Copilul hiperactiv reprezintă un subiect abordat în exces în ultima perioadă, atât pe forumuri, cât şi în presa scrisă sau vorbită, dar şi pe site-urile cu profil medical. Părinţii excesiv de grijulii, la cel mai mic semn de agitaţie din partea copilului, ajung la cabinetul psihologului. Specialiştii avertizează însă că, în cele mai multe cazuri, hipermotilitatea ţine de natural, de firescul vârstei şi că abia după o studiere atentă a cazului trebuie să se recurgă la tratamentul medicamentos. În definitiv, hiperactivitatea la copil nu-i decât un moft, o boală „la modă“, impusă de societatea contemporană, la fel ca stresul sau boala Alzheimer.
În ultimii ani, presa abundă în articole alarmiste pe tema copilului hiperactiv, în care intervin psihologi şi previn părinţii asupra gravităţii fenomenului. Cum poate fi definit copilul hiperactiv?
În general, copilul este o fiinţă hiperactivă; prin hiperactivitatea lui se dezvoltă. Un copil hipoactiv este deja un copil bolnav. Sunt de părere că, în aceste cazuri, nu trebuie intervenit medical, decât de către nişte oameni foarte avizaţi. Amatorismul distruge această problemă, diluând-o în discuţii sterile şi netratând-o cu seriozitate. Copilul excesiv de mobil este, într-adevăr, o problemă, în primul rând medicală şi, în al doilea rând, psihologică. Dar orice copil supărător de mobil trebuie să parcurgă neapărat drumul în sensul acesta: de la un pediatru sau un neuropediatru, la psiholog, şi nu invers.
Cum interpretaţi acest fenomen al hiperactivităţii: este o chestiune care ţine de familie, de creştere sau e o problemă exclusiv medicală?
Cred că este o problemă de familie şi chiar de şcolarizare. Există acest domn Goe, prototipul copilului hiperactiv, care reprezintă aspectul literar al problemei, pentru că, până la urmă, vrând-nevrând, copilul hiperactiv este unul obraznic. Obraznic fie din deficienţe educative, fie din structură. Deficienţele educative nu pot fi îndreptate, pentru că nu putem renunţa la bunici, la o întreagă pleiadă de binevoitoare mătuşi, care contribuie la educarea, într-un sens oarecum negativ, a acestui copil. Din punct de vedere medical, sigur, copilul hiperactiv este o problemă. Deseori, ne întâlnim cu acest simptom. Copilul hiperactiv este o personalitate, uneori foarte greu de stăpânit.
Care ar fi portretul-robot al copilului hiperactiv?
Dacă acum, în timp ce noi stăm de vorbă, soseşte în cabinetul meu un astfel de copil, va începe prin a se mişca într-un mod supărător, nu va respecta normele de conduită elementară, care sunt obişnuite şi acceptate de copiii de aceeaşi vârstă şi, în primul rând, va înşfăca telefonul şi-l va izbi jos. Copilul hiperactiv este greu de tolerat din cauza supramotilităţii lui. Hipermotilitatea poate să însemne, însă, şi un exces de activitate. Poate fi astfel caracterizat şi un copil foarte harnic, care este împins către activitate excesivă. Există această formă de hiperactivitate, dirijată de o familie prea ambiţioasă.
„Un om care are numai 10 este unul periculos“
Care va fi produsul finit al acestei hiperactivităţi impuse?
Copiii de acest gen sunt trimişi la un program zilnic greu de suportat: ore fixe la şcoală, meditaţii de diferite tipuri, teme, preparatori. Repetând în fiecare zi acest gen de program, copilul ajunge bolnav, îmbolnăvit, cu bună intenţie, dar îmbolnăvit de neştiinţa noastră. În final, acesta devine modelul negativ al copilului hiperactiv, cu ochelari foarte groşi, cu ticuri, cu stări de nelinişte, cu o oboseală, întâi agitată şi, mai târziu, una în sensul obişnuit al cuvântului, devine un copil eşuat. Acesta va avea, în mod cert, nevoie de asistenţă psihologică şi va constitui o problemă. Se poate, deci, ca prin această hiperactivitate impusă de părinţi, să transformăm un copil harnic şi normal într-un copil artificial hiperactiv şi artificializat.
