Lumea veche consemnează în istoria ei existența multor imperii: asirian, babilonean, macedonean, roman, persan. Tot ce a construit Octavian Augustus, au cucerit Cirus, Darius, Artaxerxe sau Alexandru Macedon s-a prăbușit în negura istoriei... Despre toate acestea vorbim la trecut. Pentru că peste ele s-a așternut praful ca pe mormintele faraonilor. De ce au căzut și cad imperiile? Există superputeri bune? Cum a putut să dispară Imperiul Bizantin, o structură cu fundament creștin? Interviul cu președintele Academiei Române, acad. Ioan Aurel Pop, ne va răspunde la toate aceste probleme legate de istoria lumii, mai veche și mai nouă.
Domnule academician, suntem în apropierea zilei de 29 mai, zi nefastă în istoria fostului Imperiu Bizantin. Încercând o explicație a căderii acestui imperiu, acad. Emilian Popescu invoca mai multe motive: 1071, lupta de la Manzikert, turcii intră în Asia Mică, rivalitatea dintre dinastiile bizantine, Paleologii și Comnenii, care pe rând au făcut alianțe cu turcii pentru a-și învinge adversarii, 1204, Cruciada a IV-a, occidentalii atacă Constantinopolul și îl jefuiesc, orgoliul papei care nu i-a încurajat pe bancherii venețieni, florentini sau genovezi să acorde sprijin militar pentru Bizanț. Comentați, vă rog, cum aceste cauze au dus la prăbușirea imperiului lui Constantin cel Mare.
Imperiul lui Constantin cel Mare - cum l-ați denumit dumneavoastră - nu a fost altceva decât supraviețuirea statului roman/Imperiului Roman în Răsărit, dar pe temeiuri creștine. Cel mai longeviv stat din câte au fost pe lumea asta este statul roman, fondat, după cum zice Titus Livius, la anul 753 î. Hr. și căzut definitiv în 1453 d. Hr. Aceasta înseamnă în total o viață de circa două milenii și un sfert. Cu alte cuvinte, Imperiul Bizantin, numit mereu oficial „Imperiul Roman”, este doar faza finală a Imperiului Roman propriu-zis, întruchiparea sa creștină. Sigur, Imperiul Roman a fost reînviat și în Occident, după o întrerupere de secole, sub Carol cel Mare, dar asta este altă poveste. Continuitatea a asigurat-o împăratul Constantin, acela care a mutat capitala la „Noua Romă”, în anul 330 d. Hr. și care s-a creștinat la finele domniei sale. Cântecul de lebădă al Imperiului Roman de Răsărit s-a simțit de timpuriu, dar a fost mereu obturat de tradiție, de glorie, de mărire, de fast, de ascunderea necazurilor. Dar existența de circa un mileniu (330-1453) a Imperiului Roman de Răsărit se explică și prin organizarea sa creștină, prin transformarea sa în bastion al culturii și civilizației creștine pentru Europa și apoi (după 1054) pentru cam jumătate din Europa. După părerea mea, lovitura de grație i-a fost dată în 1204, prin Cruciada a IV-a, când creștinii i-au bătut pe creștini, când caii cavalerilor occidentali au pătruns în Sf. Sofia, cea mai mare și mai vestită biserică creștină din lume (ctitoria împăratului Iustinian), cea care a rămas aproximativ 1.000 de ani în fruntea bisericilor creștine. Marea Schismă s-a petrecut la 1054, dar conștientizarea sa de către public, de către mase, are loc numai după 1204. De-atunci se naște un fel de ură necreștinească față de „papistașii” cei semeți și barbari în Est și față de „schismaticii” cei încăpățânați și mândri în Vest. Ura aceasta ireductibilă s-a prelungit secole la rând și nu s-a putut atenua decât vag atunci când turcii otomani au amenințat toată Europa. O grupare din Bizanț, din ajunul asediului celui mare, prefera însă ocuparea păgână decât stăpânirea „papistașă”. La fel, prefăcătoria occidentalilor conducea mai degrabă spre înțelegeri secrete cu turcul decât către ajutorarea onestă a popoarelor creștine răsăritene, a celor din prima linie și a Constantinopolului. Aici rolul Țărilor Române a fost unul substanțial, simțindu-se și ele - ca și alte neamuri creștine din zonă - „porți ale creștinătății”. Breșa cea mare rămâne, însă, pentru mine, anul 1204, după care papa a preferat, în locul pedepsirii agresorilor, să plănuiască o reunire a bisericilor sub egida sa și cu metodele sale, acțiune în urma căreia creștinii răsăriteni au ajuns adesea la cheremul stăpânilor „latini” și au fost dați oficial „spre jaf și pradă”. Deposedarea de bunuri a ortodocșilor s-a făcut sub oblăduirea Bisericii apusene, ceea ce a pricinuit leziuni sociale și etnice greu de vindecat până în Epoca Modernă și până astăzi. Pe de altă parte, după cum se știe, orice alcătuire omenească are un început și un sfârșit. Nici Imperiul Roman de Răsărit (numit de istorici Bizantin) nu avea cum să fie etern. Din fericire, a rămas lumea „Bizanțului după Bizanț” - cum a spus frumos și a demonstrat judicios Nicolae Iorga -, care s-a prelungit până la noi cătinel, cu blândețe, aproape în anonimat, și care ne luminează viețile noastre de popor aflat deopotrivă în Occidentul latin și în Orientul bizantin. Suntem „o enclavă latină la porțile Orientului”. Am vrea și am putea să fim o punte de împăcare între cei doi „plămâni” ai continentului, dar prea puțini decidenți ne aud și mult mai puțini ne ascultă.
