Având în centru învăţătura despre Învierea lui Hristos, garanţie a învierii tuturor, Biserica se roagă pentru cei care au murit şi nu mai sunt printre noi. Ei nu sunt uitaţi, sunt pomeniţi la fiecare Sfântă Liturghie, iar sâmbăta, îndeosebi, se săvârşesc slujbe speciale, prin care Dumnezeu este rugat să le dăruiască fericirea cea veşnică. Astăzi este Sâmbăta Moşilor de iarnă, care precede Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi, când „dumnezeieştii Părinţi au hotărât pomenirea tuturor celor din veac adormiţi întru dreapta credinţă, în nădejdea învierii veşnice“. Despre zilele şi slujbele de pomenire generale şi particulare ale celor dragi plecaţi la cele veşnice ne-a vorbit în interviul ce urmează părintele asistent dr. Silviu Tudose.
Astăzi sunt Moşii de iarnă. De ce a rânduit Biserica una dintre cele mai importante zile de pomenire a morţilor în sâmbăta dinaintea Duminicii Înfricoşătoarei Judecăţi?
Ziua de sâmbătă a fiecărei săptămâni, cu excepţia celor în care rânduiala tipiconală nu prevede acest lucru, este consacrată pomenirii morţilor. Aşa cum fiecare duminică este o aducere aminte şi o retrăire a Învierii Domnului, fiecare sâmbătă este o imitare a Sâmbetei Mari, în care Mântuitorul Hristos S-a aflat „în mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe tron împreună cu Tatăl şi cu Duhul“, aşa cum mărturisim într-un tropar al Sfintei Liturghii.
Trei dintre sâmbetele din timpul unui an bisericesc sunt zile pe care le numim „de pomenire generală a morţilor“ sau „Sâmbete ale morţilor“.
Prima dintre ele este cea de acum, Sâmbăta Moşilor de iarnă, care precede Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi, când, aşa cum spune Sinaxarul zilei, „dumnezeieştii Părinţi au hotărât pomenirea tuturor celor din veac adormiţi întru dreapta credinţă, în nădejdea învierii veşnice“. A fost rânduită comemorarea în această sâmbătă pentru că în ziua următoare este prăznuită cea de-a doua venire a Domnului, când va judeca lumea. Rugăciunea pentru cei adormiţi devine, astfel, o imagine a marii adunări eshatologice care va preceda Judecata, la care sperăm să dobândim cu toţii răspuns bun.
A doua zi de pomenire generală a morţilor este Sâmbăta Moşilor de vară, care precedă Duminica Pogorârii Sfântului Duh. A fost rânduită pentru ca, în mod simbolic, şi cei adormiţi să se bucure în ziua următoare împreună cu noi, cei vii, de venirea Duhului Sfânt.
Cea de a treia este Sâmbăta Moşilor de toamnă, prima a lunii noiembrie din fiecare an.
De ce sunt numite aceste sâmbete „ale Moşilor“?
În Biserica Ortodoxă Română, toate aceste sâmbete sunt numite ale Moşilor deoarece prin cuvântul „moş“ sunt denumiţi înaintaşii dintr-un neam („din moşi-strămoşi“ este o expresie care arată vechimea necunoscută).
Mai sunt şi alte zile de pomenire generală a morţilor, în afară de sâmbetele morţilor de care aţi amintit?
Alături de sâmbetele morţilor, mai există şi alte câteva zile de pomenire generală a morţilor, care nu au aceeaşi însemnătate, dar care sunt foarte importante şi respectate cu multă evlavie de creştinii ortodocşi.
Mai întâi, în perioada Postului Mare, se fac pomeniri generale ale morţilor în sâmbetele a doua, a treia şi a patra. În practică, în Postul Mare există şi rânduiala sărindarelor, adică a pomelnicelor pe care credincioşii le aduc la biserică, pentru a fi pomenite timp de 40 de zile. „Dezlegarea“ sau finalul acestor pomeniri se face în Sâmbăta lui Lazăr, dinaintea Duminicii Floriilor. Obiceiul de a se face ultimul parastas al sărindarelor în Joia Mare, aşa cum se întâmplă din păcate în multe parohii, este total greşit, deoarece, conform rânduielii tipiconale, după Sâmbăta lui Lazăr, până în Duminica Tomii, nu se fac parastase. Totodată, prin încălcarea rânduielii liturgice, Joia Mare se transformă într-o sâmbătă a morţilor, semnificaţia deosebită a zilei şi preocuparea noastră de a fi cu Hristos Domnul spre Răstignire fiind umbrite de pomenirile care se fac.
