După o perioadă de dezvoltare continuă, din anul 1970, când a început să depindă de ICeChim Bucureşti, Institutul de chimie macromoleculară „Petru Poni“ din Iaşi a trecut prin ani grei. La începutul anilor â90 a reintrat în structura Academiei Române. Deşi oamenii lucrau cu pasiune, făcând descoperiri importante pentru cercetarea ştiinţifică, dar şi pentru industria românească, fondurile care veneau de la Academie erau foarte mici. Astfel, institutul s-a îndreptat spre finanţările europene. Datorită minţilor sclipitoare şi competitive ale oamenilor care îşi petrec mai bine de 12 ore în laboratoare, datorită pasiunii, răbdării şi tactului cu care lucrează aceştia, datorită aparaturii de înaltă performanţă şi de ultimă oră pe care o utilizează, Institutul de chimie macromoleculară „Petru Poni“ din Iaşi este, astăzi, unul dintre cei mai importanţi actori internaţionali în domeniu. Directorul acestei instituţii, prof. dr. ing. Bogdan Simionescu, membru corespondent al Academiei Române, ne-a vorbit despre această perioadă de continuă dezvoltare a institutului.
Domnule director, când s-a înfiinţat Institutul de chimie macromoleculară „Petru Poni“ din Iaşi şi care a fost drumul său până astăzi?
Institutul „Petru Poni“ a fost înfiinţat în anul 1949. Iniţial, a fost un institut de chimie, pentru că în acea perioadă chimia macromoleculară nu exista (aceasta s-a conturat începând cu anii â50). Institutul a avut o perioadă în care s-a dezvoltat în mod constant şi bine, a crescut numărul de cercetători, s-a cumpărat aparatură, s-au conturat şi consolidat direcţii de cercetare. Încă de la început, s-a stabilit politica de publicare a rezultatelor cercetării în reviste străine, în limba engleză, astfel încât ştiinţa românească să fie recunoscută internaţional şi cercetătorul român să fie situat pe poziţii egale cu cei din străinătate. La un moment dat, eram consideraţi institutul cel mai serios din România, în mod neoficial. După aceea, au urmat nişte ani negri datorită faptului că Academiei Române i s-au luat institutele. Astfel, din anul 1970, Institutul „Petru Poni“ a început să depindă de ICECHIM (Institutul Central de Cercetări Chimice) Bucureşti. Atunci s-a întrerupt orice finanţare. Ca să ai salariu, trebuia să faci contracte cu unităţile industriale - pentru că era acea teorie conform căreia noi trebuia să producem totul în România şi să nu importăm nimic. Astfel, cercetătorii au muncit extrem de greu ca să pună la punct tehnologii şi produse pe care să le introducă pe piaţa românească, pe bază de contracte cu unităţile industriale. A fost pusă la punct o industrie de siliconi, implementată la Borzeşti, o industrie de răşini sintetice (răşini schimbătoare de ioni) la Victoria şi în alte părţi, diferite produse pentru Citroen (care făcea Oltcit-ul), adezivi de diverse tipuri, polimeri rezistenţi la temperaturi înalte pentru industria electronică, electrotehnică etc. Această situaţie a durat până în decembrie 1989, căci din â90, institutul a reintrat în structura Academiei Române.
„Institut de excelenţă al Academiei Române“
Care este profilul institului? Ce face Institutul „Petru Poni“?
Practic, institutul ar trebui să facă numai cercetare fundamentală. În realitate, însă, profilul activităţii este mult mai complex. Noi avem şi o microproducţie, care se bazează pe tehnologiile noastre, anumite produse pe care numai noi ştim să le facem, care valorifică tehnologii şi brevete proprii, pe care le vindem industriei româneşti şi, evident, acordăm consultanţă industriei. Avem o temă de cercetare dată de Academia Română, iar la sfârşitul anului suntem evaluaţi pe baza rezultatelor. De mai mulţi ani, suntem pe primul loc între institutele Academiei Române şi avem titlul de „institut de excelenţă al Academiei Române“. În acest context, şi finanţarea pe care o primim noi este mai generoasă decât cea oferită altor institute din Academia Română.
