▲ „O resacralizare a vieţii publice a familiei, în genere a vieţii publice, este acum în expansiune, fără nici un fel de discuţie. Sunt mai multe forme de realizare a resacralizării publice. Una este, de exemplu, resacralizarea vieţii private sau aprofundarea sacralizării vieţii private, care se realizează concomitent cu opţiunea individuală“ ▲ „Celor prinşi în cele mundane, Biserica, religia, credinţa le oferă posibilităţi de realizare. Acestea sunt transformări fundamentale în lumea spirituală. Să luăm Biserica noastră Ortodoxă: are canal de televiziune, are radio, are ziare şi, dacă mă duc la biserică, pot să iau programul de televiziune care oferă posibilităţi de petrecere a timpului liber, ca să mă îndepărtez de unele emisiuni care îmi atacă moralitatea“ ▲ Interviu cu profesorul Lazăr Vlăsceanu, şeful Catedrei de Sociologie din cadrul Universităţii Bucureşti, fost director adjunct al Centrului European UNESCO pentru Învăţământul Superior (UNESCO - CEPES) ▲
Domnule profesor, cum definiţi modernitatea din punctul de vedere al sociologului, având în vedere că suntem oricum defazaţi în raport cu Occidentul, defazaj accentuat şi de perioada comunistă? Care sunt problemele şi tendinţele care se manifestă azi în legătură cu modernitatea, ca stare, ca idee generală?
Tema modernităţii nu e deloc nouă. Datează încă din epoca medievală. Cunoaşteţi Cearta dintre antici şi moderni, când, de fapt, termenul „modern“, de-abia apărut în limbajul intelectual, avea mai degrabă sensuri derogatorii, oricum interogative. Modernii erau cei care nu respectau credinţele statornicite, cei care erau inovatori de avangardă, care, într-un fel, se abăteau de la ceea ce era considerat norma de bază, norma fundamentală, la care trebuia să ne raportăm cu veneraţie.
Încercând să ne referim la condiţia omului dintr-o perioadă mai apropiată nouă, secolul al XX-lea a fost marcat şi de o stare de alienare. Nu numai artiştii sau filosofii – aici l-am lua ca reper pe Sartre –, dar cei din politică vorbeau de alienare, şi în felul cum era organizată munca. La mijlocul sec. al XX-lea au fost create filosofii pe starea alienării... Despre ce e vorba? Despre o despărţire de ceva fundamental istoriei omului? S-a întâmplat ceva în raportarea omului la religios atunci?
Te desparţi de ceea ce era înainte şi semnalizezi trecerea într-o nouă ipostază. În toată epoca modernităţii, modernizarea a fost asociată, în mod fundamental, cu secularizarea. Desacralizarea a fost considerată una dintre marile opţiuni ale modernităţii. Te modernizai, ziceau primii moderni, despărţindu-te de umanismul religios. În felul acesta, raţionalitatea ştiinţifică a ajuns să fie opusă, în numele secularizării, umanismului religios. Am putea să spunem că, astăzi, reuşim să identificăm două direcţii clare în modernitatea noastră recentă. Avem, pe de o parte, tradiţia secularizării, a raţionalizării, cel mai adesea ştiinţifice. Se consideră că, pe măsură ce înaintăm în modernitate, ne-am despărţit de religie, din raţiuni dintre cele mai cunoscute: cunoaşterea religioasă este opusă cunoaşterii ştiinţifice, democraţia, în genere, spiritul politic în spaţiul public n-ar putea să fie realizat mai bine decât în măsura în care se separă, se distanţează de religie. Începuturile celeilalte abordări iau forma unor expresii contrapuse expresiei nietzscheene că „Dumnezeu e mort“, în genul următor: „Dumnezeu s-a întors“, „Dumnezeu e din nou cu noi“. Credinţa devine globală şi, dacă în spaţiul public este loc pentru secularizare, măcar în spaţiul privat despărţirea de sensul spiritual al vieţii nu te face decât să te lase şi mai însingurat, într-o lume din ce în ce mai frământată de incertitudini şi de solicitări raţionale care au ajuns a fi tot mai oprimante. Aceste două orientări intelectuale au fost, vreme îndelungată, complet despărţite, chiar opuse.
