În urmă cu mai bine de trei decenii, dr. Ovidiu Bojor, membru al Academiei Române de Ştiinţe Medicale, a efectuat mai multe expediţii, în calitate de expert al ONU, în Himalaya. Cu acele prilejuri, a descoperit, cu uimire, în satul Sertung-Sati, de sub gheţarul Lantang din Himalaya, obiceiuri, tradiţii, expresii care se aseamănă frapant cu Caloianul, hora bătrânească sau cu colindele de Crăciun ale românilor.
O discuţie cu domnul academician Ovidiu Bojor seamănă cu o expediţie, niciodată însă terminată. Întotdeauna, rămân foarte multe lucruri de descoperit, pe care, dintr-un motiv sau altul, eşti obligat să le reprogramezi pentru o viitoare expediţie. Aşa mi s-a întâmplat şi mie zilele trecute când, din tot ceea ce am discutat cu domnia sa, am ales pentru astăzi doar câteva lucruri. Este uluitor cum locuri şi oameni, civilizaţii aflate la mii şi mii de kilometri comunică între ele într-un limbaj multimilenar care are la bază, înainte de toate, iubirea de Creator, apropierea de El şi de lucrarea Lui. În acest limbaj se regăsesc, până la urmă, similarităţi ce vin din începuturi. Aşa că nu este de mirare să afli că într-un sat din Himalaya oamenii locului "horesc" aidoma maramureşenilor noştri, rostesc colinde în cuvinte româneşti sau îşi denumesc zona rurală la fel ca la noi: "ţară". Iată câteva din aceste, pentru noi cei de astăzi, neimaginate legături.
Domnule academician, cunoscându-vă realizările profesionale de excepţie, un confrate vă numea "Bojor Cuceritorul". Care sunt reperele pe care le-aţi avut în viaţă pentru a atinge "înălţimile" ce vă conferă, pe bună dreptate, acest onorant titlu?
Pe lângă preocupările mele profesionale, ştiinţifice, venind în contact direct cu populaţii afro-asiatice şi indirect cu cele amerindiene, m-au interesat istoria, obiceiurile, tradiţiile, convieţuirea între diferite etnii şi, în general, tot ceea ce ne uneşte sub aspect material şi spiritual. Am ales ca puncte de reper ceea ce ne este comun tuturor: iubirea, suferinţa şi speranţa spre mai bine. Iubirea faţă de Creator şi faţă de creaţie înseamnă respectul faţă de natură, începând cu firul de iarbă şi până la "homo sapiens". Dacă ne referim la flori, spre exemplu, cum spunea Monseniorul Vladimir Ghika, acestea merg până acolo încât "parfumează mâinile care le distrug !"
În expediţiile mele, m-a convins că iubirea de natură este multimilenară şi că nu aparţine doar celor din "lumea nouă". În Nepal, spre exemplu, există perimetre sacre, acolo unde se întâlnesc trei izvoare sau trei râuri ("trisuli") sau unde există un copac a cărui tulpină dreaptă se ramifică în trei. În aceste locuri, pe cel puţin 200 ha în jur, nu e voie să se taie nici o ramură, să se pescuiască, să se păşuneze şi nici să calce picior de om mai mult de o singură dată pe an, în timpul unui ceremonial desfăşurat într-un mic templu. Până să ajung acolo, nu credeam că sacralitatea noţiunii de trinitate ("trisuli") este mult mai veche decât îmi închipuisem eu. Suferinţa ne este comună tuturor. Aflându-mă în faţa unui spital din Kathmandu, am văzut o mamă ieşind cu copilul mort în braţe. Sărmana îşi bocea pruncul cu aceeaşi durere pe care ar fi trăit-o într-o situaţie similară o mamă de la noi sau din oricare alt loc de pe planetă.
Despre speranţa spre mai bine: cine nu doreşte ca mâine să fie mai sănătos şi să trăiască mai bine decât astăzi? Această speranţă însă se sacralizează prin dăruire. Cerând cât mai puţin şi dăruind cât mai mai mult, darul se va întoarce înzecit la tine.
Şi, totuşi, ce "leagă" aceste civilizaţii despre care vorbiţi?
Conceptul filosofic al medicinei holistice sau integrale a strămoşilor noştri traco-geto-daci este exprimat sugestiv de un pasaj din dialogul lui Charmide al lui Platon despre spusele unui medic trac: "Zamolxis, regele nostru, care este un zeu, ne spune că după cum nu trebuie să încercăm a îngriji ochii fără să ţinem seama de cap, şi nici capul nu poate fi îngrijit neţinându-se seama de corp, tot astfel trebuie să-i dăm îngrijire trupului, dimpreună cu sufletul, şi iată pentru ce medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli: pentru că ei nu cunosc întregul pe care îl au de îngrijit. Dacă acest întreg este bolnav, partea nu poate fi sănătoasă".