Părintele Constantin Galeriu spunea într-o predică a sa că neamurile sunt de la Dumnezeu, dar imperiile sunt de la potrivnicul Lui. Astăzi, marile state ale lumii nu mai au titulatura de imperii pentru că aceia care le conduc sunt doar președinți, ci ele se numesc superputeri. Există superputeri bune?
Da, părintele Galeriu a grăit drept. Popoarele vin de la Dumnezeu și numai Dumnezeu le rânduiește soarta. Sunt oameni care se gândesc astăzi să desființeze ei popoarele și națiunile, prin legi și decrete, uitând că nu omul a creat neamurile. Cu imperiile este, într-adevăr, altceva. Ele sunt puteri lumești potrivnice viețuirii armonioase a oamenilor. Eu nu cred în imperii sau supraputeri bune. Din păcate, însă, micile națiuni și state, periclitate mereu de câte o supraputere, caută sprijin la altă putere mare, fiindcă nu au de ales. Nouă ne-au făcut rău de-a lungul istoriei unele puteri mari care nu mai sunt (Ungaria, Polonia, Imperiul Otoman) sau altele, care mai sunt, dar metamorfozate (Rusia). Singura putere mare care ne-a răpit bunuri și pământuri și pe care nu ni le-a mai dat înapoi este Rusia. Las deoparte aici faptul că Rusia (țara celei de-a treia Rome, cum zice ideologia rușilor) ne-a adus pe tancuri comunismul ateu. Rusia/Rusiile a/au fost pentru români spiritul răului și continuă să fie. Poporul rus nu are nici o vină, dar conducătorii lui promovează în continuare o educație imperială, în spirit de superioritate. De la conducătorii ruși nu vom auzi față de români decât invective și jigniri. De aceea, ca țară, avem nevoie de un scut, iar acest scut nu ni-l poate da decât Occidentul. Acest Occident nu se află în cea mai bună formă (orice civilizație se naște, crește, se dezvoltă, decade și moare), dar altă soluție de apărare nu avem. Singuri nu putem face nimic. Au încercat sârbii când încă formau Iugoslavia (cu 23 milioane de oameni) și au ajuns azi la nici 7 milioane, asediați, fără ieșire la mare și aruncați aproape în brațele rușilor. Care nu dau nimic vreodată fără să-și ia înapoi cu dobândă și nici nu înapoiază ceea ce au jefuit. Așa că, deși principial nu există imperii sau mari puteri bune, avem nevoie de scutul unei/unor mari puteri.
În legenda marelui inchizitor pe străzile din Sevilla, Marele inchizitor (Diavolul) Îl întâlnește pe Hristos. Și Îi spune: Oamenii nu au știut niciodată să împartă echitabil pâinea între ei. Le-ai promis oamenilor libertatea, dar ei nu vor decât să se sature de pâine. Libertatea nu e ceva ușor de îndurat. Ei vor să aibă un stăpân, să aibă cui să fie robi. Tu nu ai vrut să faci din ei robi. Dar ei nu au priceput. Cine sunt nesătuii planetei? Țările sărace sau marile puteri?
Conform cărților sfinte și tradiției Bisericii, toți oamenii sunt păcătoși, iar între păcate se află și lăcomia, pofta de bunuri lumești, pâra, supunerea lingușitoare etc. Nesătui sunt toți oamenii până la un punct. Dar nu aș zice că popoarele bine conduse sunt nesătule mereu. Există o rânduială în lucruri (est modus in rebus) și un har dumnezeiesc care pogoară de multe ori și care îndreaptă relele. Nesătui sunt, de obicei, cei mari, cei care au și vor mereu să mai aibă și mai mult. Dar nici săracii nu stau deoparte, din mai multe motive. Atunci când sunt într-adevăr la marginea prăpastiei, săracii nu mai pot îndura și se revoltă. Vedeți acest sentiment prezentat artistic în poezia lui George Coșbuc, „Noi vrem pământ”. Când nesătui sunt flămânzii, cei flămânzi cu-adevărat, nu este cale de întors. Mai gravă este lăcomia marilor puteri, care clamează nedreptatea, foametea, necazul, dar care provoacă numai catastrofe. Asta nu înseamnă că nu există libertate. Dumnezeu ne-a dat libertatea ca pe un odor de preț, cu condiția să dăm cezarului ce este al cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu. Adică să înțelegem cumpăna dintre pământ și cer și să trăim în limitele sale, căci nimic nu este fără margini pe lumea asta, cu excepția lui Dumnezeu. Bunurile și libertatea sunt dumnezeiești, nu diavolești, dar anumiți oameni și anumite alcătuiri omenești le pervertesc, le strică.
De conducători avem nevoie, dar nu de stăpâni. Conducătorii sunt, însă, de mai multe feluri, deși se spune că puterea le este delegată șefilor de către popor, prin vot. Conducătorii pot să fie oameni de stat, care se gândesc la viitorul țării (al națiunii), sau oameni politici (politicieni), care se gândesc la viitoarele alegeri. De politicieni ne-am cam săturat. Țara are nevoie de oameni de stat, ca să poată viețui (nu doar supraviețui) și ca să fie o voce (nu doar o șoaptă) în concertul națiunilor. De aceea, avem datoria să veghem și să apărăm lumea cuviincioasă, curată, bazată de adevăr și dreptate, luminată de bunătate și de iubire.
