„În cercetare, suntem în permanenţă de veghe“

Părintele Costel Vânătoru este eclesiarhul Catedralei voievodale a Arhiepiscopiei Buzăului şi Vrancei, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului“. Inginer şi doctor în horticultură, conduce Laboratorul de Genetică şi Ameliorare al Staţiunii de Cercetare-Dezvoltare pentru Legumicultură din Buzău. Ne-a primit în biroul său din cadrul instituţiei, un loc călduros, în care biblioteca îmbină armonios lucrări de horticultură cu titluri bisericeşti, şi ne-a vorbit despre cele două activităţi pe care le desfăşoară.

Părinte Costel Vânătoru, cum aţi ajuns slujitor al lui Dumnezeu?

Mi-aş fi dorit, de la început, să devin slujitor al Bisericii, un drum pe care chiar şi mama mă încuraja să-l urmez, spunându-mi că „măcar cântăreţ să ajung“. Am urmat şcoala în comuna Lopătari, la aproape 10 km distanţă de satul meu natal, Ploştina, iar după absolvire nu am avut acces la dosar, pentru a mă înscrie la seminar, fiind perioada comunistă. După zece clase, a urmat treapta şi am mers la Liceul Agricol din comuna Beceni. Fiindcă aveam doi fraţi mai mari la studii şi posibilităţile materiale ale părinţilor erau reduse, a trebuit să fac contract cu această unitate, Staţiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Legumicultură din Buzău. Am venit aici, la staţiune, urmând practic un traseu programat de către partid. Am fost repartizat la muncă foarte grea şi mi-am adus aminte de cuvintele mamei, care spunea că numai cu credinţă poţi merge înainte şi trece peste toate încercările. Şi mergeam duminica şi de sărbători la Biserica Greci, pe ascuns, împreună cu un grup de tineri. Trecând timpul, după evenimentele din 1989, vrednicul de pomenire arhiepiscop Epifanie m-a îndrumat să urmez Facultatea de Teologie. Am făcut ascultare, am terminat studiile, am fost hirotonit diacon şi după aproape un an am primit darul preoţiei, slujind la Catedrala voievodală „Adormirea Maicii Domnului“. Am primit misiunea de a îndruma tinerii preoţi chemaţi la hirotonie, de a-i pregăti înainte, de a-i spovedi şi după aceea de a face cu ei practica liturgică, supraveghindu-i până la plecarea în parohie.

Aşadar, putem spune că aveţi o meserie, cea de inginer, şi o misiune, cea de slujitor al altarului?

Nu putem vorbi de meserie nici aici, la staţiunea de cercetare, nici la arhiepiscopie. Amândouă sunt misiuni, pentru că în cercetare lucrăm cu plante vii, pe care nu le putem lăsa ca într-o altă meserie, vinerea, ca să revenim lunea la serviciu, pentru că riscăm să le găsim moarte, fie pentru că n-au fost udate la timp, fie că au suferit de frig, fie din alte cauze. Este o misiune pentru că, dacă la biserică vorbim despre o misiune „cu timp şi fără timp“ în care trebuie să-I slujim lui Dumnezeu şi oamenilor, având grijă de suflet, aici trebuie să avem grijă de trup. Hrana trupului trebuie să fie sănătoasă, făcută cu dragoste, după rânduielile care sunt puse de Dumnezeu. Aşadar, ambele sunt misiuni şi, lucru important, nu sunt într-o rivalitate, ci se completează reciproc, fiind dedicate omului: hrană trupească şi sufletească. Trebuie să ne hrănim sufletul şi să creştem duhovniceşte, la fel şi din punct de vedere trupesc, trebuie să ne hrănim sănătos, să ştim ceea ce consumăm, hrană sănătoasă produsă de noi şi la fel să-i învăţăm şi pe alţii.

Cum se împacă aceste două misiuni?

Cel care a emis primele legi ale eredităţii a fost Gregor Mendel, un călugăr ceh, e drept, dintr-un ordin catolic, dar iată cum creştinismul a avut o legătură strânsă cu ştiinţa. Un mare teolog, părintele Ilarion Felea, a scris cartea „Religia culturii“, în care arată ce face Biserica şi ce face ştiinţa: Biserica laudă, slăveşte, mulţumeşte lui Dumnezeu prin rugăciune; oamenii de ştiinţă nu fac altceva decât să descopere creaţia lui Dumnezeu, atât cât le este permis, prin harul primit de fiecare şi prin înţelepciunea fiecăruia. Ca om de cercetare, trebuie să înţelegi că eşti dator să iubeşti tot ce a creat Dumnezeu, nu să te crezi stăpân al naturii. Aceste schimbări climatice în faţa cărora ne aflăm vin ca repercusiuni nefaste ale omului care s-a crezut superior şi a atacat natura. Atunci când aprofundezi lumea vegetală, descoperi cât de minunat a fost creată, cât de multă dragoste a pus Dumnezeu în creaţie.