În Statele Unite, la Philadelphia, există un institut care face un checking al tuturor ţărilor în raport cu ceea ce publică (cât, unde) în reviste internaţionale, ilustrându-se astfel vizibilitatea ştiinţei. De ani de zile, noi suntem pe primul loc ca institut de cercetări din România, deci suntem primul actor român pe scena ştiinţifică internaţională. Sunt universităţi care sunt situate înaintea noastră, dar aceste instituţii au in jur de 2.000 de angajaţi (cadre didactice, doctoranzi, cercetători). Astfel, dacă am împărţi rezultatele la numărul de oameni, noi am fi pe primul loc în România. Institutul are aproximativ 150-160 de cercetători. De exemplu, ce publică „Petru Poni“ (ca număr de lucrări) nu publică toată Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi“ din Iaşi (unde lucrez ca profesor, în paralel cu activitatea din institut), cu peste 1.000 de cadre didactice angajate. E adevărat faptul că, acolo, oamenii au şi activitate didactică, dar este cert că noi avem vizibilitatea cea mai bună în exterior. În ţară, „Petru Poni“ a devenit un brand, după cum spune mass-media. Din acest motiv, ne solicită mulţi parteneri din ţară atunci când vor să depună proiecte pentru finanţare.
Astăzi, institutul brevetează doar descoperiri care pot fi aplicate. Cu câte brevete se prezintă institutul pe scena ştiinţifică în acest moment?
În fiecare an, Oficiul de stat pentru invenţii şi mărci, Ministerul Educaţiei ş.a.m.d. oferă diplome şi premii pentru activitatea de inovare, iar noi obţinem întotdeauna locul I sau II în zona învăţământ - cercetare. Comparativ cu anii din urmă, când institutul depunea foarte multe cereri de brevete, în prezent ponderea anuală a acestora este de doar 3-4 brevete/an, acest lucru datorându-se atât căderii industriei (nu mai sunt parteneri industriali interesaţi în aplicarea lor), cât mai ales preţurilor ridicate pe care le presupune brevetarea. Industria românească nu mai este capabilă să suporte costurile de preluare a brevetelor. Aceste motive au descurajat cercetătorii noştri în această direcţie în ultimii ani. Cu toate acestea, atât la Geneva, cât şi la Bruxelles, multe din brevetele institutului au fost premiate cu medalii de aur.
Vorbiţi-ne atunci despre brevete care s-au aplicat, iar în industrie există aceste produse.
În decursul anilor, institutul nostru a acumulat o anumită experienţă în realizarea unor cerinţe a fostei şi actualei industrii româneşti, care s-a materializat în brevete. În acest sens, aş enumera numai o mică parte dintre acestea:
- uleiuri şi vaseline siliconice, poliuretani, HFA (hârtie filtrantă adsorbantă, pe bază de poliacrilonitril şi cărbune activ), hârtii latexate, benzi adezive pe diferiţi suporţi, fulgi Dynel (material de umplutură, folosit la acumulatori electrici), schimbători de ioni, recuperarea lignosulfonaţilor de calciu şi amoniu (reziduu rezultat în urma fierberii lemnului, cu formare de celuloză) folosiţi la obţinerea de îngrăşăminte chimice cu efect retard, precum şi la îmbunătăţirea proprietăţilor fizico-mecanice a betoanelor cu până la 200%, copolimeri (utilizaţi la dedurificarea apelor din cazane sau stabilizarea solurilor în scopul menţinerii umidităţii, prevenirii alunecării solurilor şi optimizării creşterii plantelor) etc. Dacă până în â90 găseai o industrie românească care mergea şi care avea interesul să aplice aceste rezultate, astăzi, avem o industrie care încă îşi caută drumul. Repet, noi mai brevetăm astăzi anumite lucruri care ni se par interesante, dar atât timp cât nu există interes din partea unei industrii, acestea nu se vor regăsi în totalitate în practică.
„Evident, nu aveam altă soluţie“
De câţiva ani încoace, Institutul de chimie macromoleculară „Petru Poni“ din Iaşi a început să se dezvolte foarte frumos. Aţi reuşit să atrageţi o serie de fonduri europene, care v-au adus un real succes. Era singura soluţie ca institutul să se relanseze?
Exact. Evident, nu aveam altă soluţie, cum nu aveau nici alte institute de cercetare sau institute de învăţământ superior din România. Finanţarea cercetării în România, mai ales după 1990, a fost extrem, extrem de redusă. Practic, un institut care era finanţat de stat primea numai salariile şi, în rest, absolut nimic. Ori, pentru un institut, mai ales pentru un institut specializat în ştiinţe exacte, finanţarea principală nu constă în salarii (şi salariile sunt importante, evident!), ci în aparatură de înaltă performanţă, care este foarte scumpă. Pentru un institut de chimie este vorba de finanţare în substanţe chimice - multe foarte scumpe, bani pentru acestea. Întrucât industria chimică românească a căzut după 1990, toate substanţele chimice sunt importate din străinătate.
