Prof. dr. Evelina Moraru este unul dintre cei mai buni medici pediatri români, un profesionist prin mâna căruia au trecut, de-a lungul celor 40 de ani de carieră, zeci de mii de copii. În cabinetul din Spitalul "Sfânta Maria" din Iaşi, unde îşi vede zilnic pacienţii, nu întâlneşti însă un doctor acoperit de lauri, diplome şi titluri căruia vasta experienţă profesională nu îi mai dă voie să se lase impresionat de nimic, ci un om cald, comunicativ, care spune că şi-ar dori ca fiecare întâlnire pe care o are cu cineva să-i aducă acelei persoane "o lumină, o bucurie, un lucru oricât de mic de care să-şi amintească cu plăcere".
Prof. dr. Evelina Moraru, vicepreşedinte al Societăţii Române de Pediatrie Socială, a acceptat să ne acorde un interviu şi ne-a vorbit despre meseria de doctor, despre un sistem pe care cei mai mulţi dintre noi îl cunoaştem doar din exterior, despre omul din spatele doctorului, cu temerile, regretele şi bucuriile sale, despre momentele înălţătoare şi inevitabilele eşecuri, despre ce înseamnă să aduni 40 de ani de carieră într-un mediu care te consumă enorm.
Doamnă profesor, luna noiembrie este una specială pentru dumneavoastră, mai ales în acest an când împliniţi patru decenii de carieră în medicină. Ce sentimente vă trezeşte aceasta?
Ştiţi cum se spune când priveşti înapoi în astfel de momente: "Nici nu ştiu când au trecut toţi aceşti ani…" Parcă mai ieri eram acasă, la mama, aveam 23 de ani şi eram proaspăt absolvent de Medicină. Se apropia data de 1 noiembrie, prima mea zi de lucru ca medic, iar eu aveam nişte emoţii de nedescris. Mama, cea care mă încurajase să îmbrăţişez această meserie, vedea cum mă frământam şi tot încerca să mă liniştească, iar eu îi răspundeam: "Mi-e teamă că nu o să mă descurc".
"Înainte exista o preocupare mult mai mare pentru copii, astăzi, sistemul are obsesia banilor"
Cum a fost începutul acestui drum?
Imediat după absolvirea facultăţii, în 1972, am fost repartizată ca medic pediatru într-o comună ieşeană, Hălăuceşti, unde aveam în grijă 360 de sugari. O responsabilitate foarte mare pentru un proaspăt doctor, mai ales în condiţiile impuse de sistemul de atunci. Vorbim de regimul comunist, de obsesia pentru un număr cât mai mare de naşteri şi, de aici, de o serie întreagă de lucruri pe care nici nu mai vreau să mi le amintesc. Dar au fost şi aspecte pozitive, în sensul că, faţă de astăzi, când sistemul are obsesia banilor, mai precis a lipsei lor, atunci exista o preocupare mult mai mare pentru monitorizarea copiilor, iar mortalitatea infantilă era mult mai mică. Indiferent că era bolnav sau nu, eu, ca medic, eram obligată să fac vizite regulate la domiciliul bebeluşilor şi să îi supraveghez pe toţi foarte atent. Iar acest efort a fost răsplătit şi, la numai 25 de ani, am primit "Meritul Sanitar" pentru faptul că în zona de care fusesem desemnată să mă ocup se înregistrase mortalitate infantilă zero. Aşa am avut ocazia să fiu observată de marii specialişti în pediatrie din Iaşi, care mi-au propus să vin alături de ei la Spitalul "Sfânta Maria", unde am rămas până astăzi.
Pomeneaţi de diferenţele, în ambele sensuri, între sistemul medical din perioada comunistă şi cel actual. De-a lungul anilor, aţi avut ocazia să vedeţi din interior şi sisteme de pediatrie din multe alte ţări. Care vi s-a părut cel mai performant?
De departe, cel francez, iar diferenţele sunt, ca să mă exprim elegant, de domeniul ştiinţifico-fantasticului. Pentru un medic român care ia contact pentru prima dată cu sistemul francez de pediatrie, grija lor faţă de copil poate părea chiar exagerată. Multe tratamente se fac la domiciliu, pentru a deranja cât mai puţin ritmul de viaţă al copilului, părinţii primesc un salariu mediu pe economie în cazul în care au grijă de copii în perioada în care aceştia sunt sub tratament, părinţilor sau aparţinătorilor copilului li se decontează transportul la spital de către sistemul de sănătate şi multe, multe alte facilităţi de neimaginat pentru noi. Chiar i-am întrebat pe colegii de acolo cum îşi permit să susţină financiar tot acest efort. Ştiţi ce mi-au răspuns? Că, dimpotrivă, ei economisesc bani în acest mod, decât dacă ar apela la clasica zi de spitalizare în cazurile de care pot să se ocupe părinţii sau alte persoane cu o pregătire în acest sens.
