretă. Va fi ajutat pe oameni în multe situații similare. Mântuitorul Hristos a dăruit însă oamenilor daruri cu mult mai mari.
Sfintele Evanghelii prezintă toate lucrările lui Hristos ca manifestări ale iubirii Sale față de oameni, o iubire plină de milă, datorită căreia El îi miluiește pe toți, îi vindecă pe bolnavi și pe demonizați, înviază morți, dar îi și cheamă pe toți la darul dumnezeiesc al Împărăției Sale. Mai mult, însăși venirea la noi a Fiului lui Dumnezeu, prin Întrupare, toată lucrarea Sa ca Învățător Atotbun și întreaga Sa activitate, încununată prin Jertfa Sa pe Crucea Golgotei, reprezintă, după învățătura biblică, suprema manifestare a iubirii lui Dumnezeu față de oameni, față de creația Sa.
În Sfintele Evanghelii aflăm multe relatări despre diferite minuni ale Mântuitorului, dar și repetate mențiuni rezumative că Hristos a vindecat „pe toți bolnavii” din diferitele locuri prin care trecea. Erau toate manifestări ale iubirii Sale de oameni, ale filantropiei Sale. Uneori se precizează chiar că Domnul a săvârșit o minune sau alta din milă față de cei în suferință și/sau față de apropiații lor. Într-o cuvântare a Sfântului Apostol Petru din Faptele Apostolilor, se spune, rezumativ, că Hristos, uns de Dumnezeu cu Duhul Sfânt și cu putere, „a umblat făcând bine și vindecând pe toți cei asupriți de diavolul” (Fapte 10, 38).
Această învățătură, prezentată în nenumărate texte din Noul Testament, apare magistral rezumată în vestitul verset ioaneic: „Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 16).
Urmând concret, prin fapte, învățătura lui Hristos, Sfinții Apostoli întreprind acte filantropice concrete. Faptele Apostolilor ne arată că, chiar de la începutul existenței Bisericii, Apostolii au înființat (Fapte 2, 44-45; 4, 34-37) și au menținut, nu fără foarte mari greutăți (cf. Fapte 5, 1-11; 6, 1-6), o lucrare de slujire filantropică, de ajutorare a săracilor. La ajutorarea „săracilor dintre sfinții din Ierusalim” își aduce contribuția și Apostolul Pavel, prin colectele organizate în sânul Bisericilor dintre neamuri întemeiate de către el. Aceasta a făcut-o și la cererea expresă a celor socotiți „stâlpi” din Biserica-mamă din Ierusalim, Sfinții Iacov, Chefa și Ioan (Gal. 2, 9-10). Capitolele 8 și 9 din Epistola II Corinteni constituie îndemnul său argumentat la strângerea acestei colecte, despre care vorbește însă și în alte locuri din epistolele sale (Rom. 15, 26-27; 1 Cor. 16, 1-4; cf. Fapte 24, 17).
Iar Sfântul Iacov, cel numit „fratele Domnului”, nu numai că, în calitatea sa de prim episcop al Bisericii-mamă din Ierusalim, a dus mai departe și a dezvoltat lucrarea filantropică începută încă din primele zile ale Bisericii, fiind cel care a primit, pentru săracii din Ierusalim, și darurile aduse de Sfântul Apostol Pavel și de însoțitorii săi (Fapte 11, 30; 21, 17-20), ci și în învățătura sa, așa cum o arată epistola sa sobornicească, insistă asupra faptului că numai acea credință este cu adevărat o credință mântuitoare care se manifestă în faptele de ajutorare a celor în lipsuri și în necazuri (Iacov 2, 14-26). Sfântul Pavel învață clar același lucru în multe locuri din epistolele sale. El vorbește lămurit de „credința care este lucrătoare prin iubire” (Gal. 5, 6) și rezumă „legea lui Hristos” în ajutorarea concretă a aproapelui: „Purtați-vă sarcinile unii altora și așa veți împlini legea lui Hristos” (Gal. 6, 2).