Ziua Înălţării Domnului este considerată de asemenea o zi a pomenirii morţilor, îndeosebi a eroilor, adică a tuturor celor care şi-au dat viaţa pentru „apărarea patriei şi a credinţei ortodoxe, pentru întregirea neamului, pentru libertatea şi demnitatea poporului“. Sunt pomeniţi acum, pentru ca şi sufletele lor să se înalţe la Dumnezeu, în slava Sa.
În Biserica Ortodoxă, pomeniri ale morţilor se fac şi în zilele hramurilor bisericilor, la care sunt amintiţi în mod deosebit ctitorii locaşurilor de cult şi toţi membrii comunităţii respective trecuţi la Domnul. Se realizează, astfel, comuniunea tuturor membrilor comunităţii parohiale din toate timpurile.
În sfârşit, o pomenire generală a morţilor, de influenţă slavă, este şi cea care se cheamă puţin impropriu „Paştele blajinilor“, săvârşită luni sau marţi după Duminica Sfântului Apostol Toma. Existenţa acestei rânduieli, pe care Biserica nu a acceptat-o în mod oficial, îngă-duind-o numai în anumite zone, se datorează faptului că din Sâmbăta lui Lazăr şi până în Duminica Tomii nu se fac parastase. Asta nu înseamnă că în toată această perioadă cei adormiţi nu sunt pomeniţi la sfintele slujbe. Grija celor vii se manifestă faţă de ei prin pomenirile la Liturghie, aprinderea lumâ-nărilor şi a tămâii la morminte, prin milostenii făcute în numele lor. Am întâlnit un obicei deosebit de frumos, care se practică în noaptea de Paşti: după Sfânta Liturghie, cu lumânările aprinse, cei vii merg la mormintele celor dragi şi le spun „Hristos a înviat!“ E tulburător să constaţi cât de mult simţim comuniunea cu cei adormiţi în Domnul, cu care putem comunica, chiar dacă fizic nu ne vedem unii cu alţii. Duhovniceşte, în rugăciune, această comuniune este posibilă şi deosebit de mângâietoare.
Chiar dacă aţi amintit în răspunsul anterior despre ele, v-aş ruga să precizaţi pentru cititorii noştri care sunt zilele şi perioadele din cursul anului când nu se fac parastase pentru cei adormiţi.
În primul rând, duminica nu se fac parastase, fiind ziua Învierii Domnului, când orice altă preocupare nu trebuie să umbrească bucuria Învierii (a existat chiar o mare dispută generată de această problemă, la Sfântul Munte Athos, în a doua jumătate a sec. al XVIII-lea, numită „cearta colivelor“). Este şi motivul pentru care din Duminica Floriilor până în Duminica Tomii nu se săvârşesc slujbe de pomenire a morţilor.
De asemenea, după rânduiala tipiconală a Bisericii noastre, nu se fac parastase în zilele praznicelor împărăteşti, în perioada dintre 20 decembrie (când începe Înainte-prăznuirea Naşterii Domnului) şi 6 ianuarie (ziua Bobotezei) şi din Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi până în prima sâmbătă a Postului Mare, a Sfântului Teodor (această ultimă perioadă am văzut că, probabil dintr-o eroare involuntară, nu este menţionată în rânduielile scrise în calendarul bisericesc).
Explicaţi-ne, vă rog, denumirea de „parastas“ şi oferiţi-ne lămuriri cu privire la intervalele în care se săvârşesc aceste slujbe de pomenire.
În Biserica Ortodoxă, cea mai frecventă slujbă care se face pentru cei adormiţi este Parastasul, un fel de rezumat al slujbei Înmormântării, cu rugăciunile de dezlegare şi iertare rostite de fiecare dată. Denumirea de „parastas“ provine din limba greacă (παράστασισ) şi înseamnă „a sta alături de“, „a te înfăţişa înaintea cuiva“ sau „mijlocire“, adică a sta înaintea lui Dumnezeu împreună cu cei adormiţi şi mijlocind pentru iertarea păcatelor lor.
