Născut în comuna Pogoanele, judeţul Buzău, doctorul George Stan este absolvent al Facultăţii de Teologie (1950-1954) - şef de promoţie - şi al Facultăţii de Medicină (1954-1960). Între anii 1960 şi 1964 a lucrat ca medic în provincie, iar din 1964 până la 1 ianuarie 2009 a fost medic în cadrul Patriarhiei Române. A publicat o serie de volume ce tratează, printre altele, medicina din perspectivă ortodoxă. În cele ce urmează vă prezentăm un interviu despre relaţia dintre vindecarea trupească şi cea spirituală, privită prin ochii unui om cu o carieră în domeniul medical clădită pe fundament teologic.
Domnule doctor George Stan, cum vedeţi relaţia dintre medicină şi teologie, împlinindu-le pe amândouă?
Pentru a răspunde la întrebarea dumneavoastră, trebuie să ne amintim de cea mai mare poruncă a Legii: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi“. Aceeaşi dragoste faţă de aproapele o întâlnim şi ca teologi, şi ca medici; fiindcă şi teologul, şi medicul, toată viaţa lor, nu fac altceva decât să slujească aproapele. Şi eu cred că ar fi foarte bine dacă medicii ar studia şi puţină teologie, pentru că n-ar mai vedea uneori în bolnav numai un organism care suferă şi care trebuie tratat, l-ar vedea pe semenul lor şi prin fiecare gest pe care l-ar face faţă de bolnav şi-ar arăta şi dragostea faţă de aproapele, şi dragostea faţă de Dumnezeu, pentru că nu putem să spunem că-L iubim pe Dumnezeu pe Care „nimeni nu L-a văzut vreodată“ - zice Sfântul Ioan Evanghelistul - şi că nu-l iubim pe aproapele pe care-l vedem. Şi mai e ceva de adăugat: criteriul după care vom fi judecaţi la Judecata de Apoi este atitudinea noastră faţă de aproapele. Eu aş rezuma toată Evanghelia la acest criteriu, pentru că Mântuitorul spune: „Flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat“. Şi ei întreabă: „Când, Doamne, am făcut aceasta?“. Iar El le răspunde: „Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut“.
Între activitatea preotului şi activitatea medicului, fiecare în domeniul lui, este o mare apropiere. Fiecare îşi slujeşte aproapele într-un fel deosebit profesiei sale. Preotul are grijă, prin ceea ce sfătuieşte pe aproapele, ca acesta să devină părtaş al Împărăţiei lui Dumnezeu, iar medicul se îngrijeşte de sănătatea lui, pentru ca organismul fiind sănătos, să ajute omului să slujească sufletului care doreşte acelaşi lucru, să ajungă locuitor al raiului. Aşadar, amândouă se împletesc.
Sunteţi teolog-medic sau medic-teolog?
N-am uitat nici o clipă că sunt întâi teolog şi pe urmă medic, pentru că întâi am făcut Teologia şi apoi Medicina. Primii patru ani am lucrat ca medic la dispensar în provincie, după aceea am devenit medicul Patriarhiei. În fiecare bolnav care-mi păşea pragul cabinetului Îl vedeam pe Mântuitorul, adică mă purtam cu el ca şi cu fratele meu, şi aşa m-am purtat tot timpul cât am slujit ca medic.
Cum aţi ajuns medic la Patriarhie?
La Patriarhie am ajuns mergând la părintele patriarh Justinian, care a fost un om providenţial pentru Biserică. După ce mi-am făcut stagiul de medic la ţară, s-au împlinit patru ani şi ştiam că părintele patriarh Justinian mă cunoştea de când eram student, fiindcă în anul III vorbisem în numele studenţilor teologi la început de an universitar şi i-a plăcut mult şi mi-a spus: „Dumneata trebuia să faci Facultatea de Drept, că vorbeşti frumos!“. Peste ani, în 1964, într-o după-amiază, m-am dus şi i-am spus: „Preafericite, sunt băiat de preot, sunt medic, sunt căsătorit, am un copil de 1 an, soţia mea lucrează în Bucureşti şi eu lucrez în provincie. Nu cred că e bine ca pruncul să aibă doar mamă, cred că ar fi bine să aibă şi tată. Vă rog să mă angajaţi ca medic la Patriarhie“. Şi mi-a zis: „Doctore, n-am post, dar înfiinţez unul. Pe 1 noiembrie să te prezinţi la serviciu“.