La noi, intervine ambiţia total nocivă a părinţilor ca acest copil să aibă numai 10. Am avut studente care aveau, de la prima până la ultima întâlnire cu un profesor, numai note de 10. Este de la început o mistificare, o insultă a naturii, a firescului şi o formidabilă dispreţuire a normalului. Un om care are numai 10 este unul periculos. Pare ciudat, dar lui nu i se întâmplă nimic, decât că are câte un 10, din când în când. Viitorul lor este, întotdeauna, foarte modest, pentru că viaţa-i mai mult decât o simplă repetare de succese.
Cum va reacţiona un astfel de copil, modelat după imaginaţia părinţilor?
Va protesta, devenind un copil obraznic, hiperactiv. Primul lucru pe care învăţătoarea, educatoarea sau psihologul ar trebui să-l observe la un copil hiperactiv este instabilitatea, neliniştea motorie. Reprezintă o scăpare de sub control. Ştiţi ce-am observat eu şi nu prea scrie-n cărţi? Că această hiperactivitate este foarte rară la copilul rural. Copilul rural poate să fie obraznic, dar nu are această nelinişte, această tendinţă de mişcare permanentă, care sugerează intenţia de a scăpa de sub un control prea exigent. Ai impresia unui animal care se zbate să iasă dintr-o cuşcă. Metafora este metaforă, însă realitatea aparţine acestei metafore.
Hiperactivitatea, simptom al unor boli neurologice grave
Spuneaţi că hiperactivitatea poate reprezenta, în anumite circumstanţe, o gravă problemă medicală. În ce boli ale copilului apare acest fenomen?
Există boli grave, manifestate prin hiperactivitate, mergând chiar până la agresivitate. Unele sunt compatibile cu existenţa socială a copilului. Acesta vine la şcoală, numai că nu poate sta liniştit în bancă, dar nu dintr-o simplă obrăznicie. Şi aici intervine arta educatorului, a pedagogului, a psihologului, când există, de a delimita ceea ce este hiperactivitate determinată de obrăznicie, ca urmare a scăpării sale de sub control, sau ca reacţie împotriva excesului de control, de ceea ce este boală. Foarte multe nevroze ale copilului se caracterizează prin hiperactivitate.
Există, deci, boli grave şi există nevroze. Şi bolile grave produc hiperactivitate. Există, spre exemplu, o boală care se numeşte coree, descrisă de un doctor englez, Sydenhann, caracterizată printr-o instabilitate teribilă: copilul mişcă tot timpul din mâini şi din picioare, pare că este un nevrotic, dar, în realitate, boala este de origine reumatismală. Este puţin cunoscută în prezent. Pe urmă sunt hiperactivităţi care sunt cauzate de boli neurologice foarte grave. Acestea se numesc hiperkinezii, mişcări excesive ale membrelor superioare. Există şi copii care suferă de coreo-atetoză, un amestec de coree şi nişte mişcări determinate de leziuni cerebrale, greu de diagnosticat, dacă nu este văzut copilul de un specialist neurolog. Am văzut multe cazuri de coreo-atetoză ţinute an în şir cu „diagnosticul“ de copil obraznic, ceea ce este o gravă greşeală.
Uneori, aceste boli se transformă în ticuri: fie la ochi, fie la mâini, la mers şi, de obicei trec, printr-un tratament sedativ uşor, printr-o intervenţie psihologică bine pusă la punct sau, din nefericire, se pot agrava, uneori foarte mult, până se transformă într-o boală numită Sindromul lui Gille de la Tourette. Afecţiunea acesta este caracterizată printr-o adevărată nebunie a mişcării. Copilul este într-o mişcare formidabilă, care îl chinuie. Îmi amintesc de o fostă pacientă, o fetiţă, Sanda, care, din cauză că era atât de plină de ticuri, se mişca numai pe coate şi genunchi. Ea nu avea nimic organic, ci psihic. Aşadar, aceste boli grave trebuie să fie examinate foarte serios şi atent de către doctori.
