▲ Spune Dan Bacinschi, unul dintre mentorii umorului studenţesc, cel care a avut o mare contribuţie la crearea Grupului Divertis şi care actualmente este directorul Direcţiei Judeţene de Statistică Botoşani ▲
Sunteţi unul dintre promotorii umorului studenţesc. Când aţi descoperit că aveţi umor?
Umor cred că am din clasa a doua, la şcoala generală. Învăţătorul mă punea să povestesc în faţa clasei, la orele de lectură, un text. Citind, la un moment dat, am început să interpretez. Dădeam din mână. Apoi, povesteam filme. Cel mai mult îmi plăcea să povestesc filmele cu Chaplin. Am prins toată cinematografia mută, cu sunet de pian şi povesteam la copii. Cum poţi povesti un film mut? Simplu. Se povesteşte cu mâinile, cu privirea, cu trupul. Talentul îl moştenesc şi de la bunica. Ea povestea ce a mai păţit prietenele ei. Erau nişte povestiri foarte plastice, foarte mişcate. De multe ori râdeam asupra caietului, căci auzeam fără să vreau. Asta a fost până în clasa a patra. La liceu publicam în revistă şi a fost bine fiindcă aşa am intrat într-un mediu organizat. Până în clasa a XII-a asta am făcut. La facultate priveam cu mare plăcere spectacolele studenţeşti care erau la un cu totul alt nivel. M-am scăldat în acest nou mediu şi probabil că am asimilat. În anul doi de studenţie - am urmat Facultatea de Automatică şi Calculatoare din Iaşi - am fost la o audiţie pentru noi membri ai Cenaclului Moldavia, care era un fel de frate mai mic al Cenaclului „Flacăra“, al lui Adrian Păunescu. Am recitat nişte fabule şi am fost admis, apoi introdus în spectacolul lor. Lumea a râs în sală fiindcă am interpretat fabula, nu am spus-o.
„Potol, potol/ Potol, potol/ Stomacul nostru e gol“
Care era atracţia spectacolelor de odinioară?
Pe vremea comuniştilor, lumea era obişnuită să trăiască în comun. Îi atrăgea faptul că faţă de comunitatea muncii care urma să-i absoarbă, acum era comunitate de râs şi de cântat. Era o completare a studiilor, dar făcută benevol. Sunt sigur că aici găseau libertate. Pentru că sigur conta ce spuneam noi pe scenă. Ne făceam că spunem cuvintele politicii contemporane, dar de fapt o luam în derâdere. Lumea avea timp, era o societate aşezată, cu regulile foarte bine cunoscute. Nu de puţine ori am avut probleme cu această libertate, noi cei care cumva o propagam. Am fost chemaţi şi întrebaţi ce înseamnă una, ce înseamnă alta. La un moment dat deschideam o parte a spectacolului cu un cântec studenţesc care suna cam aşa: „Potol, potol/ Potol, potol/ Stomacul nostru e gol“. Noi ziceam că deschidem serviciul la cantină şi veneau studenţii şi cântau. Se accepta faptul că masa vine cântând. Dar de fapt ei cântau foamea. Toată lumea aplauda la chestia asta fiindcă reuşeam să spunem ceea ce nu se spunea oficial.
Cum era perceput umorul promovat de dumneavoastră?
Întotdeauna mi s-a reproşat că fac un umor pe care nu toată lumea îl înţelege. Mi se spunea: „Domnule, matale ce spui acolo e foarte frumos, dar nu te înţeleg“. Întotdeauna mă exprimam de nivelul publicaţiilor studenţeşti fiindcă am continuat să scriu la „Opinia studenţească“ şi „Viaţa politehnicii“. Am fost coleg cu Daniel Condurache, care a creat presa ieşeană. Intuitiv, publicul mă înţelegea, făcea un efort. În momentul în care înţelegeau ce spun, erau foarte satisfăcuţi pentru că, pe lângă faptul că au râs, au mai aflat şi nişte lucruri noi. Erau multe parafrazări culturale. De exemplu, „Boierul şi argatul“ care se bazează pe nişte clişee din lecturile noastre clasice: Vasile Alecsandri, Marin Sorescu. Am continuat pe latura asta şi bine am făcut fiindcă acest lucru l-am imprimat Grupului Divertis.
Ce contribuţie aţi avut la înfiinţarea Grupului Divertis?
