Icoana ortodoxă, podoabă, meșteșug și rugăciune

Pentru unii dintre contemporani icoana se înfățișează ca o antinomie unde tradiția este percepută drept o repetiție sau ceva învechit în anumite tipare, în timp ce inovația ar implica înlăturarea canoanelor în vederea liberei expresii a geniului artistic. Dialogul cu renumitul pictor bisericesc Ioan Popa, promotor al artei liturgice autentice, prin lucrările sale, ne deslușește cum această tensiune poate fi depășită și ne descoperă vocația de a fi iconar.

Domnule Ioan Popa, ce calități trebuie să aibă un pictor de icoană bizantină? Cât este talent și cât trudă în realizarea unei icoane?

Înainte de toate, săvârșirea icoanei implică o chemare, o vocație care împlinită cu responsabilitate și jertfelnicie este un apostolat, o slujire a lui Dumnezeu, asemenea celei preoțești, știut fiind că ceea ce Sfânta Evanghelie vestește prin cuvânt icoana arată prin imagine. Pictura bisericească este o expresie a mărturisirii de credinţă, o chemare la rugăciune în comuniune cu sfinţii şi o podoabă a locaşului de cult. Astfel putem înțelege mai bine rostul și misiunea la care este chemat un autentic iconar într‑o societate în care icoana, pe lângă obiect liturgic, a devenit din păcate și îndeletnicire artizanală, obiect comercial sau element decorativ. Iconarul responsabil cred că trebuie să fie așezat în matca Bisericii sau să tindă spre împreună‑lucrarea cu ea. La care adaugă și calitățile personale care țin de măsura talantului primit, nevoința artistică împletită cu cea spirituală, trezvie și raportare la Tradiție, hărnicie și smerenie, precum și o doză mare de răbdare, pasiune și perseverență. Viața liturgică și Sfintele Taine sunt îndreptarul cel bun, erminia du­hov­nicească sigură și deloc constrângătoare pentru un creștin care își asumă liber credința. Clișeul des invocat cum că există o erminie care te limitează cred că este păgubitor atât pentru cei înzestrați, care ar vrea să se inițieze în pictura icoanelor dar se văd constrânși de niște reguli, cât și pentru cei care receptează icoana ca fiind ceva învechit și consumat, într‑o lume a noutăților artistice sau a surprinzătorului de orice fel.

Orice icoană oglindește fidel sufletul autorului ei

În afară de talentul artistic și de truda în sine, cât de importante sunt rugăciunea pictorului și curăția sufletească în realizarea icoanei?

Există icoane care ajung să fie admirate înainte de perceperea sfântului sau a momentului biblic. Nuanțând, dacă suntem în fața unei icoane căreia trebuie să ne închinăm, însă primul impact nu îl are chipul, ci accentul pus pe meșteșug prin poleitura cu aur dusă până în faza de oglindire, în care îți vezi propriul chip, excesul de ornamentică, elemente decorative sau vernisare excesivă până la o execuție demonstrativă care te pune în postura de a comenta și admira lucrătura căutat virtuoasă, atunci icoana își diluează simțitor mesajul și concentratul teologic.

Cât despre intimitatea sufle­tească a fiecărui iconar, Dumnezeu știe măsura fiecăruia. Rolul unui părinte duhovnicesc cred însă că este esențial în sporirea unei mai profunde rugăciuni și înspre o permanentă însănătoșire sufletească. Nu face decât să te așeze pe făgașul firesc al vieții creștinești, de implicare în viața Bisericii, de împreună-slujire obștească și împărtășire cu Sfintele Taine, textele liturgice și cântarea bisericească.

Sfinții Părinți ai Bisericii vorbeau de un anumit ritual înainte de lucrul la o icoană. Cum respectă astăzi pictorii aceste recomandări și cât de importante sunt ele?

Îndemnurile Sfinților Părinți ai Bisericii sunt aceleași ieri și azi. Conștientizarea conținutului Sfintei Liturghii și împărtășirea cu Sfântul Trup și Sânge cred că pot fi măsura pregătirii tale ca mădular viu al Bisericii. Adică această pregătire pentru Împăr­tășanie te îndeamnă să aloci timp și pravilei rugăciunii, să ții posturile și zilele de post rânduite, să faci fapta bună și să ai o viață cuviincioasă. Mai greu pentru un pictor de azi este să țină un post al ochilor, cu atâta vizual ispititor în media și societatea încon­jurătoare, să nu fie superficial în facerea icoanei, să nu se gră­bească, sau să cedeze pentru fina­lizarea rapidă a picturii unei biserici și să nu împărtășească celorlalți cele știute și dobândite în meșteșugul său. Toate acestea, din păcate, se văd în ceea ce lucrezi ca pictor, reprezentarea iconică nefiind altceva decât o oglindă fidelă a sufletului tău!