Ei bine, acest concept l-am găsit şi în alte sisteme vechi tradiţionale, cum ar fi cel chinezesc, tibetan, ayurvedic sau amerindian. Dar misterul pe care nu am reuşit încă să-l dezleg este cum ştiau populaţii situate la peste 10.000 km să folosească una şi aceeaşi plantă sau specii cu compoziţie chimică similară şi acţiune biologică identică pentru diferite afecţiuni. Probabil, iniţiaţii din vremurile preistorice foloseau mentalul ca mijloc de comunicare, proprietate pe care noi am pierdut-o, prin folosirea tehnologiilor moderne, dar care pare posibilă, de vreme ce cosmonauţii americani şi cei ruşi comunică astăzi şi mental în cosmos.
Caloianul din Nepal
Dacă tot i-aţi pomenit pe strămoşii noştri, în acest context, au avut ei vreo legătură cu Himalaya?
În Nepal, sub gheţarul Lantang din Himalaya, la 4.850 m altitudine, există un sat numit Sertung-Sati. Într-o noapte cu lună plină, fiind sărbătoare, în mijlocul satului a fost aprins un foc, în jurul căruia locuitorii au încins... o horă! Se ţineau la fel ca la hora românească din zona Călimanului nostru. Imediat am făcut legătura între hora noastră bătrânească şi hora lor. Se mişcau un pas la stânga, un pas la dreapta, un pas înainte, un pas înapoi, şi aşa mai departe. La un moment dat, am intrat şi eu în horă. S-au mirat şi m-au întrebat de unde ştiu paşii. Le-am răspuns că şi la noi se dansează la fel.
Într-o altă zi, în timp ce eram în cort, într-o dimineaţă, am văzut un vraci al satului care, urmat de un toboşar, dansa în jurul unei păpuşi din paie, cu panglici colorate, care ardea. Obiceiul semăna foarte mult cu Caloianul din nordul ţării noastre, în timpul căruia se aprinde, simbolic, ca şi în cazul de faţă, o păpuşă. Ceremonialul era dedicat alungării duhurilor rele.
Tot în Nepal am cunoscut şi alte lucruri care au similarităţi cu cele de la noi. De pildă, sudul ţării este un şes de 600 km lungime şi 30-40 km lăţime, unde se cultivă orez. Această "câmpie" se numeşte "Terai"! Adică, "ţară", "viaţa la ţară", cum se spune şi la noi zonelor rurale.
Când am fost ultima oară în Nepal, în 1984-1985, am avut sediul misiunii la Kathmandu, în cartierul tibetan. Aici m-a prins Crăciunul din acel an. În preajma sărbătorii, am primit un grup de copii cu colindul, în timpul festivalului pe care ei îl numesc "Desain". Mi-a atras atenţia refrenul colindului, care suna aşa: "Da si mi!", "Da si mi!" Nu aşa că pare cunoscut? "Dă-mi şi mie!", "Dă-mi şi mie!" Este uimitor !
În timpul ceremoniilor de trei zile din luna septembrie, dedicate zeiţei Indra, care marchează sfârşitul perioadei musonice, un brad înalt de vreo
20 m, împodobit cu cinci panglici multicolore, este aşezat pe un car cu roţi foarte mari şi purtat în sunete de tobe şi fluiere. Dincolo de elementele pitoresc-locale, sărbătoarea se aseamănă cu "Ziua de brad" de la noi, când un arbore este purtat în alai cu lăutari şi în jurul căruia se joacă "hora bradului". Caracterul religios al ceremoniei este evident, ca şi la noi. Capela mică a zeiţei Kumari din vârful bradului nepalez aminteşte întru câtva de "bisericile de brad" din zonele noastre montane, în care se oficiau căsătorii magico-religioase între tinerii ciobani şi fetele care nu aveau consimţământul părinţilor, de către bacii mai vârstnici.
Aş mai adăuga acestei liste de similarităţi plantele (în Nepal, am întânit flori care cresc şi în România, cum ar fi crăiţele, iasomia, muşcatele, busuiocul şi altele), simplitatea şerparului, care aminteşte de modestia, cinstea, cumpătarea şi inteligenţa nativă a ţăranului nostru, de religiozitatea lui. Ca şi ţăranul român, de câte ori treceam un râu, şerparul care mă însoţea se închina. Evident, după obiceiul lui budist, cu mâinile împreunate.
Să fie aceşti oameni urmaşii unor populaţii care au plecat din vremuri imemoriale din zona Carpaţilor noştri spre aceste ţinuturi?
Sunt nişte teorii mai noi care spun că da !
Domnule academician, este uluitor ceea ce ne spuneţi. Pentru noi, cei de astăzi, este însă greu să admitem o asemenea ipoteză. Ştiu despre dumneavoastră că aţi atins înălţimi de 6.000 m. Cum se vede lumea de acolo?
