Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Interviu Iertarea este bucuria iubirii împărtăşite

Iertarea este bucuria iubirii împărtăşite

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Interviu
Un articol de: George Aniculoaie - 21 Mar, 2014

Împreună cu pr. Marian Vild ne-am propus să vorbim despre rolul iertării în viaţa creştinului. Astfel, părintele ne-a explicat de ce trebuie să iertăm, până unde merge iertarea, ne-a explicat şi concepţia populară „te iert, dar nu te uit“, sau cum ne ajută Sfânta Spovedanie. De asemenea, ne-a sfătuit cum putem să ajungem să iertăm şi cum să preîntâmpinăm situaţiile conflictuale. În finalul interviului, ne-a împărtăşit din bucuria iertării.

Părinte profesor Marian Vild, de ce trebuie să-i iertăm pe toţi cei care ne supără?

Iertarea este un concept creştin fundamental, în directă legătură cu porunca iubirii. Nu există iubire fără de iertare. Altfel spus, a iubi înseamnă a ierta. Aşadar, dacă creştinismul este religia iubirii, atunci este în aceeaşi măsură şi religia iertării. În Noul Testament, iertarea apare în texte deosebit de importante. Astfel, de la Rugăciunea Domnească (Mt. 6, 9-13) până la cuvintele de instituire a Sfintei Euharistii (Mt. 26, 28), de la recomandarea iertării nelimitate a celor ce ne-au greşit (Mt. 18, 21-22) până la puterea de a ierta păcatele pe care Hristos Domnul o dă ucenicilor după Înviere (In. 20, 22-23), iertarea este permanent prezentă. Învăţătura şi practica creştină presupun, deci, iertarea ca mijloc de raportare între oameni.

Pe cine să iertăm? Până unde trebuie să meargă iertarea? Sunt nişte limite?

Despre limitele iertării aflăm încă din Sfintele Evanghelii, în răspunsul pe care Mântuitorul îl dă întrebării Sfântului Apostol Petru: „Doamne, de câte ori va greşi faţă de mine fratele meu şi-i voi ierta lui? Oare până de şapte ori?“ (Mt. 18, 21). În iudaismul vremii exista o tradiţie interpretativă care limita iertarea la trei greşeli ale aproapelui. Rabinii îşi bazau această învăţătură pe interpretarea unor texte precum cel din Iov 33, 29, unde este vorba de izbăvirea omului de către Dumnezeu de două sau trei ori. Sfântul Petru, ştiind generozitatea lui Hristos, propune cifra şapte, mai mult decât dublul interpretării rabinice. Răspunsul lui Hristos depăşeşte orice aşteptare. El arată că iertarea trebuie dată: „nu de şapte ori, ci de şaptezeci de ori câte şapte“ (Mt. 18, 22). Aceste cuvinte nu sunt un îndemn la calcule matematice sau la o contabilizare strictă a greşelilor aproapelui. Nici într-un caz nu trebuie să iertăm de 490 de ori şi apoi să ne oprim. Folosind cifra şapte, care simbolizează plinătatea, precum şi un multiplu al acesteia, Domnul ne învaţă că iertarea nu trebuie să aibă nici un fel de limită. Aşadar, ori de câte ori îţi greşeşte aproapele, eşti dator să îl ierţi.

 „Te iert, dar nu te uit“. Este aceasta o iertare deplină? De ce?

Această expresie este foarte răspândită în popor şi reprezintă o deformare a învăţăturii creştine. Ea sugerează faptul că se trece peste greşeala aproapelui, dar nu deplin. Or, iertarea deplină este o exigenţă a iubirii creştine. Dragostea „toate le suferă…, toate le rabdă“ (I Cor. 13, 7), după expresia paulină. Aşadar, nu există iertare deplină cu ţinere de minte a răului. Potrivit Sfântului Ioan Hrisostom, a ţine minte răul înseamnă a fi biruit de rău. Iertarea presupune, deci, uitarea. Acest lucru nu trebuie înţeles ca ştergere a memoriei, ci ca acoperire a greşelilor aproapelui, înţelegând că nu e nimeni fără de greşeală.

Care este rolul iertării în viaţa unui creştin?