Revenind la sistemul medical românesc, pe care dumneavoastră îl cunoaşteţi atât de bine, cât de mult este afectat de fenomenul plecării medicilor şi asistenţilor în străinătate?
Se pleacă atât de mult şi vă spun, din experienţa mea de îndrumător al medicilor rezidenţi, că anul trecut rezidenţii de anul III erau plecaţi toţi în Belgia. Este un fenomen cu efecte foarte profunde şi nocive pe termen mediu şi lung, în condiţiile în care, cu toate problemele sistemului medical românesc, pe care le cunoaşte oricine, unul dintre puţinele lucruri îmbucurătoare era calitatea profesională ridicată a personalului. În ultimii ani, specialiştii noştri, de orice vârstă, sunt invitaţi, sunt chemaţi în străinătate, unde au şansa să lucreze în condiţii de neimaginat aici. Şi eu primesc constant astfel de oferte şi mi-e şi jenă să vă spun ce salarii oferă. Eu am o carieră aici, o datorie de dus la bun sfârşit şi nu am de gând să plec, dar ce poţi să-i reproşezi unui medic rezident plătit cu 7 milioane de lei vechi pe lună? Cum să-l convingi să rămână în ţară, când principala lui grijă este ziua de mâine? Este foarte grav acest fenomen şi, din păcate, o să ne coste pe toţi foarte mult. Un cabinet îl dotezi cu aparatură de ultimă oră imediat ce ai la dispoziţie fondurile necesare, dar un specialist se formează în ani şi ani de muncă. Odată plecat, rămâne un gol foarte greu de acoperit.
Aş vrea să vă întreb câteva lucruri şi despre o serie de constatări pe care le auzim foarte des, unele dintre ele devenite chiar clişee. Sunt mai bolnavi copiii de acum decât cei din perioada comunismului? Sunt mai rezistenţi la boală copiii de la ţară decât cei de la oraş sau copiii romi decât cei români?
La prima întrebare v-aş răspunde că nu neapărat. Nu sunt mai bolnavi copiii de acum decât cei din urmă cu 20-30 de ani, însă registrul bolilor s-a schimbat. Acum putem spune că plătim un tribut modului de viaţă pe care îl ducem. Mai sedentar, mai toxic, mai radioactiv, marcat de un acces la informaţie mai facil, dar nu întotdeauna folosit aşa cum trebuie, sau de o igienă excesivă în unele cazuri. Din acest punct de vedere, a crescut foarte mult în rândul copiilor incidenţa astmului bronşic, a dermatitelor, a rinitelor alergice, a infecţiilor respiratorii şi, nu în ultimul rând, a bolilor oncologice. De asemenea, medicamentaţia "după ureche" este la ordinea zilei la noi. O căutare rapidă pe internet şi gata, s-a pus diagnosticul şi se "tratează" boala. Nu mai spun de câte produse nocive sunt pe piaţă sub formă de ceaiuri minune pentru slăbit, purificat organismul şi alte chestiuni de genul acesta. Am avut copii veniţi în spital cu toxiinfecţii grave în urma consumului unor astfel de produse. În privinţa unei mai bune rezistenţe la boală a copiilor din mediul rural, putem spune că ei sunt mai protejaţi şi datorită faptului că trăiesc în comunităţi mai mici, mai izolate, nu intră în contact cu multă lume de la vârste fragede, aşa cum se întâmplă cu copiii de la oraş daţi la creşă la 2 ani, iar acest lucru îi ajută ca medie. În privinţa copiilor din comunităţile închise de romi, să ştiţi că lucrurile stau tocmai invers, în primul rând pentru că ei sunt supuşi fenomenului consangvinităţii, ca urmare a căsătoriilor între grade de rudenie apropiate. Dacă mai adăugăm la acest lucru şi refuzul vaccinării, ei sunt, de multe ori, mai expuşi la boli grave, de genul tuberculozei sau al bolilor metabolice.
"Este greu să asişti la lupta, de multe ori inegală, a copilului cu boala"
Poate mulţi dintre noi, cei care privim din afară, trăim cu senzaţia că pediatria este una dintre cele mai plăcute şi mai "vesele" specializări ale medicinei. O percepţie dată, probabil, şi de faptul că medicul pediatru se află în permanent contact cu copiii. Cum este în realitate?