Să nu uităm totuși că aceste îndemnuri erau adresate de către monahi, episcopi sau preoți unor iconari în majoritate din cinul monahal, care erau instruiți în singurele centre de cultură ale vremii, mănăstirile. Informații despre iconari laici avem destul de puține, și aceștia spre sfârșitul vieții dedicându‑se chemării călugărești. Astăzi, majoritatea iconarilor sunt mireni, familiști, preocupați și implicați în întreținerea familiei lor și trăitori în mijlocul presiunii societății în care activează.

Cât de mult a evoluat tehnica de lucru?

Este verificat deja că tehnicile tradiționale, bazate pe formule și ingrediente naturale, verificate de‑a lungul secolelor, au cea mai mare durabilitate și rezistență în timp. Începând cu suportul de lemn al icoanei, grundul din praf de cretă și clei de oase, pământurile naturale amestecate cu emulsia de ou, var sau caseină pe bază de liant până la vernis-urile de protecție din rășini naturale de damar sau copal, pictorul nu face decât să întoarcă în lucrarea lui de plăsmuire a icoanei ceea ce Dumnezeu a plăsmuit în natură, părți ale regnului vegetal și animal. Suntem datori să oferim Creatorului în dar ce este mai curat și mai primenit în creația Sa. Industrializarea a dus la apariția a numeroase produse sintetice, de la pigmenți extrem de diver­si­fi­cați cromatic la culori acrilice gata preparate în recipiente. A­pa­riția construcțiilor din beton constrânge pictorul în a mai folosi o tehnică tradițională, incom­pa­tibilă ca reacții și efect final. Toate aceste produse ce țin de tehnici și oferte recente încă nu au o verificabilitate în timp, însă cu dis­cer­nă­mânt și experiență se pot găsi for­mule durabile si expresive a­dap­tate la fiecare situație în parte.

Ce trebuie să transmită o icoană?

Icoana are menirea să transmită învățătura Bisericii și a Sfinților Părinți, fără adaosuri, complicații și sentimentalisme personale. Să fie asemenea unei pericope evanghelice, simplă, purtătoare de mesaj mântuitor și mângâietor, direct și de folos duhovnicesc. Sau asemenea unei predici concise, rostită de un părinte înduhovnicit. Purtătoare și lucrătoare în har, neobositoare, plină de frumusețe și expresivitate.

Dacă ne interesează durabilitatea unei lucrări (pictura unei biserici, de exemplu), ce tehnică și ce materiale ar trebui folosite?

Tehnicile verificate în timp sunt și cele recomandate. Nu sunt însă și cele mai simple a le învăța și nici comode în faza de execuție. Vorbim de tehnica parietală a fresco, procedeu de pictură pe un suport de var amestecat cu câlți care se aplică pe un perete umed. Uscarea treptată a acestui strat de frescă permite fixarea foarte durabilă prin intermediul unei pojghițe subțiri și transparente de carbonat de calciu a culorilor pe bază de pigmenți sau oxizi amestecați cu apă. O tencuială pictată, pe care doar infiltrațiile de apă, înghețul și dezghețul o pot deteriora. Un neajuns des întâlnit îl constituie suprafețele de beton, stâlpii de susținere, grinzile și plafoanele care pot produce în timp, după finalizarea picturii, pete albe de săruri care se activează în contact cu o sursă mare de umezeală sau condens. În acest sens, este foarte im­portantă ventilația interiorului bisericii prin deschiderea auto­mată a ferestrelor din turlă și prin lăsarea câtorva orificii deschise în cupolele edificiului. O altă preîntâmpinare a efectelor nedorite ale cimentului este placarea pe interiorul calotelor și a pereților cu un strat de cărămidă subțire prinsă în cofrajul unde vine turnat betonul. De asemenea, primul strat de tencuială este necesar să conțină doar nisip, var și câlți de cânepă tăiați mărunt.