Apoi, aparatura din institut se oprise la nivelul anilor 1975-1980. Aceasta nu mai era performantă, era depăşită şi moral şi fizic, nu mai puteai intra în competiţie cu laboratoarele mari din lume, care beneficiaseră de zeci, sute de milioane de dolari sau de euro în decursul acestor ani. Finanţările din ţară, pe programe naţionale, erau foarte mici. În acelaşi timp, este important pentru o structură mare, cum este Institutul „Petru Poni“ (287 de oameni angajaţi) să existe şi un minim de condiţii decente de lucru. De aceea, ne-am îndreptat atenţia spre proiectele externe pentru a putea câştiga fonduri. Acest lucru a fost extrem de greu la inceput. Efectiv, iarna era frig, nu puteai plăti încălzirea, curentul electric, apa, nu puteai să-ţi zugrăveşti/amenajezi câteva încăperi, nu puteai să-ţi cumperi chimicale, nu puteai face nimic, nu aveai bani de un drum până la Bucureşti şi înapoi. Nu mai discutăm de plecări în străinătate, la congrese sau conferinţe. Nu puteai să-ţi faci un abonament la o revistă de specialitate. Un abonament la o revistă importantă în domeniul nostru costă între 5.000-7.000 de euro/an.
Practic, de când Institutul „Petru Poni“ a reuşit să obţină finanţări externe?
România a fost acceptată să intre în proiecte externe începând cu anii â90. La institut au venit proiectele începând de prin 1998, 1999. Nu este uşor, pentru că rata de succes la Comunitatea Europeană este de 5% (din datele lor oficiale). Deci, din 100 de propuneri, 5 sunt selectate şi finanţate. Dar finanţările europene sunt mult mai importante decât proiectele din ţară, deci merită acest efort. Aceste proiecte sunt importante şi pentru faptul că permit achiziţii de aparatură. De exemplu, acum 3 ani de zile, a apărut un apel al Comunităţii Europene dedicat României, Bulgariei şi Turciei. Erau proiecte care finanţau 20 de centre din aceste ţări, pe criterii evident competitive, cu până la un milion de euro - tot programul avea 20 de milioane de euro - pentru îmbunătăţirea infrastructurii şi a competitivităţii din cercetare. Au fost depuse peste 300 de propuneri la Comunitatea Europeană, s-au aprobat 24, iar noi am fost unul dintre câştigători. Acest lucru a însemnat 850.000 de euro pe 3 ani de zile, dintre care mai bine de 600.000 de euro pentru aparatură, echipamente grele, echipamente mari, dintre care unele unicat în România, şi evident, aparate de ultimă generaţie. A lucra pe astfel de aparate te face un partener credibil, viabil pentru partenerii din străinătate, deoarece pentru a discuta cu ei de la egal la egal, trebuie să ai oameni la fel de bine pregătiţi ca şi oamenii lor. Iar resursa umană nu o poţi pregăti foarte bine dacă nu-i oferi nişte condiţii adecvate de lucru.
Muncă asiduă pentru obţinerea unui proiect
Pe ce criterii oferă Comunitatea Europeană aceste finanţări?
Pe mai multe criterii. Există aşa-numitele pachete de programe, ce însumează documente (1.000 de pagini) în care comunitatea lansează anumite programe, exigenţele de participare, ce caracter au, cui se adresează etc. Deci, este o bucătărie complexă, pentru că este vorba şi de un limbaj juridic şi financiar pe care noi nu-l cunoaştem. Se cer raportări la 6 luni, un an de zile, depinde cum este alcătuit contractul. Este aproape o artă în a scrie un proiect, pentru că, dacă nu utilizezi toate indicaţiile din instrucţiunile venite de la Comisia Europeană, nu ai nici o şansă. La început, pe aceste proiecte am lucrat doar 2-3 oameni, în condiţiile în care aveam în spate şi munca de cercetare şi administrativă din institut. Apoi, pentru a putea scrie astfel de proiecte, oamenii trebuie să îndeplinească anumite condiţii - cunoaşterea foarte bună a limbii engleze, să aibă cunoştinţe economice, financiare, să cunoască legi financiare diferite de ale noastre. Existau realmente chestiuni care nu mergeau pe sistemul nostru legislativ. În prezent, lucrurile în România s-au schimbat, în sensul în care există finanţări importante pe 2 ani de zile, pe proiecte naţionale, care permit inclusiv o salarizare decentă a oamenilor ce lucrează în cadrul acestor proiecte.
Cum vă alegeţi partenerii sau cum vă aleg ei pe dumneavoastră? Cum se constituie echipa unui proiect ce urmează a fi depus la Comunitatea Europeană pentru finanţare? Cum se obţine finanţarea?