În ce constă munca de cercetare pe care o desfăşuraţi?

În cercetare obţinem soiuri noi de plante, nu putem spune că noi creăm. De creat, creează Dumnezeu. În munca de cercetare, am pus un mare accent pe conservarea patrimoniului genetic autohton, practic, această zestre genetică pe care a semănat-o Dumnezeu peste ţara noastră şi care este a noastră, din moşi-strămoşi, iar acum este în mare pericol de dispariţie. Foarte multe specii româneşti vechi, care erau folosite pe scară largă în trecut, acum sunt pe cale de dispariţie. Hrana strămoşilor noştri a fost cu totul alta faţă de hrana de astăzi: consumau foarte mult linte, verdeţurile erau cu totul altele, loboda, ştirul. Cu timpul, au apărut alte legume, alte specii noi aduse în ţară şi au fost neglijate cele vechi, foarte bune pentru hrana omului. În cercetare, suntem în permanenţă în studiu, de veghe, ca să nu pierdem munca înaintaşilor noştri, ci să o ducem mai departe. Cu atât mai mult acum, când peste ţara noastră s-au abătut multe încercări şi se produc presiuni puternice pentru a se introduce organisme modificate genetic. Ar trebui să ne implicăm cu toţii, să chibzuim mai bine, să fim mai atenţi, pentru că ne paşte un mare pericol.

Munca pe care o desfăşor în coordonarea laboratorului de genetică şi ameliorare este una fină, în care poţi uşor să cazi în mândrie şi să te joci de-a Dumnezeu, să crezi că eşti un mic „creator“ şi că poţi să faci lucruri ca adevăratul Creator. Dar nu este adevărat. Un cercetător adevărat are limite şi ştie până unde îi este permis să lucreze şi unde încalcă legile lui Dumne-zeu. Ştiinţa poate fi bună, dacă este pusă cu discernământ în slujba oamenilor, dar poate să fie şi dăunătoare, dacă o facem pentru interese materiale sau periculoase.

Genetica este o disciplină de vârf care, până la un punct, este benefică omului, dar mai departe poate deveni periculoasă. Dacă nu ar fi fost amelioratori, probabil am fi mâncat pir sălbatic, pentru că grâul pe care îl consumăm astăzi, la origine, provine dintr-un pir sălbatic. Prin ameliorare, prin procesul de selecţie conservativă naturală, deci nu cu altă intervenţie, s-a ajuns la grâul pe care noi îl consumăm astăzi şi constituie „pâinea cea de toate zilele“.

Munca de ameliorare s-a făcut empiric. La început, prin mănăstiri, chiar călugării mai atenţi observau o plantă mai deosebită, o înmulţeau şi aşa luau fiinţă soiurile. În zona Buzăului, cuvioşii Vasile de la Poiana Mărului şi Paisie Velicikovski erau mari iubitori de horticultură. Puseseră la punct plantaţii pomicule, la Mănăstirea Cârnu existau multe specii de pomi fructiferi şi călugării ştiau să-i altoiască. Şi acum găsim, prin munţii Buzăului, chiar prin păduri, câte un măr sau păr altoit de vechii călugări, care treceau de la un schit la altul şi purtau cosorul sau briceagul de altoit în buzunar, iar acolo unde găseau un pom roditor, cu poame bune, luau smicele din el şi altoiau alţi pomi sălbatici întâlniţi în cale.

22 de soiuri noi de legume obţinute prin cercetare

Ce rezultate aţi avut până în prezent?