Primul parastas sau prima pomenire coincide cu rânduiala care se face în ziua înmormântării. Acesta este primul soroc, la trei zile după moarte. După aceea, se fac parastase la fiecare soroc de pomenire: la nouă zile, la 40 de zile (şase săptămâni), la trei, şase şi nouă luni, la un an, în fiecare an până la şapte ani după moarte şi, după aceea, în sâmbetele morţilor de peste an. Fiecare din aceste soroace a fost rânduit în funcţie de un eveniment sau un simbolism aparte. Astfel, la trei zile se face pomenire în cinstea Sfintei Treimi şi a Învierii cea de a treia zi din morţi a Mântuitorului. La nouă zile se face pomenire pentru cel răposat să se învrednicească de părtăşia cu cele nouă cete îngereşti sau cele nouă cete ale sfinţilor, precum şi în amintirea ceasului al nouălea, când Mântuitorul a făgăduit tâlharului raiul, pe care ne rugăm să-l moştenească şi cei adormiţi ai noştri. La 40 de zile (şase săptămâni), pentru că între Învierea şi Înălţarea Mântuitorului au trecut 40 de zile. După moarte, şi sufletul se înalţă la Dumnezeu, Care l-a creat, fiind judecat. Ne rugăm acum, la ceasul judecăţii, pentru a fi primit în ceata drepţilor. La 3, 6 şi 9 luni, spre slava Sfintei Treimi, în care răposatul a crezut. Toate aceste „termene“ sunt derivate ale numărului trei, care desemnează prin excelenţă cele trei Persoane al Sfintei Treimi: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. La un an, în amintirea perioadei în care Biserica se afla sub mânia persecutorilor şi când ziua morţii unui mucenic devenea zi de prăznuire pentru întreaga comunitate. Ziua morţii era, de fapt, ziua de naştere în Împărăţia cerurilor. Anual, până la şapte ani, numărul şapte, în spiritualitatea creştină, exprimând perfecţiunea şi sfinţenia, amintind şi de cele şapte zile ale creaţiei lumii.
Soroacele de care am amintit au primit de-a lungul timpului şi alte explicaţii, pe lângă cele pe care le-am menţionat deja. Una dintre ele este teologumena Sfântului Macarie Alexandrinul (†395), potrivit căreia, până la 40 de zile, când are loc Judecata particulară, sufletul peregrinează încă pe pământ, mai ales prin locurile în care a vieţuit, trecând prin vămile văzduhului, privite ca etape premergătoare judecăţii. De asemenea, pe baza celor descrise chiar în Sinaxarul zilei de astăzi, a Moşilor de iarnă, întărite şi de părerea unuia dintre cei mai importanţi tâlcuitori ai cultului nostru, Sfântul Simeon al Tesalonicului, se poate face o analogie între soroacele de pomenire şi descompunerea trupului omenesc după moarte, aşa cum se întâmplă în majoritatea cazurilor. Astfel, se spune că, în a treia zi după moarte, omului începe să i se desfigureze faţa, iar în a noua restul trupului, cu excepţia inimii, care se strică în a 40-a zi. De asemenea, de-a lungul a şapte ani de la moarte, trupul omului se dezintegrează total şi se duce în „pământul din care a fost luat“. Se pare că acest proces firesc de descompunere se petrece exact în sensul invers al celui de formare a trupului omenesc, în pântecele mamei: mai întâi se formează inima, apoi cele ale trupului, faţa fiind ultima care se desăvârşeşte, înainte de naştere.
Care este cel mai important lucru sau cea mai importantă rânduială pe care trebuie să o împlinească un creştin pentru cei dragi ai săi mutaţi la cele veşnice?