Istoria filantropiei creștine se acoperă cu ansamblul istoriei Bisericii
Pe bună dreptate spunem că Dumnezeu este Filantropul prin excelenţă. A-Ţi da Fiul să moară pentru viaţa lumii e cel mai puternic semn de iubire faţă de oameni. Prin imitatio Christi, Biserica a dezvoltat, imediat după perioada persecuţiilor din primele secole, o activitate socială intensă până azi. Aşezămintele filantropice întemeiate de Sfântul Vasile cel Mare şi cei care i-au urmat lui sunt de notorietate în istorie. Întrebarea care se pune este aceasta: reprezintă ele concretizarea adecvată a Testamentului Domnului sau exprimă asumarea unui rol care (cel puţin astăzi) ar trebui să revină altor organisme specializate cu aceste servicii (statul căruia toţi îi plătim taxe pentru asigurări sociale, pentru a beneficia de servicii medicale, organizaţiile nonguvernamentale care primesc fonduri pentru a se ocupa de persoanele defavorizate)? Sau, ca să formulăm mai direct, până unde poate merge implicarea în social a Bisericii?
Da, în întreaga Revelație biblică și în ansamblul învățăturii și al Tradiției Sfinte a Bisericii, Dumnezeul Cel adevărat, Dumnezeul nostru este, prin excelență, un Dumnezeu bun și iubitor de oameni (filantrop, în cel mai înalt și mai cuprinzător sens al cuvântului).
Deja în răspunsul anterior am arătat că, de fapt, filantropia Bisericii nu a început cândva în istoria Bisericii. Istoria filantropiei creștine se acoperă cu ansamblul istoriei Bisericii, chiar de la primul ei început. Și a fost vorba, întotdeauna, nu numai de inițiative individuale, de fapte filantropice ale credincioșilor, ci și de o filantropie organizată, „instituționalizată”, cum o arată însuși Noul Testament, cu organizarea ajutorării săracilor în sânul Bisericii-mamă din Ierusalim, dar și în alte Biserici ale epocii apostolice. Când citim, de pildă, în Epistola a II-a către Tesaloniceni, cuvântul Apostolului despre cei care nu munceau și avertismentul său: „Dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce” (II Tes. 3, 10), este clar că existau acolo, ca peste tot unde se înființaseră Biserici creștine, nu numai credincioși săraci, care aveau nevoie de ajutorul Bisericii, ci și profitori, care dădeau năvală când era vorba de mese și de ajutorări de tot felul.
Avem nenumărate dovezi în scrierile creștine ale primelor veacuri despre promovarea filantropiei creștine, în moduri diferite și la toate nivelurile. Îndemnurile propovăduitorilor creștini sunt pline de chemări la împlinirea concretă a dragostei de semeni prin acte filantropice. În privința aceasta, am putea spune că Sfântul Ioan Gură de Aur, cu nenumăratele sale chemări, argumente și îndemnuri la ajutorarea săracilor, ca și cu activitatea filantropică organizată peste tot pe unde el a slujit, reprezintă o minunată sinteză a înțelegerii pe care Biserica a avut-o dintotdeauna asupra chemării sale filantropice. Sfântul Vasile cel Mare se distinge prin organizarea de instituții filantropice solide și cu destinații specifice, pentru bolnavi, copii, bătrâni şi străini.
Desigur că sunt necesare și instituțiile filantropice din afara Bisericii. Acel cuvânt al Mântuitorului: „Pe săraci totdeauna îi aveți cu voi” (Ioan 12, 8) s-a dovedit mereu adevărat și în trecut, cum se dovedește și astăzi. Sărăcia n-a fost eradicată și nici nu sunt semne că va putea fi eradicată, cel puțin în viitorul previzibil. Astfel că misiunea filantropică a Bisericii, întotdeauna prezentă și necesară în trecut, este încă și mai necesară în prezent.
Or, această misiune ține de însăși identitatea noastră, a creștinilor, pentru care iubirea de Dumnezeu și de aproapele cuprinde „toată Legea” și ține de însăși identitatea Bisericii, ca instituție divino-umană de mântuire (sufletească și trupească) a oamenilor.
Astfel că implicarea Bisericii în filantropie nu are și nu trebuie să aibă limite.
Biserica, spitalul unde primim vindecare integrală
În vechime, Sfinţii Bisericii dădeau mâncare şi ofereau un acoperiş deasupra capului celor oropsiţi, dar mai vindecau un şchiop, mai ridicau un paralitic din neputinţa lui, unii chiar înviau din morţi pe cei aduşi la ei. Astăzi, investim financiar enorm în asistența socială, dar harul vindecărilor mai e la fel de prezent? De ce s-au schimbat lucrurile?
