Dacă vreodată povara gândurilor vă copleşeşte şi vă simţiţi răpuşi de imensitatea unei clipe ce nu conteneşte să doară, priviţi în sus spre vârful Muntelui Cozia şi veţi vedea cum albastrul infinit al unui cer nefiresc de limpede picură lumină peste sfânt lăcaş din imensitatea munţilor. Urcând la pas drumul nu tocmai accesibil ce duce la Mănăstirea Stânişoara, la capătul lui veţi avea sentimentul că aţi păşit pe o gură de rai.
La Stânişoara am avut bucuria să-l întâlnesc pe părintele Laurenţiu, o minune de om, de o inteligenţă şi o profunzime aparte, a cărui lecţie despre adevăratul monahism este un dar de mare preţ.
Preacuvioase părinte, cum aţi ajuns în această mănăstire şi cum au fost începuturile aici?
La vremea când am venit pentru prima oară în aceste locuri, mănăstirea nu avea decât doi vieţuitori, ajunşi aici ca urmare a persecuţiilor din 1959, când călugării au fost scoşi afară din mănăstiri. În anul 1987, când am ajuns eu aici, Stânişoara era doar un loc de odihnă şi relaxare. Veneau tineri cu corturi din toate colţurile ţării, se distrau, ascultau muzică, dar nici vorbă de credinţă. Ţin minte că la prima Liturghie pe care am săvârşit-o în biserica Mănăstirii Stânişoara nu am avut nici un credincios. Veneau, se uitau ca la ceva straniu şi plecau. Vă daţi seama ce se petrecea în sufletul meu de călugăr venit de la mănăstirile din Moldova, cele cu o viaţă spirituală aparte, unde credincioşii veneau în număr foarte mare! Încet-încet, cu multă răbdare şi temeinică rânduială monastică, mănăstirea a ajuns pe un făgaş normal, iar oamenii locului au început să vină unul câte unul la slujbele noastre. Ierarhul locului, Înalt Preasfinţitul Gherasim al Râmnicului, ne-a ajutat să punem rânduială în sfânt lăcaşul acesta şi să transformăm Stânişoara într-o aşezare monahală, cu toate rigorile ei.
După cum aţi pus început pe meleagurile oltene, se pare că a existat totuşi ceva care v-a determinat să rămâneţi. Cum aţi reuşit să puneţi în bună rânduială obştea de aici?
N-a fost deloc uşor la început, mă hotărâsem chiar să mă întorc în Moldova, de unde venisem. O parte din călugării veniţi odată cu mine au plecat. Era totuşi o voce interioară care m-a ţintuit locului, ceva îmi spunea parcă să rămân aici pentru că este nevoie de mine. Am rămas atunci, iar astăzi dau slavă lui Dumnezeu pentru hotărârea pe care am luat-o. Acum lucrurile stau cu totul altfel. La Mănăstirea Stânişoara vin oameni cu credinţă, oameni care preţuiesc viaţa monahală şi participă cu evlavie la slujbele noasre. Mulţi dintre ei rămân chiar şi peste noapte, să simtă puterea rugăciunii. E-adevărat, posibilităţile de cazare sunt modeste, mănăstireşti, putem să le dăm şi o masă de seară credincioşilor care rămân la slujbele sfintei noastre mănăstiri. Mare bucurie am atunci când îi simt că împărtăşesc dorinţa de limpezire a sufletului, de adâncă pace spirituală. După slujbele de noapte şi după Sfânta Liturghie oamenii pleacă de aici mai liniştiţi şi, cred eu, mai împliniţi duhovniceşte.
Viaţa monahală de la Mănăstirea Sihăstria îşi are rigorile ei, iar faptul că acolo v-aţi format întru călugărie îmi dă sentimentul că aţi dorit să puneţi şi în obştea de la Stânişoara aceeaşi rânduială monastică…
Este adevărat, la Mănăstirea Stânişoara avem o rânduială mai aspră, asemenea mănăstirilor din Moldova. Eu am ajuns aici la îndemnul Înalt Preasfinţitului Calinic de la Argeş şi am venit cu tot sufletul, dar am pus o condiţie esenţială: să se respecte şi în această mănăstire întocmai rânduiala de la Mănăstirea Sihăstria de unde eu veneam şi, pentru întâia oară pe aceste meleaguri, aveau să se săvârşească slujbele de la miezul nopţii. Ispite au fost multe, pe toate planurile, atât de la autorităţi, cât şi de la fraţii din celelalte mănăstiri, care aveau impresia că vom strica rânduiala locului, dar cu ajutorul lui Dumnezeu am trecut peste toate şi ne vedem de rânduiala noastră şi astăzi.