Este de știut că tehnica frescei, cea mai recomandată, implică o execuție pe suprafețe restrânse, scenă cu scenă, nefiind posibile reveniri după finalizarea acesteia și nici folosirea ei ca suport pe care să se revină cu alt tip de culori acrilice sau în alt tip de combinații. Tot la capitolul fazelor de șantier anterioare picturii, un aspect important îl are plasarea corectă a corpurilor de iluminat, care de regulă în proiect sunt prevăzute în centrul tavanelor sau în mijlocul distanțelor dintre ferestre, ignorându‑se faptul că tocmai în acele intervale vor fi plasați sfinții pictați, creându‑se astfel suprapuneri forțate.

Tradiție și inovație în pictura bisericească

În România suntem obi­ș­nuiți cu stilul bizantin. Câtă amprentă personală își poate permite un iconar în creația sa?

Pasajele evanghelice, scenele vechi‑testamentare și cele din apocrifele acceptate de Biserică, ilustrarea anumitor tropare și pasaje din slujbele bisericești, precum și viețile sfinților transmise din Tradiție, cât și cele mai recente, unde avem acces la numeroase documente scrise și fotografice, nu cred că pot fi percepute ca norme, ci ca niște realități pământești, cât și cerești, pe care iconarul este chemat să le înfățișeze, și mai cu seamă să le transfigureze. Nu avem nici un fel de constrângere. La fel cum un ilustrator al unui roman transpune în imagini acea narațiune, și un iconar are o libertate largă de a compune scena. Din păcate, rămânem deseori tributari și încorsetați prin copierea unor modele bizantine consacrate, neavând îndrăzneala cea bună de a figura cu caracteristicile personale, unice, cu care ne‑a înzestrat Dumnezeu. De multe ori ne este teamă să fim sinceri cu neajunsurile pe care le avem ca iconari la început de drum, recursul la copie a unei icoane vechi având riscul să ne formeze într‑un fel limitat și să ne țină ani lungi pe un drum îngust de exprimare. În Bizanț, la modelele căruia ne raportăm, fiecare perioadă însemnată de iconografie se formula unitar în tot imperiul, tonul fiind dat la Constantinopol, unde în funcție de scrierile și preocupările teologice, mediul filozofic și aristocrat al vremii, influențele artistice și descoperirile Antichității grecești și romane duceau la formularea unui anumit tip de icoană, ce se reflecta în tipul sobru sau complex al compoziției, chipul auster sau înnobilat al sfântului, veșmintele schițate prin câteva linii sau cu un drapaj foarte somptuos și dinamic. Redactarea teologică revenea așadar autori­tăților în materie de teologie, iar iconarii, vârfuri a tot ce însemna exprimare plastică a vremii, neexistând alte curente artistice sau -isme, transpuneau mesajul teologic cu o libertate artistică demnă de invidiat pentru zilele noastre. Astfel se face că o scenă a Nașterii Domnului o putem găsi în sute de variante compoziționale. Toate având aceeași peșteră, Mamă și Prunc, îngeri, păstori și magi. Aceste rezolvări erau o reflexie a vieții și căutărilor acelor vremuri. Or, astăzi trăim cu totul alte provocări și realități. Iconarul are de cele mai multe ori studii academice, concentrate pe studiul realist și pe dezvoltarea eului artistic, cu deviza de a fi unic cu orice preț. Se adaugă influențe și ambiguități artistice contemporane de tot felul. O invazie comercială de pseudoicoane care face dificilă discernerea icoanei autentice de cea contrafăcută și o cădere în derizoriu a mesajului iconic în fața omului contemporan asaltat de alt tip de vizual. Toate acestea implică influențe și un alt tip de discurs atât în atelier sau pe șantierul bisericesc, cât și în spațiul public, unde mesajul și simbolurile icoanei sunt tot mai puțin înțelese. Textele liturgice sunt surse inepuizabile de noi teme iconografice, mesaje teologice care se condiționează reciproc în viața liturgică de zi cu zi. O icoană care să aibă o nouă cheie simbolică sau care să creeze sinapse teologice, să se facă înțeleasă și să stârnească atenția și unui om de rând, cât și unui om de cultură, neimplicați în viața Bisericii, poate fi un demers demn de urmat pentru un iconar contemporan.

Comisia de pictură verifică maturitatea artistică a iconarilor

Cât de important este ca pictorii să fie acreditați de o instituție precum Comisia de pictură bisericească? Care este rolul acestei comisii?

