„În Basarabia, totul se mai menţine doar prin entuziasm“

Aflaţi într-un teritoriu încă asfixiat de influenţa rusească, românii de dincolo de Prut încearcă să menţină fragila conştiinţă naţională, redeşteptată după obţinerea independenţei de stat, în 1991. Dar, într-un orizont închis, cu o parte a populaţiei contaminată definitiv de ideologia bolşevică, cu o şcoală în care istoria şi limba română încă şchioapătă, lupta e grea şi, din păcate, susţinută doar de entuziasm şi de o sumă de eforturi individuale. Un interviu despre realităţi şi speranţe în Republica Moldova, cu conf. univ. dr. Vitalie Ojovan, un promotor al ideii de românism

Cum s-a derulat, în Moldova, procesul sistematic de rusificare, domnule profesor?

Problemele, pe linia conştiinţei naţionale, au început în Basarabia încă din secolul XIX. Noi am fost anexaţi la Rusia în 1812, dar şi până atunci fuseseră valuri de intervenţii rusificatoare în viaţa politică, socială a Principatelor, în viaţa bisericească. S-a ajuns la un apogeu către mijlocul secolului XIX, când s-au interzis slujbele bisericeşti în limba română. Preoţii făceau în limba noastră doar anumite înmormântări, dar şi atunci cu mare frică. Acest început al rusificării a lăsat o foarte mare amprentă.

Odată cu destrămarea imperiului rusesc şi începutul noului val de revoluţii s-a activat şi aici, la noi, conştiinţa naţională. Dar doar într-un cadru prea restrâns de intelectuali. Au fost mari magnaţi, mari proprietari, care erau şi intelectuali, dar care căutau ca nu cumva să deranjeze autorităţile ruseşti, pentru că ar fi pierdut totul. Maşinăria aceasta poliţienească imperială şovină, rusă, era foarte „sensibilă“ şi foarte puternică. Arhiva Naţională din Chişinău e plină de dosare ce merg până la 1917 cu fel de fel de plângeri, acuzaţii (donoase) la poliţia secretă, cele mai multe politice. Adică, pe de o parte, oficial, aveam o oarecare libertate, dar pe de altă parte exista o frică faţă de autorităţi.

După Marea Unire din 1918, o serie de publicaţii din Basarabia - şi pentru mine asta a fost o mare curiozitate - şi-au păstrat statutul de limbă rusă. Vă dau un exemplu - Curierul odontologic, care a apărut până în 1929, era editat în limba rusă şi publica doar nişte articolaşe în limba română. Autorităţile române de atunci au făcut foarte mult, dar au lăsat o mare autonomie culturală ruşilor autohtoni din Chişinău.

În secolul XIX rusificarea a început prin traducerea în limba rusă a numelor de familie: Moraru - Melnik, numele meu, Ojovanu - Ojovan, Păduraru - Lisnik, Ionescu - Ivanov. Acolo unde nu puteau tăia „u“ de la urmă, numele s-a tradus. A fost o politică foarte direcţionată.

Apoi, mai ales după cel de-al Doilea Război Mondial, s-a dus o politică gândită economic - în Transnistria au fost comasate toate zonele mari industriale. Şi se prelucra populaţia. Se ducea o propagandă foarte insistentă de a-i prezenta pe români ca pe nişte agresori perfizi, ca pe nişte fascişti, ca pe nişte oameni lipsiţi de orice valori. Eram student, în 1978, şi vara trebuia să lucrăm la Fabrica de conserve din Tiraspol. Am fost martor la următoarea situaţie: eram într-o cantină orăşenească şi vorbeam între noi în limba română. Am observat că ni se aruncă farfuria şi că ni se dă de mâncare aşa, cu repulsie. La casă, femeia ne-a strecurat printre dinţi, în limba rusă: „Mai încet nu puteţi, blestemaţilor de români?“. Deci noi, care eram de aici, din Moldova, eram calificaţi aşa, şi asta încă din timpul acela. Situaţii similare se întâmplau şi în alte locuri din Tiraspol, dar şi în Chişinău. În mijloacele de transport ni se spunea (şi se spune şi acum): „Vorbeşte mai omeneşte (adică ruseşte), baran!“. Baran în limba rusă înseamnă berbec şi e mai înjositor decât bou în limba română. Şi eram în mijlocul anilor 1970, când se considera, după toate analizele, că era perioada cea mai stabilă în ceea ce priveşte relaţiile dintre naţiuni.