Instabilitatea psiho-motorie este o boală?
Este o boală aparentă, mai mult socială, de şcoală, de familie. Vorbim despre copilul care nu stă deloc, care nu e în stare să asculte o lecţie, să fie atent, să comunice cu ceilalţi. Acest copil este unul nevrotic, caracterizat prin instabilitate psiho-motorie, un sindrom, şi nu o boală, foarte supărător pentru anturaj. Este un copil inapt de viaţă normală, de viaţă calmă şi, cu excepţia timpului în care doarme, este foarte greu de suportat. Reprezintă o alarmă pentru familie. Hiperactivitatea la copil, de altfel, pune probleme diagnostice foarte importante. Pentru că un copil hiperactiv poate să fie bolnav de schizofrenie, dar, la fel de bine, poate să sufere de o psihoză maniaco-depresivă, poate să aibă tulburări de comportament sau, ceea ce se întâmplă de foarte multe ori, să nu aibă nimic, şi fenomenul să treacă, cu timpul, prin procesul creşterii.
Tratamentul medicamentos se recomandă doar ca ultimă soluţie
Ce terapii sunt recomandate în asemenea cazuri?
Creşterea în sine este o minunată terapie. Maturitatea cuminţeşte. Mi-aduc aminte de o fetiţă a unui bun prieten de-al meu, pe care am văzut-o în urmă cu 15-20 de ani şi care, în mintea mea, reprezenta o schizofrenie. Eu nu ştiam că între tată şi mamă erau nişte conflicte ascunse foarte puternice. De fapt, aceste conflicte, care se întâlnesc frecvent, sunt nişte poveşti care trebuie citite pe faţa copiilor. Eu n-am ştiut atunci să citesc acest lucru. Am rămas multă vreme cu impresia mea iniţială, între timp a intervenit un divorţ între părinţi, pe urmă am revăzut fetiţa, după mulţi ani, şi mi-am dat seama că este una dintre cele mai normale fiinţe. A fost o greşeală, pe care o recunosc şi din care am învăţat foarte multe. Şi 90% dintre medicii care văd asemenea copii îi tratează cu medicamente pentru boli foarte grave, cu sedative. Este o prostie. Normalul, uneori se ascunde sub aspectul acestor instabilităţi. De aceea, nu trebuie să considerăm hiperactivitatea un sindrom periculos din prima clipă. Trebuie să fim atenţi la ce se petrece în jur, la toate întâmplările care ne scapă la o primă consultaţie şi abia ultima măsură este tratamentul. Ştiţi de ce? Pentru că aceşti copii forţează mâna, sunt greu de suportat. Şi ce vor altceva părinţii decât o doctorie care să-i liniştească... Să ştiţi că atunci când îi spui unui pacient că n-are nimic, primul gest pe care-l face, dacă nu eşti un medic celebru, este acela de a se duce la alt doctor, care îi dă o doctorie. Medicamentul îl va scoate pe copil din instabilitate în câteva ore, dar ce folos… îl îmbolnăveşti. Tratamentul este mai periculos ca boala. Sigur!
Un copil sărac, în mod sigur, nu devine hiperactiv
Ce cauze, în afara conflictelor din familie, mai intervin în declanşarea hiperactivităţii?
Sunt mai multe cauze. Spre exemplu, mama are serviciu şi nu este tot timpul lângă copil. Acesta rămâne pe seama bunicii, care poate să fie „educată“ de tot felul de jurnale medicale, să interpreteze totul într-un mod monstrous de grav şi să intervină, ducând copilul pe la doctori. Îi creează, astfel, bunica, un statut de bolnav. Este foarte grav ca un copil hiperactiv să capete un astfel de statut, când este vorba ori de o simplă obrăznicie, ori de o reacţie la o ambianţă nepotrivită.
Este hiperactivitatea o boală „la modă“, asemeni stresului?