Văzând câte minunății în culoare ne‑au rămas pictate pe lemnul icoanelor și în biserici, iconarii vremurilor noastre ne întrebăm în ce fel se pregăteau, activau și erau ierarhizați pictorii zugravi de icoane. Neavând multe măr­turii păstrate, rămâne cert că, pe lângă capodoperele medievale conservate și restaurate, nu ne‑au rămas icoane și biserici urât pictate, până și cele din satele cele mai retrase având o naivitate și o curățenie aparte. Erau pictori care pictau într‑o lume încă curată și care aduceau tot ce e mai frumos Domnului dintru ale Domnului.

La schimbarea vremurilor, o instituție precum Comisia de pictură bisericească nu face decât să preia rolul sau funcțiunea breslelor iconarilor care se îngrijeau de buna formare a ucenicilor în ate­lier sau pe șantierele de pic­tură, de transmitere a no­țiunilor de desen, culoare, meș­teșug, dar și de disciplină și bun comportament pe schelă sau în cadrul comunităților unde se pictează. De asemenea, veri­fi­cările anuale efectuate de membrii comisiei au rolul de a stabili măsura în care viitorul pictor bisericesc, în urma unei experiențe directe pe un șantier de pictură, dă dovadă de aptitudini reale pentru a promova de la etapa de ucenic la cea de pictor stagiar, iar apoi, în urma unui examen mai complex, la cea de pictor autorizat. Faptul că un pictor bisericesc la începutul misiunii lui artistice are acces la cursurile intensive de dogmatică, tehnică, istoria artei și noțiuni de restaurare din cadrul acestor examinări nu face decât să i se împlinească profilul său profesional și formativ. Însă cel mai important lucru în această acreditare rămâne faptul că, în ascultare și sub binecuvântarea arhierească primită, te faci vrednic lucrător în ograda Bisericii de conlucrarea harului Sfântului Duh în să­vârșirea fiecărei icoane.

Un alt rol important pe care acest organism îl are este acela de a relua, a transmite cu acrivie și a aplica în cât mai multe biserici tehnica frescei, fiind cea mai durabilă, și din păcate, în majoritatea țărilor din spațiul bizantin, o tehnică ce s‑a pierdut și care nu se mai practică din cauza difi­cultăților ei și a lipsei de experiență și continuitate.

Datori să apelăm la predecesori

Vorbiți‑ne despre câteva reguli generale de realizare a scenelor biblice.

Conștientizarea principală a unui icoanar sau pictor muralist este aceea că nu ilustrează niște scene biblice ori personaje sfințite, ci înfățișează chiar Împărăția cerurilor și pe cei ce au ajuns în ea. Chiar dacă elementele cu care se operează aparțin terestrului, ele trebuie transfigurate, raportate unei alte realități la care, încă muritori fiind, nu avem deocamdată acces. Și aici, în neputința și limitarea ta de iconar, trebuie să te smerești și să ceri ajutorul harului lucrător, care să‑ți dea rezolvarea și ideea cea bună și de folos. Cum au făcut de altfel și predecesorii noștri de breaslă și la ale căror rezolvări și soluții suntem datori să apelăm. În afară de viziunile și descoperirile lăsate câtorva oameni ilu­minați de Duhul Sfânt, Sfinții Părinți nu au lăsat multe formule sau rezolvări plastice și com­poziționale. În schimb, creativitatea artistică cu care Dumnezeu a înzestrat omul a dat nenu­mărate roade prin adevărate capo­dopere arhitecturale bise­ricești, cu podoabe iconice pe măsură. La acestea iconografia contemporană apelează masiv, fiind o renaștere de amploare a filonului bizantin în toate țările de tradiție ortodoxă, și nu numai. Apariția albumelor cu reproduceri de foarte bună calitate, a fotografiei digitale și nu în ultimul rând a internetului a dus la accesarea a numeroase modele cu scene biblice. Cu toate acestea, de fiecare dată spațiile arhitecturale, formatul icoanei și programul iconografic diferă, creând adevărate provocări pentru pictorul iconar. Aici intervin priceperea și viziunea fiecăruia, a felului cum își compune în principal ansamblul de teme, dacă acesta devine încărcat sau aerisit, dacă alege cromatica potrivit, care poate să fie una greoaie, stridentă sau odihnitoare, dacă pune accent excesiv pe detaliile arhitecturilor, peisajelor, cutelor sau orches­trează atenția pe chipuri și relațiile dintre personajele principale. Toate aceste rezolvări le regăsim în edificiile de cult în care participăm la viața liturgică, și de multe ori, ca pictori, resimțim nevoia unei mai accentuate analize și observații atât din partea credincioșilor, cât și din partea specialiștilor.