Credeţi că cea de-a doua tendinţă - care a fost, iată, semnalată - este în creştere?
Judecăţile foarte generale, atotcuprinzătoare, sunt adesea judecăţi rele, pentru că ajung să universalizeze atunci când nu e cazul. Eu cred că, astăzi, religia răspunde cel mai bine unor cerinţe individuale şi sociale esenţiale, fără a putea fi înlocuită de orice altceva. În primul rând, este vorba de faptul ca religia răspunde nevoii de apartenenţă comunitară. Eu am nevoie să mă identific cu o comunitate, cât mai apropiată mie, în condiţiile în care valurile globalizării sunt din ce în ce mai puternice. Poate că globalizarea îmi oferă aripi pentru a explora un cosmos fără limite. Dar, odată cu explorarea acestor orizonturi fără limite, există riscul ca eu sa rămân suspendat în zbor, să rămân fără rădăcini. Şi care fiinţă vie poate creşte dincolo de rădăcinile sale? Comunitatea, care este şi religios organizată, îmi oferă rădăcini. Astăzi, tocmai datorită globalizării, secularizarea este în retragere. Modernitatea noastră recentă nu se mai identifică cu secularizarea, ci, din contră, cu sacralizarea, mai ales în spaţiul privat. Dacă nu cumva şi în spaţiul public, cel puţin în anumite zone. În al doilea rând, este vorba de nevoia de identitate. Noi ne căutăm şi ne construim treptat, ne inventăm şi reinventăm în permanenţă biografiile personale şi vrem să ne reafirmăm nu numai prin ceea ce avem comun cu ceilalţi, ci şi prin ceea ce ne este specific, ireductibil. Iar această căutare de identitate, căutare a sensului identitar personal, este legată, indiscutabil, şi de religie, de credinţă. Apoi, cred că este nevoie de un sens al certitudinilor. În perioadele de avânt ale modernităţii, ştiinţa se considera deţinătoarea certitudinilor. Demonstraţiile more geometrico şi produsele tehnologice dezvoltate ar fi dus, chipurile, la certitudini, care erau adevărurile demonstrate şi oricum demonstrabile ştiinţific. Dar am constatat că ceea ce trecea drept certitudine într-o perioadă era incertitudinea perioadei următoare. Şi, oricum, ştiinţa nu dă seamă numai de certitudini, ci, mai degrabă, dezvăluie noi mistere. Şi aceste mistere ne creează noi incertitudini. În această lume, în care se multiplică incertitudinile, căutarea certitudinilor este mult mai bine facilitată de religie. Pentru că, în credinţă, găseşti acele resurse spirituale, care să te ancoreze în lumea vieţii personale şi în lumea vieţii din jur, în modul cel mai puternic. În sfârşit, aş vorbi despre un sens al protecţiei sociale pe care ţi-l dă religia. Într-o lume în care eşti lăsat singur în raporturile cu lumea – observăm că mai toate instituţiile publice, create în epocile de început si de consacrare ale expansiunii modernităţii, se dezagregă – ai nevoie de diferite forme de protecţie socială. Şi multe biserici dezvoltă sisteme aparte de protecţie socială. Ca să nu mai spun că sensul certitudinii sau sensul comunitar sunt cele care contribuie la această protecţie socială. Aşadar, în această perioadă recentă, de fapt, de vârf al modernităţii, nu ne despărţim de religie, ci avem din ce în ce mai multă nevoie de ea.