Practic, partenerii sunt din toate ţările europene. Suntem într-o aşa-numită reţea de excelenţă la nivel european, care este iarăşi un program finanţat de Comunitatea Europeană, pe polizaharide. Acest lucru înseamnă celuloză, polimeri naturali cu structuri apropiate de cea a celulozei. Coordonator este un institut din Franţa şi sunt 16 parteneri în proiect, iar noi, singurii din România, suntem unul dintre cei 16. Partenerii lucrează întâi împreună la elaborarea proiectului. În general, coordonatorul are o idee şi zice „Haideţi să dezvoltăm asta!“. Se uită mai întâi cine lucrează în acel domeniu, cine sunt cei mai buni sau cine are anumită expertiză, cine ştie să facă sinteză în acest domeniu, cine are aparatură de caracterizare a acelor produşi pe care îi sintetizează primii etc. Apoi contactează partenerii, prezintă ideile sale şi întreabă cine vrea şi poate să participe. Dacă ai răspuns da, lucrurile se precipită foarte tare, pentru că totul trebuie făcut contra cronometru. Coodonatorul are munca cea mai importantă, asta e clar. Pentru coordonator e nevoie de două luni de zile, el se ocupă numai de aceasta. Aici lucrează un grup format din 3-4 oameni. Pentru colaboratori (cazul nostru), în general, durează o săptămână-două, depinde, iarăşi, de competenţa lor în domeniul respectiv. Şi apoi ideile se contopesc, se revine asupra ideilor etc. Se munceşte chiar şi cu o zi înainte de termenul limită de depunere a proiectului. Şi sunt vreo 10 versiuni, din care numai cea finală se depune electronic la Comunitatea Europeană. Este un deadline (zi, ora). Ai depăşit cu un minut, nu-ţi mai primeşte materialul, pentru că este înregistrat electronic. Dacă a picat serverul coordonatorului - şi ni s-a întâmplat -, la revedere.
Dacă proiectul este aprobat, coordonatorul primeşte după două-trei luni răspunsul. Urmează negocierile de finanţare pe care le faci cu doi ofiţeri de la Comunitatea Europeană, unul pe partea tehnică şi unul pe partea financiară. Şi încep discuţiile. De exemplu, dumneavoastră aţi cerut 6 milioane de euro, comisia vă poate da numai 4 milioane şi jumătate. Credem că puteţi reduce cheltuielile aici, aici etc... Se rescrie acea propunere, după care este semnată la Comunitatea Europeană. Tot acest proces poate dura şase luni, din momentul în care ai câştigat proiectul. Dar, evident că, dacă negocierile nu merg, proiectul nu se finanţează. Iar contractul de finanţare are nişte termeni extrem de precişi, care înseamnă rezultate, meeting-uri, rapoarte etc.
Astăzi, finanţare importantă de la Guvernul României
Câte proiecte naţionale şi internaţionale sunt acum în institut?
La începutul acestui an erau 92 de proiecte interne (cu finanţare naţională), ceea ce înseamnă foarte mult. Aceasta înseamnă raportări, evaluări, zeci de pagini scrise - pe sistemul european. La început, pentru un proiect primeai foarte puţini bani (legea nu permitea salarizarea din proiecte). Apoi, pe măsură ce oamenii învăţau cum se scriu aceste proiecte, redactându-le într-o manieră bună, corectă şi competitivă, numarul proiectelor câştigate, precum şi sumele alocate salarizării au început să crescă. În prezent, în institut sunt nouă proiecte internaţionale şi, cu siguranţă, vom mai prinde şi altele, întrucât în prezent am intrat în Programul Cadru 7 al UE, care oferă oportunitatea de a propune periodic proiecte. La apelurile din toamnă sau din ianuarie anul viitor vom mai depune şi alte propuneri.
Cât durează procedura de obţinere a unui proiect? Şi pe ce perioade se obţin finanţările?
Doi, trei, chiar şi patru ani. Atenţie, în momentul de faţă, putem discuta şi de proiecte naţionale, pentru că de aproximativ doi ani de zile există o finanţare importantă care a venit de la Guvern, tot pe baza competitivă, dar nu mai discutăm de proiecte de 100 de milioane de lei vechi/an pentru un proiect, ci de proiecte de 2-3 miliarde până la 20 de miliarde, ceea ce înseamnă mult mai mult. Acum, un cercetător bun îşi poate găsi practic finanţarea internă care să-l satisfacă şi să poată lucra în condiţii civilizate, ceea ce nu era valabil până acum câţiva ani.