Dumnezeu m-a învrednicit ca în peregrinările mele prin sfintele mănăstiri să particip de mai multe ori la slujbele de noapte, iar ce am trăit în clipele acelea nu se poate descrie în cuvinte. Părinte stareţ, de ce este atât de puternică rugăciunea de la miezul nopţii?
Părinţii din vechime spun că rugăciunea de la miezul nopţii este rugăciunea cea de aur, rugăciunea de dimineaţă este rugăciunea de argint, iar cea de după-amiază este rugăciunea de aramă. Datorită liniştii şi datorită evenimentelor prin care a trecut Mântuitorul în viaţa Sa, cea mai puternică rugăciune este rugăciunea de la miezul nopţii. Eu am simţit-o de când am venit în mănăstire şi întotdeauna am pus mare preţ pe aceasta. Dacă o dată nu mă duc la rugăciunea de la miezul nopţii, eu sunt un om neîmplinit în ziua aceea şi gândesc că am pierdut o zi degeaba din viaţa mea. De aceea, aşa am deprins-o, aşa am păstrat-o şi nădăjduiesc să-mi ajute Dumnezeu să mor cu această obişnuinţă.
Aşa cum spuneaţi, rigorile monastice impun ca toţi călugării care vieţuiesc într-o mănăstire să participe atât la slujbele de la biserică, dar şi la ascultările pe care le au în obşte. Cum învingeţi oboseala de peste zi, astfel încât să trăiţi cu dăruire slujbele de la miezul nopţii?
Dumnezeu ne-ntăreşte, nici nu bănuiţi cât de mare este puterea Domnului atunci când dai dovadă de oleacă de râvnă! Îmi amintesc cu drag cuvintele părintelui Cleopa, preluate de la părintele Ioanichie Moroi, care spunea: "Ce-aţi mai face aţi mai face, dar biserica să n-o lăsaţi!" Eu m-am străduit atât cât am putut pentru ca atât la Stânişoara, cât şi la Cozia Veche să fie slujbă tot timpul.
Rânduiala monahală aţi dobândit-o la Sihăstria, acolo unde s-au format şi au deprins urcuşul spiritual cei mai mari duhovnici ai noştri. Aţi crescut şi v-aţi desăvârşit duhovniceşte în locul acela în care harul se simte în toată profunzimea fiinţei umane. Cum au fost anii pe care i-aţi trăit în preajma părintelui Cleopa?
A fost o viaţă frumoasă duhovnicească. Chiar dacă la vremea aceea noi eram doar nişte copii, era minunat lucru că aveam de la cine deprinde adevărata viaţă monahală, cu toată rânduiala. De-acum, au cam plecat la Domnul mai toţi marii noştri duhovnici şi nu ne-a mai rămas altceva de făcut decât să stăruim în rugăciune şi să păstrăm canoanele Bisericii, aşa cum ne-au fost lăsate spre păstrare. Pentru mine părintele Cleopa a rămas ca un sfânt, un ideal la care tot timpul mă lupt să ajung. L-am ascultat şi l-am urmat atâta vreme cât am vieţuit la Sihăstria, după care mi-am făcut un crez din tot ceea ce ne-a rămas de la părintele nostru.
Cum se face că un om de o simplitate aparte, cum era părintele Cleopa, a reuşit să formeze duhovnici desăvârşiţi, care să vieţuiască în asceză şi neobosită rugăciune?
Mai greu se-mplinesc poruncile Bisericii astăzi. Părintele Cleopa nu avea nişte rânduieli aparte, dar a ştiut întotdeauna să preţuiască şi să urmeze rânduielile Sfinţilor Părinţi. Toate învăţăturile pe care ni le dădea părintele Cleopa se regăseau în cărţi: în Pateric, în Filocalii, deci toată iscusinţa şi dăruirea vieţii monastice veneau din scrierile Sfinţilor Părinţi. Chiar dacă astăzi este mai greu, avem o nădejde totuşi. Există o proorocie undeva în Pateric, care spune aşa: "La sfârşitul veacului călugării vor fi ca mirenii, iar mirenii vor fi ca dracii"… Dar tot acolo aflăm un amănunt esenţial: "Acei călugări care vor trăi în bună rânduială monastică, în asceză şi neîncetată rugăciune, vor fi asemenea părinţilor de la începuturile creştinismului". Deci, toţi cei care vor avea răbdare mai pot avea o speranţă. Nu mai putem noi împlini întocmai rânduielile de altădată, dar trebuie să săvârşim cu toată fiinţa noastră slujbele din sfintele noastre biserici. Mai înainte de toate, trebuie să le punem pe cele duhovniceşti. Dacă vom căuta neîncetat Împărăţia lui Dumnezeu, vom vedea că toate celelalte tot de la Dumnezeu ne vor veni.
