În educaţie, prioritară este grija pentru suflet

În vremea noastră, tot mai multe glasuri se plâng că o mare parte din tineretul de azi suferă la capitolul educaţie. Părinţii înşişi se plâng de reaua educaţie a copiilor lor. Ce e de făcut? Şcoala şi Biserica îşi îndeplinesc rolul de îndrumători asupra celor care caută modele autentice pentru viaţă. Însă, pentru a dobândi aceste lucruri simple pe care le numim educaţie, bun-simţ, respect, după care tânjim cu toţi, mai e nevoie de ceva. Să doreşti ca ele să facă parte din tine. Abia de aici începe greul… Rodica Mandache, actriţă la Teatrul Odeon şi profesoară de actorie, ne oferă câteva soluţii pentru a dobândi un suflet frumos, curat.

Cum ne putem însuşi o educaţie frumoasă?

Pentru a avea o educaţie sănătoasă, mai întâi trebuie să vrei să o dobândeşti. Pe vremuri exista acest impuls de a dori educaţia, pentru că orice s-ar spune educaţia înseamnă nobleţe şi înseamnă nişte rigori. Acum, aşa ceva e greu de perceput. Libertatea de azi te face să trăieşti haotic, tânăr fiind. Mulţi din tinerii de astăzi doresc să facă binele, dar de multe ori nu reuşesc. Au laşităţi din această cauză, a neîmplinirilor. Timpul nostru este unul foarte greu pentru generaţia tânără. Educaţia trebuie să reajungă pe locul întâi. Dar vedem că şcoala e tot mai săracă în ceea ce este bun. Nu mai există dorinţa de a şti ceva şi să doreşti să împărtăşeşti acel lucru cu cineva. Trebuie să punem ordine în vieţile noastre şi să aşteptăm.

„Modele pentru mine sunt oamenii buni şi generoşi“

Unde am putea găsi modelele viabile de viaţă?

Modelele nu se găsesc ca la magazin. Ele există. În fiecare zi poţi să dai de ele. Dar trebuie să fii cu ochii deschişi. Să nu fii surd, şi orb, şi neatent la ce e bun şi frumos în faţa ta. Orice vârstă ai avea, nevoie de model tot ai. Modele există lângă tine, unde munceşti, poate. Sunt cei care nu ies în faţă.

Modele, pentru mine cel puţin, sunt oamenii buni şi generoşi. Acum câtva timp în urmă, a fost comemorat Luciano Pavarotti, iar Nicoletta Mantovani, soţia lui, a spus: „Niciodată nu o să mai existe un om ca Pavarotti. Nu am în vedere vocea lui, pentru că poate va mai apărea cândva un mare tenor. Dar un om generos pe măsura lui, un om care să iubească atât de tare oamenii, va fi greu să mai găsim“. Acestea sunt modelele, oamenii care se pot dărui, de care te bucuri când sunt în preajma ta. Alături de ei poţi escalada mai uşor grijile de fiecare zi.

Ce înseamnă să ai bună creştere? Mai putem vorbi de cei şapte ani de acasă?

Da şi nu. Da, pentru că sunt oameni care au şapte ani de acasă şi nu, pentru că acum copiii pleacă de la trei ani în instituţiile de învăţământ. Ceea ce nu e rău. Nu se poate fără şcoală. Şi nu se poate şcoală fără restricţie. Educaţia presupune o rigoare, respectarea celui de lângă tine. Or, în faţa unei libertăţi îngrozitoare, prost înţelese, unde poţi să pretinzi orice profesorului, pentru că elevul are toate drepturile, eşti aproape paralizat. Sunt profesoară, am studenţi, iar abordarea acestei probleme a libertăţii fără margini pentru cel care stă în bancă îmi pare deschiderea cutiei Pandorei. Faţă de cel care stă înaintea ta, la catedră, şi îţi explică lucruri pe care tu nu le poţi afla din altă parte trebuie să ai tot respectul. Nu există raportul de la egal la egal între profesor şi elev. Îmi pare rău totuşi că astfel de subiecte sunt discutate şi răsdiscutate, iar în realitate se face foarte puţin, aproape nimic.