Buzăul are cea mai bogată colecţie de tomate din ţară şi una dintre primele din Europa: peste 500 de soiuri, foarte multe tradiţionale. Au pătruns pe piaţă soiuri străine, olandeze, americane, care puneau în pericol pe cele tradiţionale. Am creat aceste baze de germoplasmă, ca să protejăm patrimoniul genetic, pentru a-l păstra şi înmulţi. Pe lângă colecţiile bogate de tomate, ardei, vinete, fasole, am pus un mare accent şi pe aclimatizarea de noi specii în ţara noastră, pentru că puţini ştiu că din tot ceea ce cultivăm noi astăzi, majoritatea nu sunt de la noi. Sunt specii aduse în ţara noastră de cineva, într-un anumit timp. Spre exemplu, vă pot spune că Ştefan cel Mare nu a mâncat tomate, pentru că ele au fost aduse în ţara noastră undeva după anul 1835; foarte târziu au pătruns şi în Europa, după 1600 în Germania, Franţa, Italia, dar atunci ca plantă ornamentală şi, în timp, s-a ajuns la tomata ca aliment, pentru consum. Despre tomata de mare producţie la noi vorbim abia după al Doilea Război Mondial, la origine fiind o plantă din Peru. Vânăta provine din India şi Birmania, pepenele din Irak, castravetele din Africa. Consider că mai sunt încă multe alte specii care pot fi aduse la noi şi aclimatizate, mai ales în contextul schimbărilor climatice.

Avem 15 soiuri clasice omologate şi brevetate şi 3 hibrizi, aşteptăm încă 4 răspunsuri de la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci în vederea brevetării, aşadar un total de 22 de creaţii biologice pe care le-am obţinut. Pe lângă acestea, m-am aplecat asupra unor specii care nu au fost cultivate niciodată şi am obţinut rezultate foarte bune. Am aclimatizat castravetele amar, pentru diabet. În 1992 eu l-am adus în România pentru prima dată şi am lucrat intensiv la aclimatizare, originar fiind din Tibet, Nepal, China şi din alte zone ale lumii. S-a obţinut un soi uniform, iar în prezent poate fi cultivat cu succes în spaţii protejate şi în câmp, şi este foarte sănătos. Acest castravete mai este numit şi „insulina verde“, fiind foarte aproape de insulina-medicament. Am mai aclimatizat o altă specie de castravete ţepos, care poate fi cultivat cu succes în ţara noastră. Anul trecut, în toamnă, am obţinut primele fructe dintr-o specie foarte rară, în care oamenii de ştiinţă şi-au pus mari speranţe pentru prevenirea şi tratarea cancerului: fructul gac, o plantă ale cărei fructe sunt foarte concentrate, cu substanţe de care organismul uman are mare nevoie.

Este întoarcerea la tradiţia cultivării pământului o soluţie de viitor pentru ţara noastră?

Eu încerc să ajut cât de mult pot colegii din Biserică, chemându-i şi învăţându-i cum să îngrijească la parohii pământul, cum să ridice o seră, un solar, ce să cultive, cum să trateze, cum să prevină dăunătorii, să nu folosească chimicale. Biotehnologiile acestea moderne au repercusiuni grave asupra sănătăţii, rezultând legume şi fructe obţinute cu substanţe de sinteză, adevărate bombe chimice periculoase pentru sănătate. Într-un articol, am vorbit despre legume şi fructe din trei puncte de vedere: ca alimente - benefice, hrănitoare; ca medicamente - izvor nesecat de sănătate, resurse bogate în vitamine, săruri; ca pericole - obţinute prin biotehnologii moderne, care aduc un randament financiar comerciantului, dar medical constituie un mare pericol. Ar fi bine să cultivăm natural, să folosim îngrăşăminte organice, aşa cum făceau strămoşii noştri. E drept, necesită mai multă muncă, dar rezultatele sunt pe măsură, mai ales că vorbim despre sănătatea noastră. În cunoştinţă de cauză, coordonând un laborator de genetică şi ameliorare care nu a ajuns să facă aceste compromisuri, atrag atenţia că există pericole reale de care trebuie să ţinem cont.

Potenţialul agricol al ţării noastre este foarte mare. Nu este bine să vindem străinilor pământul ţării noastre, pentru că punem în pericol securitatea alimentară şi mă gândesc, în primul rând, la moşii şi strămoşii noştri care stau sub glie, cei care au apărat cu preţul vieţii fiecare palmă de pământ. Pe de o parte, ne văităm de sărăcie, de faptul că nu prosperăm economic, de criză, dar iată că avem peste 1,5 milioane ha de pământ lăsate nelucrate în România. Trebuie să încurajăm oamenii să muncească, să primească ascultarea scripturistică de a-şi câştiga pâinea „în sudoarea frunţii“, cu muncă cinstită şi cu trudă. Potenţialul este imens, avem peste 9 milioane ha de teren agricol, putem redeveni „grânarul Europei“, putem asigura hrana poporului nostru şi realiza chiar excedent pentru export.

Carte de vizită