În vremurile acestea tulburi pe care le trăim, cu sărăcie, cu necazuri, cu boli, cu ispite multe şi grele, mai vin oamenii la mănăstire, părinte stareţ?
Să ştiţi că mai vin. Ei ştiu că aici toate se mai curăţesc, toate se mai spală... Toţi cei care ajung la mănăstire vin într-o anumită stare şi întotdeauna când pleacă de la noi sunt altfel. Şi este normal să fie aşa. Prin spovedanie, prin rugăciune, dar şi prin osteneala cu care înfruntă muntele până la sfânta noastră mănăstire, credincioşii simt răsplata ce vine de la Dumnezeu. Îngerii Domnului numără toţi paşii noştri spre fapta cea bună.
De la Sfântul Apostol Pavel am învăţat că fără dragoste nimic nu este cu putinţă. Cum rodeşte dragostea pentru Dumnezeu şi pentru aproapele?
Îndelunga răbdare duce la smerenie. Smerenia face să rodească dragostea. Fără smerenie nu putem avea dragoste adevărată faţă Dumnezeu şi faţă de aproapele nostru.
Cum percepeţi diferenţa dintre generaţii, prin prisma credincioşilor care ajung la Mănăstirea Stânişoara?
Încă mai avem copii buni, încă mai sunt suflete bune. De când lumea au existat diferenţe între generaţii şi-ntotdeauna cei mai vârstnici au considerat că sunt mai desăvârşiţi în tot ceea ce fac. Nu ştiu dacă noi, înainte de a-L cunoaşte aşa cum se cuvine pe Dumnezeu, am fost mai buni ca ei… Chemarea lui Dumnezeu şi lucrarea Duhului Sfânt în lume pot să facă din aceşti tineri nişte creştini de toată nădejdea. Dumnezeu lucrează. Noi n-avem căderea de a judeca pe nimeni, doar Bunul Dumnezeu o va face la vremea potrivită. Dacă tinerii abia au început urcuşul spre cele sfinte, oamenii mai în vârstă încearcă o statornicie a credinţei. Am cunoscut mulţi oameni care la început nici nu voiau să audă de Dumnezeu, dar s-au întors şi mare mi-a fost bucuria când i-am regăsit ca buni slujitori ai lui Hristos, poate ca şi Pavel de-altădată.
De multe ori am întâlnit semeni ai noştri care, deşi nu intră în biserică decât la Paşti şi la Crăciun, afirmă "eu am credinţa mea" sau "eu cred în felul meu". Putem vorbi despre credinţă, în afara Sfintei Liturghii?
Fără Biserică nu există mântuire. Nu se poate concepe credinţă fără Sfânta Liturghie. Aşa, şi dracii cred în Dumnezeu, cred de se cutremură, dar dacă nu fac porunca lui Dumnezeu, credinţa lor n-are nici o valoare. Dacă aceşti rătăciţi ai soartei ne caută, noi le arătăm calea cea dreaptă, dar fără voia lor, din păcate, nu putem face nimic. Fără biserică, fără spovedanie, fără pocăinţă nu poate fi vorba despre credinţă.
Părinte, cât de grea este calea până la Rugăciunea inimii?
După cum aflăm din scrierile Sfinţilor Părinţi, Rugăciunea inimii dacă o are unul la zece mii... De multe ori poate fi doar o părere, o-nşelăciune. Este nevoie de multă şi temeinică rugăciune. Aşa cum ne spune Sfântul Macarie Egipteanul: "Duhul Sfânt ne cercetează adeseori şi ne învaţă cum să ne rugăm". Multă lume care vine la mănăstire ne-ntreabă dacă poate spune Rugăciunea inimii. Aşa cum spuneam, până la Rugăciunea inimii este mult de urcat, această rugăciune este aceea rostită cu buzele, înţeleasă cu mintea şi simţită cu inima. În rest, putem vorbi doar despre începuturi de rugăciune. Abia după îndelungă răbdare şi foarte multă osteneală, putem să ne apropiem de trăirea acestei înălţătoare rugăciuni. Simţeau cu adevărat puterea rugăciunii pustnicii, schimnicii care se rugau în Duh, lepădându-se întrutotul de grija cea lumească. Noi mai avem cale lungă până acolo, dar dacă te osteneşti şi sporeşti în rugăciunile pe care le faci, Dumnezeu te ajută să ajungi la o anumită treaptă a rugăciunii.