Transnistria era pregătită încă de atunci să devină autonomă?

Nu aş putea să afirm asta. Dar era o politică bine pusă la punct, sistematică, pentru a crea o imagine. Şi-atât. Imaginea aceasta, la momentul potrivit, plus despărţirea, plus intervenţiile administrative, militare au acţionat cum trebuie. Dacă vă duceţi acum în Transnistria, oamenii de rând tot au nişte rezerve privitor la cultura românească, la limbă.

Toleranţă mioritică

Cum vă explicaţi că statele baltice au reuşit să se rupă definitiv de influenţa rusească, iar Republica Moldova nu?

Există la noi toleranţa asta mioritică, de a te pune sub cuţit sau sub baltag. Noi parcă niciodată n-am putut să opunem o rezistenţă. Poate că şi firea noastră, prea impulsivă, e de vină. De pildă, dacă un leton va fi insultat, el va zâmbi cu gura până la urechi şi va întreba: „Chiar aşa este?“. Apoi se va răzbuna. Pe când noi spunem: „O să-ţi arăt eu, o să-ţi fărâm mutra!“. Şi cu asta ne-am prostit şi n-am rezolvat nimic.

N-aş vrea să spun că e ceva genetic, dar nu ne-am format parcă până la capăt într-o perioadă oarecare, ca să fim consecvenţi.

Şi aici şcoala ar fi trebuit să aibă un rol. Or, noi, în timpul şcolii sovietice, am fost autodidacţi. Şi mulţi dintre copiii de-acum sunt autodidacţi.

Nu sunt încă puse la punct toate sistemele din societate.

De ce există discrepanţa aceasta atât de mare între sat şi oraş? Venind încoace, dinspre Iaşi, am tot observat sate foarte sărace, foarte „cenuşii“...

Este produsul perioadei noastre de interminabilă tranziţie, de când ne-am căpătat independenţa. Ăsta e şi marele paradox care mă doare. În perioada sovietică au fost nişte sate înfloritoare aici: cu case tencuite, acoperite cu tablă zincată, cu gospodării, cu fântâni în fiecare ogradă. Acum, jumătate din sate sunt pustii. Casele-s crăpate, ogrăzile neîngrijite. Mulţi sunt plecaţi la muncă în străinătate - un flagel la noi. Când trec spre casa părinţilor mei, în raionul Donduşeni, resimt aşa o jale, când văd cum au ajuns aceste sate, altădată înfloritoare.

„La noi, distrugerea Bisericii a fost mai înverşunată chiar decât în România“

Ce s-a întâmplat după '90, când părea să existe o emulaţie, o mişcare de redeşteptare naţională?

După obţinerea independenţei, în 1991, la putere au venit nişte partide pro-comuniste, care niciodată n-au luptat pentru o istorie naţională, pentru o limbă în statutul ei. Au fost nişte susţineri financiare enorme din Vest, dar care aici s-au dispersat în buzunare proprii şi au fost schimbate doar structurile unor manuale de istorie, de limbă şi literatură română. Povara acestor imperfecţiuni din manuale se simte şi acum de către elevii de liceu. Trebuiau diversificate doar pentru a câştiga un proiect, dar s-a pierdut foarte mult din calitate, din consecutivitatea materialelor, chiar şi din logică şi din asimilarea igienică a informaţiei.

Alt aspect a fost mimarea din partea conducerii. Au fost două-trei partide care optau pentru limbă, pentru istorie, pentru conştiinţă naţională, dar totul se reducea numai la a declara asta.

Pe urmă, dacă ar fi existat o calitate în predarea limbii române, a istoriei, în şcoli, n-am fi avut noi problemele de astăzi. Am fi avut o generaţie mai puternică, care măcar să aibă nişte date, nişte convingeri. Asta dovedeşte un lucru - cadrele pedagogice din perioada respectivă nu şi-au făcut datoria până la capăt sau chiar nu şi-au făcut-o defel.

