„În fiecare bolnav Îl vedeam pe Mântuitorul“

Născut în comuna Pogoanele, judeţul Buzău, doctorul George Stan este absolvent al Facultăţii de Teologie (1950-1954) - şef de promoţie - şi al Facultăţii de Medicină (1954-1960). Între anii 1960 şi 1964 a lucrat ca medic în provincie, iar din 1964 până la 1 ianuarie 2009 a fost medic în cadrul Patriarhiei Române. A publicat o serie de volume ce tratează, printre altele, medicina din perspectivă ortodoxă. În cele ce urmează vă prezentăm un interviu despre relaţia dintre vindecarea trupească şi cea spirituală, privită prin ochii unui om cu o carieră în domeniul medical clădită pe fundament teologic.

Domnule doctor George Stan, cum vedeţi relaţia dintre me­dicină şi teologie, îm­pli­­nin­du-le pe amândouă?

Pentru a răspunde la între­ba­­­­rea dumneavoastră, trebuie să ne amintim de cea mai mare po­­­run­că a Legii: „Să iubeşti pe Dom­­­­nul Dumnezeul tău din toa­­­tă inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cu­getul tău, iar pe a­proa­­pele tău ca pe tine însuţi“. A­­ceeaşi dra­­gos­te faţă de a­proa­pe­­le o în­tâl­nim şi ca teologi, şi ca medici; fi­­ind­­că şi teologul, şi me­dicul, toa­­tă viaţa lor, nu fac alt­­ceva de­cât să slujească a­proa­­­pele. Şi eu cred că ar fi foar­­te bine dacă me­di­cii ar studia şi puţină teologie, pen­tru că n-ar mai vedea u­neori în bolnav numai un orga­nism ca­re su­­­feră şi care trebuie tra­tat, l-ar ve­dea pe semenul lor şi prin fi­e­­­­care gest pe care l-ar fa­ce faţă de bolnav şi-ar arăta şi dra­gos­tea faţă de aproapele, şi dra­­gos­tea faţă de Dumnezeu, pen­tru că nu putem să spunem că-L iu­bim pe Dumnezeu pe Ca­re „ni­meni nu L-a văzut vreoda­tă“ - zice Sfân­tul Ioan Evan­ghe­lis­­tul - şi că nu-l iubim pe a­proa­pe­le pe ca­re-l vedem. Şi mai e ce­va de a­dă­u­gat: criteriul după ca­re vom fi ju­decaţi la Judecata de Apoi este a­titudinea noastră fa­ţă de a­proa­pele. Eu aş re­zu­ma toată E­van­­ghelia la acest cri­te­riu, pentru că Mântuitorul spu­ne: „Flă­mând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; stră­in am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îm­brăcat; bolnav am fost şi M-aţi cer­cetat“. Şi ei în­trea­bă: „Când, Doam­ne, am fă­cut aceasta?“. Iar El le răs­pun­de: „Întrucât aţi fă­cut u­nuia din­tr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi fă­cut“.

Între activitatea preotului şi ac­tivitatea medicului, fiecare în do­meniul lui, este o mare apro­pi­­ere. Fiecare îşi slujeşte a­proa­pe­le într-un fel deosebit profesiei sa­le. Preotul are grijă, prin ceea ce sfătuieşte pe aproapele, ca a­ces­ta să devină părtaş al Îm­pă­ră­­ţiei lui Dumnezeu, iar medicul se îngrijeşte de sănătatea lui, pen­tru ca organismul fiind să­nă­tos, să ajute omului să slu­jeas­­că sufletului care doreşte ace­laşi lucru, să ajungă locuitor al raiului. Aşadar, amândouă se îm­pletesc.

Sunteţi teolog-medic sau me­dic-teolog?

N-am uitat nici o clipă că sunt întâi teolog şi pe urmă me­dic, pentru că întâi am făcut Teo­lo­gia şi apoi Medicina. Primii patru ani am lucrat ca medic la dis­pensar în provincie, după ace­ea am devenit medicul Pa­tri­ar­hiei. În fiecare bolnav care-mi pă­şea pragul cabinetului Îl ve­deam pe Mântuitorul, adică mă pur­tam cu el ca şi cu fratele meu, şi aşa m-am purtat tot timpul cât am slujit ca medic.

Cum aţi ajuns medic la Pa­tri­­arhie?

La Patriarhie am ajuns mer­gând la părintele patriarh Jus­ti­ni­an, care a fost un om providenţial pentru Biserică. După ce mi-am făcut stagiul de medic la ţa­ră, s-au împlinit patru ani şi şti­am că părintele patriarh Jus­ti­nian mă cunoştea de când e­ram student, fiindcă în anul III vor­bisem în numele studenţilor te­o­logi la început de an universitar şi i-a plăcut mult şi mi-a spus: „Dumneata trebuia să faci Fa­cultatea de Drept, că vorbeşti fru­mos!“. Peste ani, în 1964, într-o după-amiază, m-am dus şi i-am spus: „Preafericite, sunt bă­iat de preot, sunt medic, sunt că­sătorit, am un copil de 1 an, so­ţia mea lucrează în Bucureşti şi eu lucrez în provincie. Nu cred că e bine ca pruncul să aibă doar ma­mă, cred că ar fi bine să aibă şi tată. Vă rog să mă angajaţi ca me­dic la Patriarhie“. Şi mi-a zis: „Doc­tore, n-am post, dar în­fi­in­ţez unul. Pe 1 noiembrie să te pre­zinţi la serviciu“.