Binele se face cu picătura

De unde va veni salvarea?

Poate ne vom trezi într-o dimineaţă şi ne vom da seama că nu mergem bine. Fiecare om să lucreze la împlinirea lui. Binele se face cu picătura. E nevoie de mult respect. Salvarea poate veni de la Biserică. Am cunoscut un preot care adunase pe toţi copiii străzii să-l ajute sâmbăta să facă curat în biserică şi în jurul ei. Era prin 1993-1994. M-am uitat la ochii copiilor. Aveau o altă privire decât înainte. Acela este un început de educaţie.

Acum, cred că suntem prea grăbiţi, nu mai avem timp să ne mai uităm în jur. Există o poveste foarte frumoasă care vorbeşte despre nişte europeni care au plecat în America de Sud, să escaladeze Anzii Cordilieri. Pentru a nu rătăci drumul, au angajat călăuze câţiva şerpaşi. Alpiniştii de pe bătrânul continent erau foarte grăbiţi să urce cât mai repede, să ajungă în vârf fără să facă vreo staţionare. La un moment dat, şerpaşii s-au oprit şi au aşteptat. Intrigaţi, europenii au întrebat: „De ce trebuie să ne oprim? Ce avem de aşteptat?“. Răspunsul călăuzelor a fost unul uimitor: „Am mers prea repede şi sufletele noastre au rămas în urmă. Trebuie să le aşteptăm. Fără suflete nu putem merge mai departe“. Cam aşa e şi în viaţă. Trebuie să ne aşteptăm sufletele care au rămas departe să vină după noi. Inteligenţa inimii, grija faţă de suflet, cred că de aici trebuie să pornim.

Păcatul este consecinţa modului greşit de a înţelege libertatea

Care este percepţia lumii contemporane asupra păcatului?

Nu cred că la ora asta oamenii mai ştiu înţelesul cuvântului păcat. Nu sunt demarcaţii între rău şi bine, şi orice om circulă dinspre rău spre normal sau spre bine fără să îşi dea seama care lucru e bun şi care nu. Păcatul, din nefericire, îl faci şi nu trece odată cu timpul, nu rămâne static sau se epurează după ce l-ai făcut. El rămâne în fiinţa ta şi naşte monştri. Păcatul lucrează, el e foarte viu. Noi ne lăudăm că suntem un popor foarte credincios. Nu ştiu dacă e chiar aşa. Sunt multe lucrurile rele care ne-au stricat, ne-au degradat. Ele au foarte mare putere, dar nu le-am băgat prea mult în seamă. Noi suntem un popor chinuit, aşezat într-un loc geografic riscant, cu o istorie zbuciumată, domni străini, holeră, ciumă, mai mult decât la alţii, invazii de popoare migratoare. Noi niciodată nu ne-am dus peste alţii. Am rămas aici ca o poartă, în timp ce Europa se dezvolta, se civiliza, devenea mai fericită. Aici a fost greu de trăit. Nu cred că ştim să trăim altfel, fără rău. Or, păcatul este şi o consecinţă a acestui fel de a fi al nostru, care în libertate ne face să pierdem hăţurile. În libertate, păcatul şi-a dat drumul. Te apucă mila când vezi copiii ăştia care nu ştiu nici ce e frica, nici păcatul, nici nimic. Ei fac absolut orice, fără nici un discernământ, fără să analizeze. Aşa e trendy.

Există tot mai puţină responsabilitate acum

În afara conjuncturii geografice şi istorice nefavorabile, ar mai exista şi o altă cauză a scăderii conştiinţei morale?

Dispărând orice îngrădire, orice barieră convenţională publică, s-a ajuns la ceea ce spune Eminescu, că „păcatele unei naţii libere sunt întotdeauna înăuntrul lui, niciodată în afară“. E ceva înăuntrul nostru, care nu are legătură nici cu banii, nici cu străinii. Lucrul e general valabil în lumea întreagă, atâta tot că există oarecare responsabilitate la alte popoare. Noi suntem genul „lasă că merge şi aşa“, „nu-i nimic dacă e atât de rău, găsim o cale să scăpăm şi de asta“. Trăim o continuă supravieţuire; aceste lucruri ne-au făcut să fim cum ne prezentăm astăzi. Noi suntem un popor de oameni buni, cu un simţ poetic în noi… şi vremurile au fost deosebit de grele după 1989. Am primit din afară mult rău. Nu am mai fost apăraţi de o cortină de fier. Eu, personal, nu m-am simţit bine nicăieri unde am fost după 1989. Parcă aş fi fost vinovată de istoria pe care am avut-o.

