Nu cred că tinerii sunt credincioşi ca la manual, niciodată. Ei sunt credincioşi aşa cum cere Hristos, neliniştiţi, dar isteţi - ca femeia samarineancă. Cuminţi, dar îndoielnici în a crede, asemeni tatălui ce zice „cred Doamne, ajută necredinţei mele...“ Despre căutările şi întrebările lor, despre îndoielile şi certitudinile lor, în convorbirea cu părintele Constantin Necula, conferenţiar la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna“ din Sibiu.
Părinte profesor, sfinţia voastră interacţionaţi cu foarte mulţi tineri, atât în spaţiul Bisericii, cât şi în afara acestuia. Pe cine sau ce caută tinerii de azi în Biserică?
E limpede pentru oricine e limpezit de Duhul Sfânt: tinerii caută, în forme şi pe căi ori mijloace diferite, pe Dumnezeu. Am remarcat, prin mii de experienţe, faptul că pe măsură ce descoperă pe Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, se descoperă pe sine, ca parte integrantă a planului lui Dumnezeu pentru lume. Uneori pornesc invers: se caută pe sine şi dau de Dumnezeu. Caută pacea, dar ea este unul din numele lui Dumnezeu. Caută liniştea, ori iubirea, ori puterea de a merge mai departe cu fruntea sus într-o lume a capetelor plecate şi a frunţilor zdrobite. Or, în toate acestea este Cel Ce Este, viu, cordial, răbdător şi înţelept.
Cum pot fi tinerii aduşi la Hristos?
Nu există o reţetă sau un „mandat“ DNA. Încrâncenarea nu aduce copiii la Biserică, nici mediocritatea, fariseismul orgolios, triumfalismul şi nici lipsa de cordialitate pastorală. Trebuie să ne lămurim: numai Hristos Domnul îşi ţine articulate membrele trupului Său celui tainic, care este Biserica, El fiind capul. Noi, botezaţii mirunşi, pocăiţi şi spovediţi, împărtăşiţi ori aşteptând Împărtăşirea, suntem doar punţile de legătură. Cu mai multă bucurie pentru preoţii care, prin Taina Preoţiei, dispun de harul plenar al slujirii. Vai însă de cei care batjocoresc sau idolatrizează creştinismul, smintind pe cei care au nevoie de Hristos ca de aer.
Din experienţa sfinţiei voastre, ce atitudine au tinerii care abia păşesc pragul Bisericii faţă de Taina Spovedaniei?
Sunt extrem de serioşi. Generaţiile din urmă, poate şi urmare a orelor de cateheză de la şcoală ori din parohie, poate şi datorită unei informări aproape continue (internetul nu e neapărat un duşman al comunicării), sunt atente la spovadă, coerente, ştiu în mare parte diferenţele legate de credinţă şi necredinţă, diferenţele între Biserică şi sectă, surprind nuanţe, iar lacunele de educaţie creştină le îndreaptă cu bucuria celui care descoperă ceva nou. Altceva este greu. Chestiunile de morală. Pentru că ei se raportează la câteva puncte de sprijin acordate de familie şi duhovnic, dar vin grupul de prieteni, televiziunea, moda ori cultura falsificatoare de libertate şi-i umilesc: cum, feciorie? Cum, abstinenţă sexuală şi de alcool? Eşti nebun... Uneori chiar familia îi îndeamnă s-o lase mai moale, ca şi cum să fii desfrânat ori parşiv e o onoare. Apoi scalda asta de minciuni în care ne bălăcim, politicianismul corupt şi gena egoismului ce ne încarcă sufletele îi fac vulnerabili. Ei trebuie să fie iubiţi, securizându-se fragilitatea dată de Sus.
Ce îi sperie, îndepărtează pe tineri de actul spovedaniei?
Adevărul despre ei. Şi, uneori, mitocănia spoveditorului care poate să calce exact pe circuitele de siguranţă ale sufletului lor ca prin bălăriile de la marginea islazului. E o ruşine ce-i încearcă, dar când simt că ai încredere în ei, că le respecţi alegerile, chiar aiurite, şi-ţi citesc blândeţea chiar şi în cele mai ferme hotărâri, se schimbă. Cu o forţă excepţională.
Care sunt provocările mărturisirii tinerilor contemporani?
