Centrul de îngrijiri paliative „Sfântul Nectarie” din Cluj-Napoca, un proiect al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului, unic în zona Transilvaniei, asigură în mod gratuit asistență medicală, spirituală, psihologică şi socială pacienţilor cu boli cronice progresive (în special oncologice), în stadii avansate de evoluţie. În cadrul centrului au fost asistaţi mii de pacienţi, deşi numărul de locuri este mereu insuficient în raport cu solicitările. Despre câteva dintre reperele celor zece ani de activitate a centrului am discutat cu managerul acestuia, pr. dr. Bogdan Chiorean.
Centrul „Sfântul Nectarie“ din Cluj-Napoca a ajuns, în cei peste 10 ani de funcţionare, un reper în activitatea de îngrijire paliativă din România, iar numărul solicitărilor a depăşit întotdeauna numărul locurilor existente. Ce fel de bolnavi au prioritate la îngrijire în cadrul centrului?
Există un Ordin de Ministru al Sănătății (253/2018) ce reglementează categoriile de pacienți care pot beneficia de îngrijiri paliative. Este o paletă destul de largă de diagnostice, în principal boli cronice progresive (oncologice, neurologice, cardiace), în diverse stadii, dar cel mai adesea atunci când ei se află deasupra resurselor terapeutice. În România, adresabilitatea este, din nefericire, doar pentru pacienții în stadii avansate, însă practica din Occident arată că accesarea serviciilor de îngrijiri paliative încă din momentul diagnosticării cu o boală incurabilă crește calitatea vieții și îmbunătățește prognosticul.
În cadrul centrului nostru, prioritari sunt pacienții oncologici cu dureri necontrolate și, desigur, cazurile sociale.
Mulţi dintre pacienți sunt persoane cu vârste înaintate. Cum vă raportaţi la acestea, ce fel de îngrijire primesc faţă de ceilalţi? Care sunt aşteptările acestor pacienţi?
Am încercat să ne delimităm de acea ispită care consideră că un om mai tânăr ar avea mai mult „drept la viață” decât unul mai bătrân. Fiecare zi de viață este deosebit de importantă, iar pe pacienții vârstnici încercăm să-i păstrăm activi cât mai mult timp cu putință. Am observat că, după problema durerii fizice, al doilea motiv major de suferință este pierderea autonomiei. Și-atunci ne concentrăm atenția și planul de îngrijire în direcția găsirii unor soluții care să mențină, câtuși de puțin, independența pacientului în ceea ce privește hrănirea, îmbrăcarea și activitățile cotidiene. Acolo unde nu reușim, ne axăm pe păstrarea măcar a unei autonomii la nivel cognitiv, astfel că întreb mereu pacientul despre cum dorește să fie abordat, el participând astfel într-un mod activ, ca partener, la procesul de îngrijire.
Credinţa în Dumnezeu oferă un anumit confort spiritual şi psihologic pacienţilor? Ce se întâmplă cu cei cărora le lipseşte acest orizont, cum pot fi ajutaţi?
Specificul locului în care slujesc face ca pacienții pe care îi îngrijim să fie cel mai adesea în stadii avansate de boală. Nu am întâlnit oameni care să nu aibă o anumită raportare la dimensiunea spirituală, chiar dacă ea îmbracă cele mai diverse forme. Țin și la identitatea confesională dintre cleric și pacient, întrucât etapa vieții în care se află acesta din urmă îl face deosebit de vulnerabil.
După aflarea veștii unui diagnostic incurabil, pacientul trece prin multe faze, de la negare, furie, negociere și până la acceptare. Așadar, nu putem cere de la un astfel de bolnav o credință statornică, neclintită, mai ales că suferința este extremă.
Cum descrieți, din perspectiva experienţei dumneavoastră, pastoraţia persoanelor în vârstă aflate în îngrijire paliativă?
Unul dintre lucrurile cele mai importante e să nu le transmiți ideea că boala s-ar afla în firescul lucrurilor. În Ortodoxie, noi nu considerăm suferința ca având rol cathartic. Dacă Dumnezeu o îngăduie și noi ne-o putem asuma, e posibil să fie ceva mântuitor în asta. În schimb, există și situații în care suferința devine destabilizatoare, atât trupește, cât și sufletește, iar atunci rolul nostru e de a mângâia sau, așa cum este și etimologia cuvântului „paliativ”, de a pune o mantie în fața bolii și de a o face cât mai ușoară.
Bolile oncologice şi cele ale sistemului circulator sunt principalele cauze de deces în UE, conform Eurostat. În ce măsură vedeţi posibilă extinderea serviciilor oncologice la Centrul „Sfântul Nectarie”, atât ca număr de locuri, dar şi ca diversificare a serviciilor?
Spitalul nostru a pornit cu o capacitate de 20 de paturi pentru spitalizare continuă, iar la ora actuală numărul lor s-a dublat. În plus, celor 40 de paturi din 20 de saloane existente li se vor alătura în această primăvară încă 8 locuri care sunt în curs de autorizare. Din nefericire, în România nu reușim să acoperim nici 5% din totalul pacienților care ar avea nevoie, la un moment dat, de îngrijiri paliative.
În cei 10 ani de activitate, aici s-a înființat și un serviciu de îngrijiri paliative la domiciliu, precum și un serviciu de ambulanță tip A1, de transport medical neasistat. Pe viitor ne dorim autorizarea unui ambulatoriu de îngrijiri paliative, precum și un call-center pentru specialiști.
Ce fel de colaborări sau proiecte aveţi în reţeaua medicală sau la nivel academic şi de cercetare, în ideea că experienţa de aici poate fi un model de practică pentru alte centre?
În cadrul spitalului nostru se țin cursuri de educație medicală la toate nivelurile: calificare pentru infirmieri, școală postliceală sanitară pentru asistenții medicali generaliști, cursuri pentru studenții facultăților de medicină generală/ asistenți medicali licențiați/ balneo-fizio-kinetoterapie și, nu în ultimul rând, formarea medicilor specialiști în vederea obținerii atestatului în îngrijiri paliative. O parte dintre medicii noștri sunt cadre didactice la Catedra de Medicină Paliativă de la Universitatea de Medicină și Farmacie „Iuliu Hațieganu” din Cluj-Napoca.