„Această individualizare a credinţei devine din ce în ce mai proeminentă“
În spaţiul acesta privat, al familiei, un spaţiu dezbătut şi răstălmăcit de modernitate, ce se va întâmpla? Familia a fost „renovată“, s-ar spune, gândindu-ne la analizele sociologilor. În modernitate, s-a ajuns la aşa-zisa democratizare a genurilor, la egalităţi sau suprapuneri ale celor două sexe – femininul şi masculinul. Dimensiunea religioasă a familiei pare a fi de ordinul trecutului, în timp ce viaţa de familie este normată de religios. În România, marile momente ale familiei – căsătoria, botezul etc. – au rămas în formă tradiţională. Dar se întâmplă să se vorbească tot mai des de familie în termeni ştiinţifici, sociologici...
Familia nucleară – formată din mamă, tată şi copii –, care este astăzi încă dominantă, este un produs al modernităţii, al industrialismului. Însă nu este niciun fel de dubiu că, astăzi, familia este asediată puternic mai ales de piaţa economică a locurilor de muncă. Femeia a pătruns pe piaţa forţei de muncă, şi tot secolul al XX-lea stă mărturie în acest sens. În toată epoca industrială, doar bărbatul era cel care lucra în întreprindere. De atunci, am constatat cum femeia a pătruns încet, dar sigur, în toate domeniile de muncă. Foarte puţine domenii ale diviziunii muncii au mai rămas a fi dominate de bărbaţi. Pătrunderea femeii pe piaţa muncii şi jocul necruţător al pieţei muncii cheamă uneori pe bărbaţii din cuplul casnic într-o direcţie, iar pe femei, într-o altă direcţie. Dependenţa economică a femeii de bărbat s-a dimi-nuat la maximum. Dacă ne referim la dependenţa casnică sau la cea emoţională, însă, cred că bărbaţii ar avea pro-bleme serioase în această privinţă. Este clar că noi, acum, ne aflăm într-o perioadă în care bărbaţii şi femeile trebuie să înveţe să convieţuiască într-un nou regim de viaţă. Regimul patriarhal, vechi, acolo unde n-a murit, nu mai are şanse multe să su-pravieţuiască. Iar poziţiile dominante ale bărbaţilor sunt asediate nu neapărat de femei, ci de piaţă, de tehnologie, de diviziunea muncii, de tot ceea ce ţine de modul nostru de a fi în lume, astăzi.
Ce ne puteţi spune despre resacralizarea spaţiului public? Până unde ajunge religiosul aici? Ce se întâmplă, în lume şi apoi la noi, unde avem de recuperat pierderile provocate de comunism?
Noi am fost puşi sub presiune, din cauza regimului comunist, care urma doctrina marxistă a eliminării religiei, a vieţii spirituale din spaţiul privat şi din spaţiul public. Noi am fost, o perioadă lungă de timp, sub spectrul desacralizării vieţii de familie. Astăzi, însă, nu ştiu dacă mai putem găsi o familie întemeiată civil care să nu se fi căsătorit şi religios. O resacralizare a vieţii publice a familiei, în genere a vieţii publice, este acum în expansiune, fără niciun fel de discuţie. Sunt mai multe forme de realizare a resacralizării publice. Aşa cum nu există o resacralizare care s-ar întâmpla într-un loc şi de acolo s-ar răspândi peste tot, tot astfel cred că e mai nimerit să vorbim despre o resacralizare a vieţii publice şi private, care se realizează în forme de o diversitate caleidoscopică, în diferite regiuni ale lumii individuale şi sociale. Unei astfel de opţiuni i se opun însă altele, pe care nu ezit a le numi expansioniste. De altfel, avem şi putem identifica forme foarte interesante, pe care le putem găsi în diferite regiuni ale lumii, inclusiv la noi. Una este, de exemplu, resacralizarea vieţii private sau aprofundarea sacralizării vieţii private, care se realizează concomitent cu opţiunea individuală. Şi ea nu se află sub spectrul unei impuneri a unei instanţe superioare, oricare ar fi aceasta, laică sau religioasă. Este o opţiune individuală, ce se asociază cu ceea ce spuneam mai înainte: construcţia identitară, distanţarea de incertitudini şi altele de acest gen. Această individualizare a credinţei devine din ce în ce mai proeminentă. Apoi se întâmplă ceva si mai interesant, întrucât Biserica însăşi se modernizează. Biserica răspunde cererii individuale, presiunii de individualizare, în forme specifice, actuale, în pas cu vremea.