Vreau să vă spun că aşa credea şi mama mea. Încă de când eram adolescentă, văzând că îmi plac copiii, îmi spunea că şi-ar dori foarte mult ca eu să devin pediatru. Chiar vorbeam cu soţul meu despre acest lucru şi îi spuneam că mama, fiind învăţătoare, la fel ca şi tatăl meu, nu a făcut altceva decât să dea glas iubirii ei pentru copii. Mă întrebaţi cum este în realitate? În primul rând, orice medic, în orice domeniu ar activa, poartă cu el o mare responsabilitate. În cazul particular al pediatriei, este greu să asişti la lupta, de multe ori inegală, a copilului cu boala, iar acest lucru nu are cum să nu lase urme adânci în inima ta. Am avut multe reuşite, am trăit de nenumărate ori bucuria de a vedea părinţi şi copii fericiţi la plecarea din acest spital. Au fost însă şi eşecuri, puţine, din fericire, dar vă mărturisesc că nu pot uita niciodată aceste momente.
Cum este viaţa după un astfel de eşec?
Grea. Fiecare medic are modul propriu de a se raporta la un astfel de moment. Unii aleg să nu se mai implice emoţional, alţii sunt mai puternici, alţii pot fi efectiv dărâmaţi. Presiunea este cu atât mai mare atunci când ştii că ai făcut tot ceea ce ţi-a stat în putinţă, tot ceea ce a depins de tine, dar acest lucru nu mai contează pentru nimeni, căci un eşec rămâne un eşec. Aşa cum reuşitele te entuziasmează, te hră-nesc şi îţi dau putere, uneori chiar o percepţie periculoasă a-supra posibilităţilor tale, aşa şi eşecul, care vine, inevitabil, pentru fiecare dintre noi, îţi a-duce aminte că nu eşti atoateştiutor, că nu poţi controla totul, că puterile tale sunt limitate. Eu am avut norocul să învăţ, încă de la începutul drumului meu în medicină, să nu mă raportez la pacient doar în calitate de specialist, de om care îi poate rezolva o problemă de sănătate, să nu-l privesc de sus şi să nu-i minimalizez niciodată suferinţa. În relaţia cu pacientul trebuie să ai o anumită smerenie, cred că acesta este cel mai bun cuvânt. Şi mi-am dorit ca fiecare întâlnire pe care o am cu cineva să-i aducă acelei persoane o lumină, o bucurie, un lucru, oricât de mic, dar de care să-şi amintească cu plăcere. Nu am reuşit întotdeauna, sunt om şi posibilităţile mele sunt limitate, dar mi-am dorit mereu acest lucru.
"Pentru un medic, viaţa personală nu se mai poate separa de cea profesională"
Ce l-aţi sfătui pe un tânăr care şi-ar dori să îmbrăţişeze meseria de medic?
Acelaşi lucru pe care l-am discutat şi cu copiii mei. Fiica mea este tot medic pediatru, iar băiatul este în anul VI la Medicină. Cel mai important este să îmbrăţişezi această meserie şi, în general, orice meserie din pasiune, nu pentru câştiguri materiale sau alte avantaje. Tânărul care îşi doreşte să devină doctor trebuie să aibă în suflet dorinţa şi generozitatea de a face bine altor oameni, pentru că altfel va ajunge să sufere. Meseria de medic este foarte grea, foarte solicitantă şi nu necesită doar o pregătire profesională de-a lungul întregii vieţi, ci îţi cere şi ceva din tine, din sufletul tău, în sensul că viaţa personală nu se va mai putea separa niciodată de cea profesională. Dacă simte că este pregătit pentru aceste sacrificii, să meargă mai departe, dacă nu, mai bine să se orienteze către altceva. Dar dacă simte că poate, ar fi păcat să nu devină medic.
Cine este Evelina Moraru
Doamna Evelina Moraru este medic primar pediatrie, medic primar alergologie-imunologie, cu supraspecializare în gastroenterologie şi hepatologie.
Absolventă a Facultăţii de Medicină din Iaşi în 1972; şef Clinica II Pediatrie, Spitalul "Sf. Maria" din Iaşi; profesor şi conducător de doctorat la Universitatea de Medicină din Iaşi; vicepreşedinte al Societăţii Române de Pediatrie Socială; preşedinte al Secţiei de Pediatrie din cadrul Uniunii Societăţii de Ştiinţe Medicale, filiala Iaşi; membru în Asociaţia Europeană pentru Studiul Ficatului; membru al Grupului francofon de nutriţie, gastroenterologie şi hepatologie pediatrică; coordonator naţional al Programului de Sănătate - Tratamentul hepatitei cronice la copil.