Aţi activat şi ca profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, pentru a preda o materie inedită: medicină pastorală. Cum a fost această experienţă?
În dorinţa ca preoţii să fie cât mai de folos credincioşilor, patriarhul Justinian a iniţiat la Facultatea de Teologie aceste cursuri de medicină pastorală, pe care le-am ţinut eu. El avea următoarea concepţie: când cineva, mai ales la ţară, este bolnav, primul chemat la căpătâiul său este preotul. Şi mai spunea că nu este bine ca preotul să meargă la căpătâiul bolnavului doar ca să-i citească o rugăciune şi să-l împărtăşească, ci trebuie să ştie să-i acorde şi primul ajutor sau măcar să-i dea un sfat. Plecând de la acest lucru, a înfiinţat la Facultatea de Teologie cursuri de medicină pastorală, care erau trecute în catalog ca orice curs obligatoriu, cursuri pe care le-am ţinut după o programă pe care în prealabil mi-o aproba patriarhul Justinian. Aceste cursuri au fost foarte de folos, pentru că m-am întâlnit cu preoţi care au absolvit pe timpul acela Teologia şi mi-au spus cât de mult le-au folosit aceste cunoştinţe de medicină pentru a-şi apropia bolnavii. Ultima carte pe care am scris-o, „Teologie şi medicină pentru familie“, am scris-o ca îndeplinire a uneia dintre dorinţele testamentare ale patriarhului Justinian: ca preotul să aibă un ghid de cunoştinţe medicale folositoare credincioşilor.
Pentru doi oameni foarte activi, cum au fost patriarhii Justinian şi Teoctist, doctorul care era tot timpul lângă ei trebuia să controleze, în primul rând, măsura efortului. Erau deschişi la sfaturile pe care le dădeaţi?
Dacă aş fi avut pacienţi precum cei doi patriarhi, ar fi fost foarte bine, pentru că nu cred că am avut pacienţi mai ascultători decât ei! Spre exemplu, patriarhul Justinian, care era suferind în ultimul timp, devenise insulino-dependent, pentru că avea diabet şi insuficienţă cardiacă; dimineaţa, după ce lua micul dejun, îi făceam insulina, îi controlam glicemia şi îi luam tensiunea - un control sumar - şi îi spuneam: „Astăzi mergeţi la cabinetul de lucru de la ora 10 până la ora 12 sau până la ora 1 sau până la ora 11“, adică o oră, două, trei. Se supunea ca un elev în faţa profesorului! De fapt, oamenii cu cât sunt mai mari, cu atât sunt mai modeşti şi mai înţelegători, nu pun probleme.
Medicina a evoluat foarte mult în ultima perioadă. Cum o vedeţi, s-a secularizat sau Îl mai regăsim pe Dumnezeu în medicina modernă?
O să vă spun drept. La vârsta mea, am avut ghinionul să mă internez anul trecut de vreo trei ori la spital, pentru nişte operaţii, una mai grea, altele mai uşoare. Medicul chirurg care m-a operat era tânăr, avea vreo 32 de ani, şi m-a întrebat: „Domnule doctor, dacă ştiaţi câţi ani am când v-aţi operat, mai stăteaţi sau cereaţi pe altul mai în vârstă?“ „Domnule, zic, după ce m-aţi operat, parcă la mata m-aş opera mereu… Dar să vă mai spun ceva. Eu sunt teolog şi am fost medicul Patriarhiei şi sunt creştin. Dumneavoastră credeţi în Dumnezeu?“. L-am întrebat aşa! Şi mi-a spus: „Domnule doctor, foarte mult! Fără Dumnezeu nu pot să fac nimic!“. Şi mi-a plăcut foarte mult, şi nu-i singurul medic. Medicii cu care am vorbit eu mi-au vorbit de Dumnezeu ca despre Cel care stă lângă ei atunci când salvează un om. Toţi cred! Deci medicina nu s-a dezumanizat, nici medicii. Doar că s-au înmulţit tehnicile de laborator. Dar în rest, nu. Cred că acum sunt şi mai conştienţi că Doctorul sufletelor şi al trupurilor este Dumnezeu şi ei sunt instrumentele.