„Religia are o contribuţie fundamentală la dezvoltarea economică“
Ce se întâmplă, totuşi, în zona economiei, unde principiile liberalismului par, după această criză, că nu mai oferă cheia evoluţiei?
Astăzi, religia este considerată ca având o contribuţie fundamentală la dezvoltarea economică, iar dacă nu o are, trebuie să facă ceva pentru a contribui la dezvoltarea economică. Religia, mai degrabă, nu mai cultivă spiritul auster, puritan şi detaşat, ci tinde să cultive succesul, apreciază succesul şi te îndeamnă la succes. Ascunderea în chilie, sigur, este modul suprem de comunicare cu Dumnezeu. Dar, în acelaşi timp, există şi un mod al celor prinşi în cele mundane, Biserica, religia, credinţa le oferă posibilităţi de realizare. Acestea sunt transformări fundamentale în lumea spirituală. Să luăm Biserica noastră Ortodoxă: are canal de televiziune, are radio, are ziare, şi, dacă mă duc la biserică, pot să iau programul de televiziune, care, sub credinţa spirituală oferită, oferă posibilităţi de petrecere a timpului liber, ca să mă îndepărtez de unele emisiuni care îmi atacă moralitatea.
În ansamblu, încotro se îndreaptă România acum?
Aţi menţionat la începutul conversaţiei acea des invocată rămânere în urmă a spaţiului românesc şi a civilizaţiei ce i-ar corespunde. Este vorba de faimosul complex al desincronizării. Toată cultura noastră este dominată de acest spirit. Toată cultura noastră, încă din ultimul pătrar al sec. al XIX-lea, este pusă fie sub semnul rămânerii în urmă, al expresiei maioresciene a „formelor fără fond“, fie sub semnul împrumuturilor din afară, pentru a genera acel fond schimbat ce ar corespunde noilor forme împrumutate, pentru a deveni sincroni, cum zicea E. Lovinescu. Dacă aş vorbi despre faptul că asistăm la o resacralizare a spaţiului nostru pu-blic şi privat, ar însemna că suntem în avangardă sau că suntem sincroni, iată, cu americanii. Dacă aş evoca starea economiei şi a salariilor sau starea civilizaţiei urbane, îmi veţi spune ca suntem „defazaţi“, ramaşi în urmă. Poveştile de acest gen sunt la îndemna oricui se crede a fi „vizionar“ şi sunt degrabă evocate de „sincroniştii progresişti“ sau de „realiştii pesimişti“. Mă despart fără regrete şi de unii, şi de alţii. În genere, cred că trebuie să nu mai gândim despre noi în termenii acestui gen clasic şi desuet de comparaţie cu alţii, pe baza asumţiei că noi, chipurile, am fi mai înapoiaţi decât alţii sau mai „protocronici“ deliberat nerecunoscuţi. Să lăsăm deoparte acest maniheism al comparării, în care noi suntem mai jos, iar alţii, pe o treaptă mai sus! Dacă orice specificitate nu este prinsă decât intr-o situaţie istorică de rămânere în urmă, noi nu vom rămâne decât într-o stare de alergare, în urma unora care sunt „luminătorii“. Trebuie să învăţăm să ne cunoaştem mai bine pe noi înşine şi să ne afirmăm prin ceea ce suntem, fără să intrăm în comparaţii, care, de cele mai multe ori, sunt simple prejudecăţi, prea puţin sau deloc fundamentate.
„Nimic nu este mai de preţ astăzi decât să investim în educaţie“
Aţi lucrat la Centrul European al Învăţământului Superior de pe lângă UNESCO (UNESCO-CEPES). Ce s-a întâmplat în învăţământul superior de la noi, în ultimele două decenii?