Hiperactivul este, deseori, un răsfăţat al soartei. Nu-i un „lovit“ al soartei. Hiperactivitatea este o „raţie de lux“. Este o boală „la modă“, într-adevăr, nu chiar aşa de răspândită cum este stresul. Fiindcă, acum, oricine suferă de stres. Stresul a devenit un cuvânt magic, care explică totul. Există hiperactivitate, în mod sigur, dar ce-ar fi să facem şi-un curs, cu oameni de specialitate, să-i învăţăm cum e normalitatea. Hiperactivitatea unui om este o formă, poate excesivă, a normalului. Am pornit de la domnul Goe, un copil antipatic. Păi, domnul Goe trebuie dus la doctor? Domnul Goe n-are nimic, decât proastă creştere, ce reflectă proasta informare a părinţilor. Astăzi, de altfel, sunt multe boli la modă. Spre exemplu, boala Alzheimer. Ca să fii bolnav de Alzheimer trebuie să ai 45 de ani. Acum se pune acest diagnostic la orice demenţă şi la 90 de ani. E o prostie colosală. Dar, în România, în momentul de faţă, avem mai multe centre de Alzheimer decât bolnavi. De ce? Simplu: un centru din acesta e foarte productiv. Şi cred că, dacă am face un centru de tratament al copilului hiperactiv, s-ar putea să avem mare succes. Aşadar, nu trebuie să ne lăsăm îmbătaţi de ultimele boli „la modă“. Gravă este sărăcia unui copil, care, în mod sigur, nu devine hiperactiv. Hiperactivitatea este un moft, provenit din greşeala unor părinţi foarte grijulii.
Românii nu au în bagaj tradiţia mersului la psiholog. E bine să ducem copilul, de foarte mic, la psiholog?
Mie mi se pare un exces. E, iarăşi, „la modă“. Copilul hiperactiv trebuie studiat cu atenţie de învăţătoare. Eu cred în necesitatea psihologilor, dar cu o condiţie: ca aceştia să fie foarte serioşi şi înţelepţi. Omul este o lume şi hiperactivitatea este o lume. Trebuie să intrăm în această lume şi să o studiem cu atenţie. Ar trebui să ne preocupe, în primul rând, abordarea cu seriozitate a educaţiei copilului, nu a simptomelor lui.
▲
Cum definesc specialiştii hiperactivitatea la copil
În dicţionarele de specialitate, hiperactivitatea este întâlnită şi sub denumirea de ADHD (Attention Deficit Hyperactivity Disorder) şi este explicată ca fiind o tulburare mentală frecvent întâlnită la copii, caracterizată prin creşterea nivelului de activitate şi diminuarea capacităţii de atenţie. Procesul de învăţare este afectat, comportamentul este dereglat, adeseori agresiv. Tulburarea este mai frecventă la cei cu intelect subdezvoltat, la cei epileptici şi la copiii cu lezări ale creierului. Tratamentul presupune două tipuri de medicaţie: cu substanţe stimulante (amfetamine, metilfenidat) şi nonstimulante (atomoxetina, antidepresivele), dar şi terapie comportamentală. Familia necesită consiliere şi ajutor practic. Sinonime: boala deficitului de atenţie, boala hyperkinetică.
▲
Profesorul Constantin Romanescu este medic psihiatru în Secţia Neuropsihiatria Copilului şi Adolescentului, din cadrul Spitalului Clinic de Psihiatrie „Socola“. Este membru emerit al Academiei de Ştiinţe Medicale din România. În 1975, a iniţiat şi înfiinţat Catedra de Psihologie Medicală (prima din ţară), la UMF Iaşi. Între 1959-1968, a fost şeful Secţiei Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS) de malario-terapie, al doilea centru de acest profil din lume. A fost bursier OMS la Paris (cinci teme în patru ani), Liverpool, Roma. De-a lungul carierei universitare şi medicale a publicat 15 cărţi şi 250 de lucrări de specialitate, iar din anul 1989 a început să se afirme ca eseist. În anul 2003 a iniţiat „Centrul de neuroştiinţe“ al Academiei de Ştiinţe Medicale („Socola“), al cărui coordonator este şi în prezent.