Face parte dintre revelaţiile mele cele mai importante. La 6.000 de metri, într-o noapte am văzut cu adevărat cerul, cu lună, cu stele cu tot. Am rămas năucit de spectacol şi de frumuseţe. Eram copleşit. Nu mai trăisem până atunci ceva mai măreţ. Acolo, m-am simţit cu câţiva centimetri mai aproape de Dumnezeu. Trăiam la limita dintre pământ şi cosmos. Vedeam cu adevărat, pentru prima oară, cerul... A doua zi am aflat că locul se numeşte Ganesch-Himal, adică "Lăcaşul Zeilor"...
Un exemplu de convieţuire şi libertatea de sub semnul muntelui
Pentru mulţi români, Nepalul sau Himalaya au legătură doar cu expediţiile alpiniştilor. Despre oamenii acestor locuri se vorbeşte mai puţin...
Aşa este. Puţină lume ştie că Nepalul este un exemplu de convieţuire între cele mai multe etnii pe o suprafaţă foarte mică de pământ. În această ţară convieţuiesc 26 de caste.
"Brahmanii" şi "chhetrisii" alcătuiesc grupul dominant, în zonele vestice în special, unde reprezintă 80 la sută din populaţie. Ei au un statut social, politic şi religios foarte important. Din rândul lor se aleg conducătorii şi famiile regale.
În vestul Nepalului se află un grup etnic arian destul de restrâns: "newarii", cu fizionomie mongoloidă, care vorbesc atât graiul lor, cât şi limba nepaleză, spre deosebire de multe alte grupuri etnice din sud sau nord care se înţeleg foarte greu.
Toate grupurile etnice însă, în ciclul primar de şcoală, de patru ani, învaţă limba nepaleză, iar în anii următori, trei la număr, învaţă şi limba engleză, fiind ţară turistică.
Limba oficială este nepaleza, iar prin aceasta se realizează şi conştiinţa naţională.
Un alt grup etnic sunt "rai" şi "limbu", care populează zonele estice.
"Tamangii" sunt în zonele înalte şi în zona Kathmandu şi au ca preocupare agricultura, ţesătoria şi zidăria.
În centrul ţării trăieşte grupul "mayars".
"Gurunjii" sunt un alt grup etnic din zona Anapurna himalayană şi se ocupă cu agricultura şi creşterea animalelor. La acest grup, căsătoriile cu rude apropiate este interzisă.
"Thuru" se află peste tot în Nepal, îndeletnicirile lor fiind agricultura, pescuitul, artizanatul etc.
Mai există şi grupul "sherpas", de origine probabil tibetană, locuitori ai zonelor cele mai înalte. Femeile din acest grup se bucură de libertate deplină, fiind egale cu bărbaţii, au îmbrăcăminte specifică şi sunt bune dansatoare şi călăreţe.
În nord se află un grup etnic distinct de alte grupuri, în care predomină matriarhatul.
Şi toţi aceşti cetăţeni, ca toţi oamenii munţilor, cinstesc corectitudinea şi au conştiinţa naţională ca principală caracteristică.
Domnule academician, spuneaţi unui confrate că aveţi o obârşie daco-celtică, de unde şi zestrea dumneavoastră genetică şi această "aplecare" spre înălţimi...
Arborele meu genealogic, moştenit şi completat de fiecare generaţie în parte, prin ramificaţiile lui, coboară la daci şi la celţi (celebrele triburi Bojorum, de unde derivă şi numele meu Bojor, pe care îl regăsim din Maramureş până-n munţii Gurghiu) şi poartă în el semnul muntelui.
Încă de pe la 6-7 ani băteam munţii Căliman împreună cu tatăl meu, care era profesor de ştiinţele naturii la Târgu Mureş şi Reghin (unde m-am născut), iar când îmi pregăteam lucrarea de licenţă, prin 1949-1950, scotoceam şi munţii Harghitei şi Gurghiului. Muntele şi plantele înseamnă pentru mine libertate.
Ovidiu Bojor, carte de vizită
Ovidiu Bojor este doctor în farmacie, membru al Academiei Române de Ştiinţe Medicale. A publicat peste 20 de tratate de specialitate şi peste 200 de lucrări ştiinţifice. A realizat, timp de 25 de ani, cartarea florei medicinale din Carpaţi, iar metodologia elaborată a fost adoptată de către Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială pentru ţările în curs de dezvoltare. A condus, în calitate de cercetător ştiinţific principal şi expert ONU, patru expediţii ştiinţifice pentru explorarea florei medicinale din Himalaya, precum şi misiuni exploratorii în Afganistan şi Africa. Este deţinător al titlului de Senior Honoris Causa, brevet acordat de către Forumul Preşedinţilor Patronatelor din România, şi al Diplomei de Merit Academic, acordată de preşedintele Academiei Române. În prezent, este preşedinte al Patronatului "Planta Romanica" din cadrul UGIR-1903.