Daţi-mi voie să încep cu o premisă, dacă nu o admitem toţi, vom pierde toţi. Dacă e-xistă ceva care să contribuie la prosperitatea, la accelerarea dezvoltării noastre sociale sau personale, atunci aceea este educaţia. Totuşi, nu trebuie să ajungem în situaţia de a substitui educaţia cu diploma, ci trebuie să vedem, oricât de importantă ar fi diploma, ce certifică ea, care sunt calităţile, priceperile, capacităţile noastre de a rezolva anumite tipuri de probleme personale, comunitare, ale celor din jurul nostru, poate chiar naţionale, acum şi europene. Suntem în Uniunea Europeană şi trebuie să gândim în termenii Uniunii Europene, căreia îi aparţinem. Din acest punct de vedere, cred că nimic nu este mai de preţ astăzi decât să investim în educaţie. Când spun „a investi“, nu mă refer numai la bani. Mă refer la faptul că fiecare trebuie să investim eforturi pentru a ne educa şi chiar în permanenţă trebuie să facem asta. Probabil că statul trebuie să investească mai mult în educaţie, dar şi noi, fiecare, trebuie să investim în educaţie, nu în diplome. Diplomele pot fi cumpărate, dar, fără îndoială, nu vor înlocui niciodată capacităţile de care avem nevoie pentru a proba că suntem capabili să ne apreciem lucid, realist propriile cunoştinţe, ca să putem să judecăm problemele cu dificultatea lor şi să punem împreună capacităţile cu problemele, ca să le rezolvăm. Nimeni nu ne oferă soluţii la problemele noastre, decât cu riscul de a ne da soluţii care nu se potrivesc. Din acest punct de vedere, cred că viciul cel mai mai mare este că preţuim educaţia numai prin diplome, nu pentru valoarea ei intrinsecă. Avem nevoie nu numai de cunoaştere, ci şi de capacităţi de rezolvare a problemelor. Avem nevoie nu numai de cultură generală, ci şi de cultură de specialitate, pe domeniile în care ne angajăm în viaţă sau în muncă, într-o perioadă sau alta a vieţii noastre. Dacă nu investim în educaţie, nu doar ca o investiţie economică, ci şi spiritual, cognitiv, nu vom avea succes. Şi cine mai preţuieşte astăzi pierzătorul? Luând ca referinţă o asemenea premisă, nu-i greu de observat că la noi s-a ajuns în situaţia ciudată de a vedea cum mulţi au ajuns sa preţuiască atât de mult diploma că nici nu se mai întreabă ce vor face cu ea. Investesc în cumpărarea de diplome, şi nu în formarea şi asimilarea de competenţe. Drept consecinţă, multe universităţi ale noastre s-au transformat în simple „vânzătoare de diplome“ şi mulţi vânzători de la mall-uri sunt deţinători de diplome inutile. Avem mult prea multe universităţi şi numai vreo zece dintre ele sunt realmente competitive european. Drept urmare, ne aflăm în faza de reconstrucţie a spaţiului universitar. Dacă nu o facem repede şi înţelept, riscăm să pierdem enorm: inteligenţe individuale, inovaţii tehnice şi cognitive, prosperitatea comparabilă european. Nu suntem singurii în această stare. Franţa a hotărât deja să investească în următorii ani circa 35 miliarde euro în învăţământul superior şi în cercetare, iar Marea Britanie este gata să iniţieze un program similar. Cei mai aproape de noi fac ceva similar. Noi când începem? Iată o întrebare, dacă nu răspundem acum, mâine va fi prea târziu, pentru că alţii se grăbesc şi ne coboară într-un decalaj greu recuperabil. Modernitatea este, cum ştim, un spirit al vremii de acum, un gen de saeculum de care nu te poţi despărţi decât riscând. Iar universitatea este pe cât de venerabilă ca vârstă pe atât de modernă în spirit. Şi se vrea a fi urgent şi continuu modernizată.