Eu nu văd că lucrurile s-ar fi schimbat prea mult. Da, astăzi, cheltuielile pentru filantropie sunt, probabil, mult mai substanțiale decât în trecut. Dar aceasta este, în primul rând, pentru că, potrivit standardelor și legislațiilor actuale, pretențiile sunt mult mai mari și totul costă mult mai scump, uneori prea scump. Instituțiile de caritate se întrețin în primul rând pe ele însele, iar uneori prea puțin din ceea ce adună pentru săraci ajunge cu adevărat la săraci. Îmi duc aminte de ce-mi spunea prin anul 2000 un om foarte avizat în domeniu: „După revoluție au apărut în România organizații pentru copiii străzii mai multe decât copiii străzii, iar copiii străzii sunt tot copiii străzii”.
În privința aceasta, Biserica a demonstrat deja, prin multele ei așezăminte, că poate face lucrurile mult mai bine. Și, într-adevăr, prin învățătura, dar și prin toată experiența ei fără pereche, Biserica poate face filantropie de cea mai bună calitate și cu minunate rezultate.
Pe de altă parte, Biserica continuă să fie taumaturgică, minunat „spital” în care oamenii își află vindecarea integrală, sufletească și trupească. Minunile Bisericii nu țin numai de trecut. În Biserica Sa, Iisus Hristos Își continuă lucrarea taumaturgică și de binefaceri oferite oamenilor. Filantropia Bisericii este, astfel, extensiunea infinită și actualizarea continuă a filantropiei divine și hristice.
„Să asude milostenia ta în mâinile tale până cunoști cui dai!”
Hristos, Marele Filantrop, Cel Care nu a avut în viaţa Sa pământească unde să-Şi plece capul, l-a îndemnat pe dregătorul bogat să-şi împartă averile şi, în general, pe cei avuţi să fie atenţi la nevoile aproapelui. Cum ar trebui să ne raportăm la cerşetorii din ziua de astăzi? Părintele Arsenie Papacioc spunea: Să nu fii indiferent niciodată la o mână întinsă către tine: fie că-ţi oferă, fie că-ţi cere ceva.
Domnul Însuși zice: „Celui care cere de la tine, dă-i” (Matei 5, 42; cf. Luca 6, 30). Astfel că îndemnul Părintelui Arsenie este pe linia învățăturii Mântuitorului. Trebuie însă discernământ, ca să dai mai ales și mai mult celui cu adevărat în nevoie și nu oricărui leneș și profitor. În Învățătura Celor Doisprezece Apostoli, care citează porunca de mai sus a Domnului, este însă redat și un dicton care nu apare în Evanghelii: „Să asude milostenia ta în mâinile tale până cunoști cui dai!” (I, 5, în Scrierile Părinților Apostolici, trad. de pr. D. Fecioru, PSB, 1, Ed. Inst. Biblic și de Misiune al B.O.R., București, 1979, pp. 25-26).
Astăzi, filantropia e obligatoriu să se facă într-un cadru instituţional foarte bine reglementat. Ca să deschizi un centru social, de exemplu, îţi trebuie acreditări, licenţieri de la Garda de mediu, de la ISU, de la Sanepid, de la cine nu te gândeşti. E bine, e rău să fie aşa?
E bine în măsura în care toate aceste exigențe vizează binele celor nevoiași și evitarea pericolului ca aceștia să devină victime. Am asistat la atâtea cazuri de gravă deraiere a unor așa-zise acțiuni „filantropice”. Legile au rolul de a îngrădi și, de fapt, de a elimina astfel de abuzuri. Biserica este chemată să acopere cât mai mult cu putință din necesitățile filantropice ale momentului, respectând legislația. O și face, într-o măsură remarcabilă. Și nu numai prin instituții filantropice, care, slavă Domnului, s-au înmulțit foarte tare în aceste ultime trei decenii, ci, cu mult mai mult, prin asistarea celor în nevoie la nivelul comunităților parohiale, prin acțiuni mai mult sau mai puțin organizate, la îndemnurile și prin purtarea de grijă a clericilor, a consiliilor și comitetelor parohiale etc. La toate acestea se adaugă lucrarea continuă a iubirii de semeni în sânul Bisericii, cu nenumăratele inițiative individuale ale preoților și ale credincioșilor.
Căci fiecare dintre noi, după chipul lui Hristos și urmând porunca Lui, este chemat să fie iubitor de oameni, filantrop.