De fiecare dată când se face o pomenire, ea trebuie să fie cu Sfântă Liturghie şi Parastas. Pomenirea celor adormiţi la Sfânta Liturghie este cel mai important lucru pe care îl putem face pentru ei. Fiind pomeniţi la proscomidie, scoţându-se o miridă pentru fiecare, apoi la ectenia specială, de dinaintea Heruvicului, sufletele lor dobândesc mare mângâiere. Dacă cei care fac pomenirea se şi împărtăşesc la Liturghia respectivă, comuniunea cu cei adormiţi este cât se poate de deplină. Aceasta deoarece, după credinţa noastră, mărturisim că cei morţi participă împreună cu noi, în mod nevăzut, la Sfânta Liturghie. Prin primirea nemuritoarelor Daruri, îi ajutăm şi pe ei să primească nemurirea, în Împărăţia cerurilor.
Toate celelalte: parastasele, milosteniile sau lucrurile împărţite, nu fac altceva decât să însoţească această pomenire.
Să ne gândim că, practic, în aceste sâmbete ale morţilor, cei adormiţi sunt cei care ne cheamă la biserică, la Dumnezeiasca Liturghie. Prin moartea cuiva drag, vrând-nevrând, membrii familiei sale află şi împlinesc cele ale credinţei. Mulţi dintre cei care participă la o astfel de slujbă vin foarte rar sau aproape deloc la biserică. Pentru unii, slujba pare lungă, mai ales în timpul citirii numelor celor pomeniţi. Dacă fiecare ar conştientiza că slujba respectivă este cel mai mare dar pe care îl pot face celor adormiţi, că fiecare nume de pe pomelnicele citite reprezintă o viaţă de om, ar trebui ca slujba să li se pară prea scurtă. Cei răposaţi nu mai pot face nimic pentru ei înşişi, sunt neputincioşi, fără trupuri, aşteptând mila celor rămaşi pe pământ, asemenea unor bolnavi care nu se pot mişca şi depind în totalitate de grija celor din jur.
O grijă deosebită ar trebui să avem şi în privinţa felului în care pregătim şi împărţim pomana pentru ei. Dacă pregătim un număr de pachete sau tăvi pline cu mâncare, pe care le oferim după slujbă celor care nu ar fi avut neapărată nevoie de ele (de obicei rude şi vecini), nu facem un lucru folositor pentru cei adormiţi. Nu ar fi rău să ştim dinainte cui şi ce oferim. Dacă ne bazăm pe faptul că la biserică vom găsi nevoiaşi, e posibil ca acest lucru să fie o înşelare. Nu de puţine ori am văzut pe acei „nevoiaşi de profesie“ batjocorind milostenia primită, uneori chiar în imediata vecinătate a bisericii. Adevărata pomană sau milostenie pentru cineva drag e bine-primită numai dacă naşte o bucurie în inima celui care o primeşte. Iar de acest lucru suntem responsabili în primul rând noi, cei care oferim o astfel de milostenie. Nu ar trebui să fim liniştiţi numai ştiind că am împărţit la biserică mai multe pachete cu mâncare şi ne întoarcem acasă cu coşul sau sacoşa goală. Oare ce se întâmplă cu acele daruri ulterior!?
Fără să excludem împărţitul unor daruri de mâncare şi băutură la biserică, nu e rău să luăm în considerare şi o practică întâlnită în unele parohii: enoriaşii care fac pomenirea celor adormiţi contribuie toţi pentru a cumpăra lucruri folositoare oamenilor nevoiaşi sau aflaţi în situaţii speciale (cei din spitale, cămine de bătrâni sau case de copii, familii cu greutăţi materiale). Banii pe care i-ar fi dat pe cele câteva pachete, ce ar putea ajunge la cine nu trebuie, sunt folosiţi pentru un lucru care rămâne şi bucură pentru vreme mai îndelungată pe cei care îl primesc. Am văzut chiar zilele trecute, într-o parohie model pentru oricare din ţară, şi anume Parohia „Sfântul Nicolae“ din Câmpina, câteva zeci de seturi de lenjerie de pat, care vor ajunge în această zi la un cămin-spital de bolnavi neuropsihici din zonă. E doar un exemplu, dar cu siguranţă sunt şi altele.
Vă spun aceste lucruri încercând să atrag atenţia că simpla împlinire a unor tradiţii nu este suficientă pentru a-i pomeni cum se cuvine şi eficient pe morţii noştri.