Am avut discurs scenic împreună cu Toni Grecu şi Cristian Greţcu, dar şi cu alţii. Cu Mircea Ungureanu, care este în prezent la televiziunea din Iaşi, cu Silviu Boghiu, fostul şef al Renel-ului pe ţară, Liviu Alexa de la Constanţa, ce a îmbrăţişat ulterior cariera calculatoarelor, Costică Dragnea care era şef de depozit pe vremea lui Ceauşescu la Suceava. Prin grupul ăsta al meu au trecut mulţi. Înainte era Grupul Umoristic „Fantezist“, aşa îi spuneam noi. Mai făceam un grup, tot la Iaşi, Grupul „În jurul Pieţei de Teatru Şcoala Ludică“. Nu ne propusesem să facem un brand. Am luat locul întâi la montaje poetice. A fost foarte greu pentru că nu am cântat partidul, la Festivalul Artei şi Creaţiei Studenţeşti. Era o pepinieră de talente, păcat că nu se mai ţine. În umor nu mai există pepinieră. Este foarte greu să faci umor într-o perioadă de tranziţie fiindcă nu ştii ce anume este de condamnat. De aici provine confuzia umorului actual. Grupul Divertis s-a înfiinţat la Iaşi în momentul în care eu am absolvit. Toni era cu doi ani mai mic şi dacă eu am plecat, a vrut să continue scena. Lucru care pentru mine este o performanţă. Doi ani de zile m-am chinuit cu Toni să-l ţin pe scenă. Nu venea. Nu vroia. Poate fiindcă nu avea succesul la care se aştepta el. Mereu îi spuneam că are talent. Eu care eram foarte exigent, întotdeauna l-am păstrat pe Toni. Toni a asimilat greu ceea ce vroiam eu. Ceilalţi doi, Doru Antonesei şi Florin Constantin, care i s-au alăturat lui Toni la Divertis au petrecut un an privindu-ne pe noi din sală. Au asimilat ceea ce spuneam noi şi drept urmare imediat au ridicat făclia în aceeaşi manieră. Aici e meritul meu. Am format un brand care a fost foarte viabil şi s-a râs pe vremea socialismului românesc şi este valabil în perioada de început de capitalism. De brandul pe care merge Divertis s-a râs în ultima parte a comunismului şi se râde şi acum.
În faza de capitalism este meritul lui Toni Grecu, Ghiuri Pascu că au adaptat spectacolul pe sală directă la cele de televiziune. Grupul Divertis la început mă nemulţumea şi pe mine fiindcă ieşeau pe scenă şi citeau de pe foi de hârtie.
I-am spus de foarte multe ori lui Toni: „Foile de hârtie le iei şi le citeşti la radio, nu te vede nimeni. Când ieşi pe scenă ai scândura scenei, lumina care cade de sus, ai corpul tău, o trinitate şi trebuie să interpretezi“. Or, ei ieşeau şi citeau. Era perioada în care ei se formau. Primul premiu pe care l-am luat ca profesionişti, eu cu Toni, a fost de 125 lei din care ne-am cumpărat câte o pereche de adidaşi originali. A fost după trei ani de scenă. Am dat un spectacol la Hotel Unirea.
Se strecurau nu o dată în umorul dumneavoastră şi aluzii subversive la adresa fostului regim. Nu aţi întâmpinat greutăţi din partea organelor de partid?
Întotdeauna am promovat umorul de elită, de calitate. Am respins din start umorul cu tentă sexuală. Nu trebuie să te cobori la acest nivel. Calul de bătaie era prostia şi săgeţile politice. De aceea cred că brandul s-a păstrat fiindcă se bazează pe caracteristicile de bază ale românilor. Ne place să râdem de prostie, nu prea agreăm chestiunile scabroase şi îi mai şfichiuim pe cei din frunte. Săgeţile politice le-am introdus din necesitate. Noi, fiind dintr-un mediu organizat, aveam şefi. De exemplu, domnul Doru Tompea, care acum este rector al Universităţii „Petre Andrei“ din Iaşi, era preşedintele Centrului Universitar. Ei aveau fondurile pe mână. Le plăcea cumva să se regăsească în glumele noastre. Şi atunci, ei fiind cumva politici, mai ardeam câte-o săgeată. Fără aceste săgeţi politice, nu aveau sare şi piper show-ul din punctul lor de vedere.
De pildă, unul dintre momentele pe care le interpretam suna cam aşa: Nivel de trai: unu, deci, occidental. Nivel de trai: doi, hmm. Nivel de trai: trei, deci al nostru. Am fost odată la Miliţia Iaşi la o aniversare. Poliţailor le-a plăcut să râdă. Mulţi ne văzuseră dinainte fiindcă erau în sală şi ne supravegheau. Au povestit la colegi. Am început cu glumele noastre studenţeşti, dar nu aveau efectul scontat. Noi vorbeam de cantină, macaroane. Într-o pauză, după două-trei numere, i-am spus lui Toni: „Băgăm bancuri cu miliţieni“. Mi-a spus că sunt nebun. Ei bine, în momentul în care am băgat bancuri cu miliţieni, în care ei erau satirizaţi, se ţineau cu mâinile de burtă. Fiindcă şi ei erau români şi le plăcea să râdă de prostia din mijlocul lor.