Aţi activat şi ca profesor la Fa­cultatea de Teologie Or­to­do­xă din Bucureşti, pentru a pre­da o materie inedită: me­di­c­ină pastorală. Cum a fost a­ceastă experienţă?

În dorinţa ca preoţii să fie cât mai de folos credincioşilor, patri­ar­­hul Justinian a iniţiat la Fa­cul­­tatea de Teologie aceste cursuri de medicină pastorală, pe ca­re le-am ţinut eu. El avea ur­mă­­toarea concepţie: când ci­ne­va, mai ales la ţară, este bolnav, primul chemat la căpătâiul său este preotul. Şi mai spunea că nu este bine ca preotul să mear­gă la căpătâiul bolnavului doar ca să-i citească o rugăciune şi să-l împărtăşească, ci trebuie să ştie să-i acorde şi primul ajutor sau măcar să-i dea un sfat. Ple­când de la acest lucru, a înfiinţat la Facultatea de Teologie cursuri de medicină pastorală, care erau tre­cute în catalog ca orice curs o­bli­­g­atoriu, cursuri pe care le-am ţi­­nut după o programă pe care în prealabil mi-o aproba pa­tri­ar­­hul Justinian. Aceste cursuri au fost foarte de folos, pentru că m-am întâlnit cu preoţi care au ab­solvit pe timpul acela Teologia şi mi-au spus cât de mult le-au fo­losit aceste cunoştinţe de medi­ci­nă pentru a-şi apropia bolna­vii. Ultima carte pe care am scris-o, „Teologie şi medicină pen­­tru familie“, am scris-o ca în­de­­plinire a uneia dintre do­rin­ţe­le testamentare ale patriarhului Jus­tinian: ca preotul să aibă un ghid de cunoştinţe medicale fo­lo­si­toare credincioşilor.

Pentru doi oameni foarte activi, cum au fost patriarhii Jus­tinian şi Teoctist, docto­rul care era tot timpul lân­gă ei trebuia să controleze, în primul rând, măsura efor­tu­­lui. Erau deschişi la sfatu­ri­le pe care le dădeaţi?

Dacă aş fi avut pacienţi precum cei doi patriarhi, ar fi fost foar­te bine, pentru că nu cred că am avut pacienţi mai ascultători de­cât ei! Spre exemplu, patriar­hul Justinian, care era suferind în ultimul timp, devenise insu­li­no-dependent, pentru că avea di­a­bet şi insuficienţă cardiacă; di­mineaţa, după ce lua micul dejun, îi făceam insulina, îi controlam glicemia şi îi luam tensiu­nea - un control sumar - şi îi spu­neam: „Astăzi mergeţi la cabinetul de lucru de la ora 10 până la o­ra 12 sau până la ora 1 sau pâ­nă la ora 11“, adică o oră, două, trei. Se supunea ca un elev în fa­ţa profesorului! De fapt, oamenii cu cât sunt mai mari, cu atât sunt mai modeşti şi mai înţe­le­gă­tori, nu pun probleme.

Medicina a evoluat foarte mult în ultima perioadă. Cum o vedeţi, s-a secularizat sau Îl mai regăsim pe Dum­nezeu în medicina modernă?

O să vă spun drept. La vârsta mea, am avut ghinionul să mă in­ternez anul trecut de vreo trei ori la spital, pentru nişte o­pe­ra­ţii, una mai grea, altele mai u­şoa­re. Medicul chirurg care m-a o­perat era tânăr, avea vreo 32 de ani, şi m-a întrebat: „Dom­nule doc­tor, dacă ştiaţi câţi ani am când v-aţi operat, mai stă­teaţi sau cereaţi pe altul mai în vâr­stă?“ „Domnule, zic, după ce m-aţi operat, parcă la mata m-aş opera mereu… Dar să vă mai spun ceva. Eu sunt teolog şi am fost medicul Patriarhiei şi sunt creş­tin. Dumneavoastră credeţi în Dumnezeu?“. L-am întrebat aşa! Şi mi-a spus: „Domnule doctor, foarte mult! Fără Dum­nezeu nu pot să fac nimic!“. Şi mi-a plăcut foarte mult, şi nu-i sin­gurul medic. Medicii cu care am vorbit eu mi-au vorbit de Dum­­nezeu ca despre Cel care stă lângă ei atunci când sal­­vea­ză un om. Toţi cred! Deci medici­na nu s-a dezumanizat, nici me­di­cii. Doar că s-au înmulţit teh­ni­­cile de laborator. Dar în rest, nu. Cred că acum sunt şi mai con­ştienţi că Doctorul sufletelor şi al trupurilor este Dumnezeu şi ei sunt instrumentele.