Cele pe care le-am amintit deja, legate de moralitate, şi constituirea unui viitor în carieră şi viaţa de familie. Le este tot mai greu să discearnă în linişte. Toate hotărârile ce-i privesc sunt luate în grabă, ca dinaintea unui val tsunami. Şi asta îi sperie foarte tare. Dacă fiecare membru al familiei ar acorda celuilalt 10 minute de atenţie pe zi, o atenţie reală, dialogică şi compătimitoare, o atenţie iubitoare, multe ar fi minunat de trăit.
Cât de importantă pentru un tânăr este relaţia sa cu duhovnicul?
Depinde de contextul de viaţă. Totul este să nu suprasolicităm această relaţie, să nu o absurdizăm, să nu abrazăm discreţia ei cu folosiri incongruente. Nu sunt duhovnic pentru toate prostiile ce-ţi trec prin cap, pentru că vei uita să te spovedeşti de cele cu adevărat dătătoare de moarte. Uzitarea în abuz a cordialităţii duhovnicului devine unul din sindromurile falselor filocalisme pastorale. Tinerii nu trebuie crescuţi în rezervaţii mistice. Ei sunt vii, plini de viaţă. Trebuie conectaţi la Hristos şi viaţa liturgică a Bisericii în modul în care şi Hristos, şi Biserica au exigenţe. Nu şi absurdităţi!
Cum pot fi ajutaţi tinerii să conştientizeze importanţa Euharistiei?
Învăţându-i, slujind transparent, catehizând şi... împărtăşindu-i! Ce soi de duhovnic sau învăţător de credinţă este acela care te învaţă ceea ce NU ai voie în Biserică mai înainte de a-ţi dărui bucuria Bisericii? Tinerii şi copiii trebuie să fie bucuraţi, antrenaţi să refuze să fie doar mobilă în Biserică. Hristos nu ne cheamă la El să ne ruşineze, ci să ne mântuiască. Oricât de mare ar fi fost ruşinea prin care am trecut, ea trebuie lăsată în urmă. Raiul e întotdeauna înaintea noastră. Iadul nu e pentru oameni!
În calitate de duhovnic, ce recomandaţi tinerilor care se spovedesc la sfinţia voastră în legătură cu Sfânta Împărtăşanie?
Să-şi deschidă inima. Să caşte ochii şi gura când vor să „muşte“ din preaplinul bucuriei Împărăţiei. Îi rog să spună pe şleau ce gândesc, cum gândesc, ce anume îi animă în raport cu viaţa de zi cu zi. Nu-i las să plece supăraţi de la spovedit. Ei sunt supăraţi doar că nu stau mai mult de vorbă cu ei. De aceea scriu şi străbat ţara. Când nu reuşesc să-i ascult, le vorbesc laolaltă cu cei care au aceeaşi problemă cu a lor. Nu suntem singuri şi, sigur, nu suntem cei mai nefericiţi!
Ce trebuie să facă un tânăr ca să rămână în Biserică, după ce depăşeşte stadiul de neofit şi se confruntă cu ispite şi încercări care îl fac să se îndoiască în Hristos?
Să întrebe. Să se certe cu Dumnezeu, să fie supărat când nu înţelege. Să caute. Suficienţa e semn de prostie, orice formă de stoicism ar îmbrăca. Iar prostia, vorba părintelui Teofil Părăianu, nu e un păcat, ci un necaz. Nu e o ratare să pierzi credinţa căutând. Ci e o ratare ca, negăsind raţiunile ei, să nu le mai cauţi. Adesea văd că e mai lesne crezut câte un om de ştiinţă SF ori câte un gânditor real neghiob decât Hristos Domnul. Pentru că tatăl minciunii ştie să cosmetizeze minciuna, făcând-o să pară adevăr. Iar tinerilor, e un adevăr, le plac gelurile şi cosmeticalele...
Care este rolul spovedaniei în pastoraţia tinerilor afectaţi de dependenţe de substanţe?
Fundamental. El este „iertătorul“ în vreme ce toţi ceilalţi din echipa de lucru sunt „ajutătorii-îndreptătorii-sprijinitorii“. Doar preotul îl poate dezlega pe tânăr de dependenţa sa şi, prin admiterea la Sfintele Taine, să-i redea strălucirea de chip al slavei lui Dumnezeu activate de pocăinţă şi dorinţă de îndreptare.