De curând am întâlnit o pustnică în inima munţilor şi am dat slavă lui Dumnezeu că mai există asemenea oameni. Mai sunt mulţi sihaştri prin pădurile noastre?
Apăi, numai Dumnezeu poate şti. Sfinţii Părinţii spuneau că un călugăr poate nădăjdui la viaţa în pustie, la adevărata sihăstrie, doar după 20 de ani de călugărie, în ascultare, în tăierea voii şi în supunere desăvârşită. Vedeţi dumneavoastră, în mănăstire te lupţi cu oamenii, dar în sihăstrie te lupţi cu dracii. Dacă nu eşti bine învăţat şi dacă n-ai deprins smerenia aceea adevărată, poţi să cazi! Nici părintele Cleopa nu ne dădea uşor voie să ne retragem în sihăstrie şi asta m-a făcut să mă port la fel cu cei din obştea de la Stânişoara şi să ţin cont că pentru a face asta, un călugăr trebuie să ajungă la viaţa îngerească, la a-şi câştiga singur pâinea cea de toate zilele. Dumnezeu nu îngăduie nimănui să mănânce pâine nemuncită. Apoi, cei care se duc în pustie trebuie să fie nişte postitori desăvârşiţi. Am auzit şi eu că adevăraţii sihaştri trebuie să mănânce o dată sau de două ori pe săptămână, să facă în jur de o mie de metanii pe zi, să citească o Psaltire, să zică de zece-cincisprezece mii de ori pe zi "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul". Abia atunci putem spune că sihastrul are o lucrare. Dar dacă se duce să doarmă prin pustie şi să caute buruieni sau mai ştiu eu ce, apăi, asta numai sihăstrie nu e.
Ce părere aveţi despre cei care aleg viaţa monahală relativ târziu, undeva după 50 de ani?
Orice om care simte chemarea lui Dumnezeu, în orice timp s-ar întâmpla acest lucru, este bine primit în mănăstire. Dar şi aici este o problemă: ei toţi au chemare, dar depinde de răspunsul pe care i-L dau lui Dumnezeu. Singurul scop al venirii la mănăstire este scopul de a se mântui şi de a dobândi viaţa veşnică. Fără acestea, nu se poate!
Părintele Arsenie Papacioc spunea că "trebuie să învăţăm să murim în fiecare clipă". Cum ar trebui desluşit acest îndemn al marelui duhovnic?
Trebuie să nu uităm nici o clipă faptul că suntem muritori şi că viaţa este foarte scurtă. Dumnezeu a dăruit tuturor acest dar de a trăi pe pământ, prin care să ne răscumpărăm sufletele, păcatele strămoşeşti, pe care le moştenim şi să trăim în învăţăturile Evangheliei, prin care să dobândim viaţa veşnică. De aceea trebuie să ne gândim că murim în fiece clipă, cum spunea părintele Cleopa: "Moaaar-tea!" Dacă ne-am născut, trebuie să ştim că, la un moment dat, murim. Sfântul Vasile cel Mare ne învaţă că "moartea este cea mai înaltă filozofie la care putem gândi toţi". Şi-atunci gândul care trebuie să ne preocupe pe toţi deopotrivă este acela de a gândi cum ne vom prezenta în faţa lui Dumnezeu la Dreapta Judecată. Şi din nou mă-ntorc la Sfinţii Părinţi, care spun că povăţuitorul cel mai mare spre viaţa veşnică este moartea.
Dumnezeu să ne dea răbdare, să ne dea înţelepciune să preţuim darul vieţii acesteia, ca prin aceasta să dobândim viaţa veşnică. Să mai lăsăm oleacă grijile veacului acestuia, pentru că Dumnezeu poartă grijă de toate, dacă noi căutăm să facem poruncile lui. Părintele Paisie, de câte ori ne duceam pe la el, la plecare ne spunea: "Să ne vedem la poarta Raiului!" Să ne-ajute Bunul Dumnezeu să ne vedem la poarta Raiului, dar pe partea dinăuntru, nu pe cea dinafară!