Situaţia e încâlcită. Pe de o parte, acum avem şi profesori buni, dar pe de altă parte eu nu văd eficacitatea. Vin studenţi pregătiţi în matematică, fizică, dar nu ştiu cum se spune la plural cuvântul „fier“. Nu s-a ajuns încă în şcoli la a produce elevi care să aibă simţul limbii române. Aceşti profesori bine pregătiţi nu fac faţă pentru o populaţie întreagă.

Pe timpul sovieticilor, oamenii, la sate, considerau că trăiau prea bine ca să se mai gândească şi la principii, la valori, la conştiinţa naţională. Erau pur şi simplu „bătuţi în cap“ de ideologia comunistă. Apoi, s-a interzis credinţa; exista o biserică la 20 de sate. O parte dintre biserici  au fost demolate, o parte au fost transformate în depozite, case de cultură. Iată aşa... La noi, distrugerea Bisericii a fost mai înverşunată chiar decât în România. În tot spaţiul URSS existau doar două academii teologice (la Moscova şi Sankt Petersburg) şi trei seminarii teologice (Moscova, Sankt Petersburg şi Odessa).

Distrugerea conştiinţei de neam s-a făcut, în Basarabia, printr-o şcoală neserioasă şi o Biserică neputincioasă.

Cât a contat şcoala românească interbelică pentru Basarabia?

În perioada interbelică, n-a existat localitate în care să nu funcţioneze şcoală. Şi veneau profesori foarte bine instruiţi, din alte zone ale României, care au ridicat nivelul intelectual, prin alfabetizare incipientă. Tatăl meu, cu patru clase învăţate în şcoala românească, m-a ajutat la matematică până în clasa a IX-a. Vă daţi seama ce nivel de predare a fost atunci, ce exigenţă! Existau anumite blocuri de cunoştinţe, foarte bine însuşite şi care te ajutau apoi, în mod practic, toată viaţa.

Manualele nu corespund necesităţilor

Care e situaţia în universităţi, în prezent?

La Universitatea de Medicină, unde eu sunt profesor, lucrurile stau foarte bine. Dar Medicina a fost tot timpul, chiar şi în perioada sovietică, o universitate foarte bună. E ca în armată: disciplină, învăţătură multă, punctualitate. La noi aici, Medicina-i o mică republică în altă republică (zâmbeşte). Studenţii noştri se deosebesc radical de tot restul studenţimii - o elită intelectuală cu o responsabilitate mai mare.

Cum arată istoria care se predă acum în şcoală?

În perioada sovietică s-a predat o istorie tendenţioasă, ajustată la principiile marxiste (principiul luptei de clasă, principiul conform căruia tot ce este internaţional este bun, ceea ce este naţional e rău, regresiv). Dar cei din generaţia mea, care au făcut şcoală în acea perioadă, nu şi-au format prea mari convingeri istorice. Iar ăsta a fost un avantaj. Cursul de Istoria Moldovei avea ore puţine, aproape facultative. Din 1991 încoace, avem câteva manuale care nu corespund necesităţilor. Studenţii mei, foşti elevi, îmi spun, şi pe bună dreptate, că acele cărţi cuprind o grămadă de date, de cronologie, iar la momentele esenţiale din istoria naţională nu ajunge timpul şi nu se atrage atenţia. E nevoie de un manual mai simplu, în care aceste momente să fie bine punctate; poate nu comentate, dar să lase pe seama profesorului să le prezinte. Însă, aici mai intervine o problemă - calitatea profesorului. Pentru că sunt foarte multe manuale perfecte, copiate din Vest, dar noi nu avem specialişti care să predea. Că nu-s specialişti, e şi o altă motivaţie: salariul foarte mic. Aşa că în ţara asta şi în Medicină, şi în predarea în liceu şi în universităţi,  totul se mai menţine doar prin entuziasm. Nu ştiu cât entuziasmul ăsta o să mai fie alimentat...

Aşadar, vorbiţi de o sumă de eforturi individuale. Dar statul, statul moldovean intervine pentru a susţine sistemul de învăţământ?

Statul nu prea se vede. Nu vreau să spun că suntem lăsaţi în voia sorţii, dar cam aşa stau lucrurile...

„Trebuie luate nişte măsuri urgente în ceea ce priveşte educaţia copiilor în spirit naţional“