Condamnabil în ziua de azi este că nu există responsabilitate. Nimeni nu mai ştie ce înseamnă să îţi dai cuvântul şi ce putere are acest lucru. Aceasta ţine, în mod evident, de religie. În clipa în care spui „îmi dau cuvântul meu“, ceva metafizic lucrează în tine şi dacă tu nu ţi-l ţii, răul intră prin poarta deschisă de gestul tău.

„Să ne refacem priorităţile, să ştim cum, de ce…“

Eu sunt de fel din Iaşi şi îmi aduc aminte, mică fiind, cât de tare oamenii îşi iubeau animalele, câtă grijă aveau faţă de ele, mai ales iarna, pe frig, îşi luau hăinuţa pe care o aveau şi o puneau pe cal. Astăzi lucrurile acestea se întâmplă destul de rar. Când te porţi ca un sălbatic, ca un criminal, răul vine de la sine. Acesta este păcatul cel mai mare. Nu mai ştim să binecuvântăm. Nu mai ştim înţelesul cuvântului gingaş, vulnerabil. Cred că Biserica şi Şcoala ar trebui să îndrepte lucrurile. Dar Şcoala, cel puţin, nu mai este cea de altă dată. România a avut parte de un învăţământ extraordinar în trecut. Criza din ziua de astăzi e, şi ea, cumplită. Nu e cu bombe, cu morţi, cu explozii, e mocnită, dar face victime nenumărate. Cred că din nou o să trăim momente de supravieţuire, dar dacă la blocada Leningradului, care a fost atât de dură, au scăpat atâţia, înseamnă că şi noi o să scăpăm. Ar trebui să fim mai credincioşi, să ne refacem priorităţile, să ştim cum, de ce. Or, lucrurile astea fiind distruse în zeci de ani, să nu credem că le vom repara, luându-le de la capăt, fără suferinţă şi sacrificiu, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat. Pentru că răul îl conţii în tine, conţii necredinţa, dispreţul şi aşa mai departe. Chiar dacă tu, cu mintea, crezi că nu e aşa. Atunci, ca să scape, să nu mai calce pe tărâmul păcatului, ar trebui ca fiecare să îşi asume tot răul, ca şi cum noi toţi l-am fi făcut. Să nu spunem ca la procuratură, „tu eşti vinovat“, ci să pornim în refacerea unei armonii care de mult nu mai există. Fiecare să încerce să îl ajute pe celălalt.

„Codul moral rămâne neschimbat, indiferent de cum sunt timpurile“

Sunt mari depozite de ură adunate în acest neam, pe parcursul a sute de ani de lipsuri, de umilinţă, de întâmplările rele care ni s-au petrecut. Or aceste lucruri răbufnesc. Te duci într-un magazin şi vânzătorul te priveşte foarte neplăcut, aproape cu ură. Şi îţi vine să-i spui: „Eu îţi plătesc salariul. Dacă te comporţi cum trebuie, atunci îţi meriţi ceea ce se cuvine“. Dar astăzi, parcă nimeni nu mai ştie unde e locul lui şi sensul în care trebuie să meargă. Codul moral e unul singur, el rămâne neschimbat, indiferent de cum sunt timpurile. Degeaba încercăm noi să spunem că e voie acum să se facă orice. Suntem un popor inteligent, dar uneori parcă nu gândim. Fiindcă dacă am gândi, am vedea de ce se întâmplă răul. Răul nu poate fi corijat decât în clipa în care îl înţelegi, când îţi dai seama de unde vine. Nu poţi să te dai pentru o eczemă de pe corp cu o cremă, când afecţiunea vine dinăuntru. Trebuie să afli cauza, să vezi de unde a apărut.