Soluţii pentru ca marmura să nu mai crape la tăiere
Vorbiţi-ne despre un proiect european în care „Petru Poni“ a fost partener şi care a avut rezultate foarte bune.
Unul dintre proiecte a fost cel care a avut un caracter aplicativ. A fost un proiect mare care a presupus parteneri atât din mediul academic, cât şi din întreprinderi mici şi mijlocii. Este vorba de marmură. În prezent, marmura se taie ca pe vremea lui Leonardo da Vinci şi Michelangelo, respectiv cu nişte cuţite foarte ascuţite, sub jet de apă, prin frecare şi apăsare. Se exploatează milioane de tone de marmură în fiecare an, mai ales în Italia, Spania, dar şi în Marea Britanie şi în alte ţări. Dar blocurile din marmură mai au şi ele defecte, microfisuri, fisuri. Forţele mecanice la tăiere sunt foarte mari şi pot apărea fisuri. Rezultatul este că dintr-un bloc de marmură mare cât o încăpere, prin fărâmiţare şi spargere, se pierde peste 40%. Evident, nu este un material care se aruncă. El poate fi mărunţit şi prelucrat la pardoseli, de exemplu, dar nu mai poţi scoate plăci de marmură. Ideea proiectului a fost următoarea: avem un bloc mare din marmură. Haideţi să ne gândim în felul următor: acoperim acest bloc de marmură înainte de a-l tăia cu un polimer, cu o răşină care este extrem de fluidă, care să curgă foarte uşor şi care să pătrundă în toate microfisurile şi acolo să polimerizeze, să se întărească. Chiar şi in aceste condiţii, dacă fluiditatea polimerului este foarte mică, acesta nu va pătrunde până în interior, pentru că la capătul fisurii va mai rămâne aer. Discutăm de fisuri de 1, 2 mm şi aşa mai departe, fisuri care sub influenţa forţelor mecanice, la tăiere, se extind şi blocul crapă. Pentru ca răşina să intre pe toată lungimea fisurii, acoperim acest bloc cu un clopot mare sau îl aşezăm într-o cameră în care facem vid. Aerul este tras afară şi răşina foarte fluidă va fi trasă din interiorul fisurilor. După aceea, iradiem cu o lampă UV pentru a polimeriza răşina aflată in interiorul blocului.
Mai multe răşini există acum pe piaţă
Dar, atenţie! Răşina nu trebuie să aibă un coeficient de dilatare total diferit de cel al pietrei, trebuie să lipească cei doi pereţi ai fisurii, să fie suficient de elastică ca să reziste forţelor mecanice din timpul tăierii, nu trebuie să aibă o anumită culoare, pentru că nu pot avea marmură roşie sau neagră şi răşina să fie albă, să fie rezistentă la microorganisme (aceste blocuri din piatră pot fi exportate inclusiv în Africa, unde sunt un anumit tip de organisme, variaţiile de temperatură sunt foarte mari, unde sunt termite care se pot hrăni liniştite cu această răşină), să fie netoxică etc. Deci, sunt enorm de multe exigenţe. Şi nu mai puţin lipsit de importanţă, răşina trebuie să fie ieftină şi să poată fi produsă pe instalaţii deja existente, pentru că nu o să investim miliarde de euro ca să facem instalaţii noi şi nu o să putem ieşi pe piaţă cu o răşină care este mult mai scumpă decât orice produs similar de pe piaţă.
Şi atunci, partenerul din România, care se numeşte Institutul de Chimie Macromoleculară „Petru Poni“, a spus că poate să facă această răşină. Am pus la punct metoda de sinteză, am testat produsul aici, dar pe blocuri mici, pentru că nu aveam instalaţiile necesare (nu e profilul nostru). Evident că am discutat şi cu geologi ca să înţelegem exact ce înseamnă marmura. Am plecat cu 3-4 răşini diferite în Italia, la unul dintre partenerii noştri industriali, s-a stat o lună de zile, s-a lucrat pe blocuri mari, s-a filmat totul, apoi italienii au rămas şi au început să taie blocurile să vadă cum se comportă marmura: dacă nu se rupe, dacă nu îmbrătrâneşte prea repede, dacă nu e atacată de microorganisme etc. Se raporta o dată la 6 luni la Comunitatea Europeană şi dacă raportul pe primul an era bun, primeai finanţarea şi pe următorul an. Dacă nu, nu numai că nu primeai finanţarea, dar riscai să şi dai banii înapoi. Proiectul s-a încheiat cu succes acum un an.