Iertarea pe care trebuie să o acordăm aproapelui ne pune în relaţie corectă cu cei din jur şi cu Dumnezeu. Noi toţi nădăjduim de la Dumnezeu iertare pentru toate răutăţile noastre. Pericolul care ne paşte este cel al folosirii unei duble măsuri: una prin care vrem milă şi iertare şi care este îndreptată spre Dumnezeu, şi alta prin care dorim dreptate şi corectitudine şi care este îndreptată spre aproapele nostru. Din Rugăciunea Domnească şi din explicaţiile completive înţelegem că iertarea pe care o cerem de la Dumnezeu este direct proporţională cu iertarea pe care o oferim aproapelui. Astfel, potrivit cuvintelor Mântuitorului Hristos, „de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru cel ceresc. Iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre“ (Mt. 6, 14-15).

Fără să iertăm, ne putem mântui? De ce?

Mântuirea este un dar al lui Dumnezeu, dar ea se dă numai acelora care îl doresc. Noi arătăm că ne dorim acest lucru cultivând iertarea, dragostea şi nobleţea după modelul lui Hristos. După Matei 7, 1-2, judecata finală va fi o înveşnicire a raportării noastre la aproapele. Aşadar, cel ce doreşte să primească iertare şi milă la Judecata finală trebuie să dăruiască mai întâi aceleaşi lucruri celor de lângă el.

Cum ne ajută Sfânta Spovedanie în iertarea celor care ne greşesc?

Iertarea pe care o primim în Taina Spovedaniei trezeşte conştiinţa spre nevoia iertării fraţilor.

Nu putem să ne apropiem de Dumnezeu, de la Care vrem iertare şi iubire, decât oferind şi noi aceleaşi lucruri. În mod expres, Mântuitorul ne învaţă că nu sunt primite nici o apropiere şi nici o ofrandă a noastră către Sfântul Altar dacă nu suntem împăcaţi cu fraţii noştri (Mt. 5, 23-24). A ne spovedi şi împărtăşi este cel mai bun exerciţiu de iertare: pentru a putea fi iertaţi şi primiţi, trebuie să primim şi să iertăm, şi pentru că suntem iertaţi, primim şi iertăm.

Cum putem ajunge mai exact să iertăm?

De la învăţătura despre iertare şi până la a putea să iertăm oricui orice este cale lungă. În gândirea patristică, virtuţile creştine sunt daruri ale lui Dumnezeu, ce se dau celor care le doresc, le cer şi le cultivă. Aşadar, mai întâi, trebuie să ne dorim şi să cerem de la Dumnezeu puterea de a ierta. Pe lângă acest lucru, creştinul trebuie să fie atent la două aspecte atunci când intră în conflict cu cineva. În primul rând, va cere ajutorul lui Dumnezeu în această situaţie, rugându-se pentru cel cu care a intrat în conflict. Această raportare îi va aduce o uşurare imensă în aversiunea pe care o simte faţă de cel în cauză. În al doilea rând, credinciosul trebuie să se abţină de la a discuta (sau mai degrabă a se plânge, bârfind astfel) cu alţii despre cel cu care se află în conflict. În acest fel, el va atrage mila lui Dumnezeu şi va cultiva iertarea şi acoperirea neputinţelor semenilor. Iată o cale practică, la îndemâna oricui, pe drumul iertării şi iubirii depline.

Situaţiile care ne duc la conflicte cu ceilalţi sunt la tot pasul, însă cum putem să le preîntâmpinăm?

Creştinului nu i se cade să se certe cu nimeni, dar în acelaşi timp trebuie să nu se lase umilit de alţii. Aici intervine ceea ce se numeşte demnitatea creştină. A ierta tuturor nu înseamnă a nu reacţiona în nici un fel la gesturile şi cuvintele aproapelui, ci a reacţiona cu dragoste şi cu demnitate. A spune lucrurilor pe nume, dar nu de sus, ci de la egal la egal. Oricum, raportarea noastră la cei care ne supără ca la nişte vrăjmaşi este necreştinească. Creştinul nu are vrăjmaşi, ci semeni care mai greşesc uneori, aşa cum o facem cu toţii. Aşadar, din perspectiva noastră, nu ar trebui să avem vrăjmaşi, ci fraţi întru aşteptarea dragostei noastre.

Vă rog să ne vorbiţi despre bucuria iertării, împlinirea sufletească pe care o dobândeşti atunci când îi ierţi pe ceilalţi.

Bucuria iertării este bucuria iubirii. Nu există bucurie mai mare decât atunci când iubeşti şi eşti iubit. A ierta înseamnă a împărtăşi mai departe iertarea şi iubirea pe care o primeşti de la Dumnezeu. Astfel, bucuria iertării este bucuria iubirii împărtăşite.