„Nu eram utilizabil în spectacolele omagiale“
Aţi participat la Serbările Scânteii Tineretului ale lui Lucian Avrămescu şi doar pentru scurtă vreme la Cenaclul „Flacăra“ al lui Adrian Păunescu. Care a fost motivul?
La Serbările Scânteii Tineretului m-am simţit foarte bine. Era mediul care îmi plăcea. În spectacol era balet, muzică clasică, folck de bună calitate, era domnul Cristian Ţopescu, domnul Ion Caramitru pe care
l-am ascultat întotdeauna cu foarte mult respect. Umorul meu la nivelul acela se dezvolta şi evolua nestingherit.
În ce priveşte Cenaclul „Flacăra“, mi-am dat seama că nu va promova niciodată umorul. Acum evoluam singur, fiindcă eu eram la Botoşani şi Toni cu Grupul Divertis la Iaşi. Nu aveam timp să ne întâlnim. La „Flacăra“ nu puteam promova umorul meu fiindcă era satiric şi trimitea săgeţi politice.
Ţin minte că locul meu în spectacol a fost clar stabilit odată când am avut aşa-numitele audiţii de partid. Trebuia să se organizeze un spectacol festiv pregătit de menestrelii vremii. Au spus: Tovarăşul Socaciu, dumneavoastră veţi cânta asta şi asta. Da, să trăiţi, am înţeles. Tovarăşă Angela Similea, dumneavoastră veţi cânta „Trenul galben fără cai“. Doamna Similea trebuia să accepte, că nu avea încotro. A ajuns şi la mine, s-a sărit peste mine. Până la urmă s-a sesizat că unul dintre membri pentru care se dădea bani nu are contribuţie la spectacolul omagial. Până la urmă m-au întrebat: Dar dumneata? Cu ce participi la spectacolul omagial? Am zis: Mai bine nu particip. Au spus că pentru ce eram plătit, cum să nu particip? Le-am spus atunci: Ştiţi, dar eu aş vorbi de patrie, popor, conducător, partid, dar la ceea ce spun eu, pe scenă se râde. Vreţi? Când am spus „vreţi“, s-a trecut repede peste mine. În felul ăsta mi-a scăzut cota la jumătate. Nu eram utilizabil în spectacolele omagiale. Am avut probleme fiindcă dobândisem destulă notorietate şi lumea mă cerea.
Culmea a fost la un spectacol la Sala Sporturilor din Iaşi, cu 2.300 de oameni care aşteptau apariţia lui Bacinschi. Eu eram în sală. Păunescu şi-a dat seama că nu mă mai poate băga în spectacole. Îi venea foarte greu să relipească odele şi imnurile adresate conducătorului iubit după ce ieşeam eu din scenă. Eu făceam o descriere prea realistă a vremurilor, or, el făcea una îndulcită. La Iaşi eram foarte cunoscut. Lumea trimitea bileţele în care mă cerea pe scenă. A făcut marea gafă să citească cu voce tare, aşa cum obişnuia. Când a pronunţat „Dan Bacinschi“ sala a explodat. Au mai trecut câteva numere. Din nou un bilet şi iarăşi face gafa de a citi. Eu nu am vrut să ies, el nu a vrut să mă cheme şi atunci sala a început să scandeze numele meu. Nu-l mai lăsau să vorbească. Atunci când vroia să disciplineze sala, îi lua jucărica. Adică se ducea în carul de reportaj. Publicul simţea că intră şi el în carul de reportaj, în zona puterii. Lumea a resimţit scăderea spectacolului ca nivel şi a renunţat la idee.
Dacă ar fi să se facă un top al umorului la nivel mondial, pe ce loc aţi situa umorul românesc?
Ar fi cu siguranţă printre primele locuri. Umorul românesc are nişte caracteristici. Marea noastră hibă este că am fost izolaţi. Spre deosebire de ruşi, care nu au fost izolaţi. Umorul american domină în ultimul timp mapamondul. Ei au un mare avantaj. Sunt o societate multiculturală şi reuşesc să aibă un discurs multietnic. Altfel nici măcar în mediul lor nu ar avea succes. Pot fi lesne înţeleşi de o parte din francezi, germani, români, bulgari. Pe vremea comunismului, lider era umorul francez. Râdea întreg mapamondul. Şi americanii râdeau de Louis de Funnes. Umorul românesc este un umor latin. Cred că în America latină am domina, dar deocamdată nu avem trăsătură de universalitate.
(Aida ROMAN)
