„Intrăm în harul bucuriei Învierii pe măsura silinţei noastre“

Învierea Domnului, ca eveniment unic în istorie şi ca eveniment repetabil în fiecare duminică, iar în sens lărgit în fiecare Sfântă Liturghie, umple inimile credincioşilor de bucuria cea mai presus de cuvinte. Deşi multe cuvinte s-au spus despre aceasta, avem mereu nevoie să auzim altele şi altele până la sfârşitul veacurilor. Întru această dorinţă de mereu înnoire a bucuriei ce o revarsă "praznicul praznicelor", am cerut cuvânt de folos şi cuvinte de luminare de la părintele profesor Vasile Mihoc, cadru universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu.

Părinte profesor, de ce este sărbătoarea Sfintelor Paşti cea mai mare dintre toate?

"Praznic al praznicelor şi sărbătoare a sărbătorilor", aşa este, într-adevăr, marea sărbătoare a Învierii Domnului. Căci prin Învierea din morţi, Mântuitorul nostru Iisus Hristos nu numai că a biruit El Însuşi puterile întunericului şi moartea însăşi, dar El a realizat această biruinţă şi pentru noi toţi. Prin Învierea Sa cea de a treia zi, Hristos a biruit păcatul şi moartea, a stricat împărăţia întunericului lui satan, a slobozit pe oamenii cei înrobiţi şi a rupt pecetea asupra celor mai mari taine ale lui Dumnezeu şi ale omului. "Cine nu s-ar bucura întru biruinţa Domnului nostru Iisus Hristos? El nu a fost biruitor pentru El, ci pentru noi. Biruinţa Lui nu L-a făcut pe El mai mare sau mai viu, sau mai bogat, ci pe noi ne-a făcut astfel. Biruinţa Lui nu este egoism, ci dragoste. Cuceritorii pământeşti iau biruinţa asupra lor; Hristos este singurul Cuceritor care o aduce... Astăzi este ziua cea mai presus dintre toate zilele anului, închinată sărbătoririi acestei biruinţe a lui Hristos..." (Sf. Nicolae Velimirovici).

Ar trebui să ne bucurăm de Învierea Domnului în fiecare duminică, ştiind că în "ziua cea dintâi a săptămânii" prăznuim de fiecare dată Învierea. Cu toate acestea, pe parcursul anului mai slăbeşte din bucuria pe care o trăim în noaptea Învierii. Unde greşim?

Dacă ne trăim în mod viu credinţa, bucuria şi lumina Învierii ne însoţesc permanent, chiar în situaţii de necaz şi încercare. Ba chiar, uneori, şi mai adânc în aceste situaţii de necaz şi încercare, avându-L pe Hristos Cel înviat şi preamărit alături de noi, El participând biruitor la suferinţele noastre. Celebrarea acestei luminoase bucurii a Învierii o avem, într-adevăr, în fiecare duminică şi, de fapt, în fiecare Sfântă Liturghie. Iar dacă ne şi împărtăşim cu vrednicie - ceea ce credinciosul este chemat să şi facă, la fiecare Sfântă Liturghie, căci de fiecare dată Mântuitorul Însuşi ne invită la masa Sa -, atunci sărbătoarea Învierii ne va însoţi permanent. Slăbeşte bucuria Învierii la cei care nu păstrează această strânsă legătură cu Sfânta Liturghie şi care se apropie rar - unii, vai, atât de rar! - şi/sau cu nevrednicie de Sfântul Potir. Unii ca aceştia nu au adevărata bucurie nici de Sfintele Paşti. Veselia Paştilor lor este una pur pământească, iar nu duhovnicească şi mântuitoare.

Bucuria sărbătorii Învierii este însă unică mai ales datorită pregătirii pentru ea, pe care ne-o oferă timpul Sfântului Post, culminând cu Săptămâna Mare. Pe măsura purificării noastre prin post, prin rugăciune şi prin fapte bune, adică pe măsura acestei pregătiri pe care ne-o prilejuieşte Postul Mare, va fi şi bucuria de care ne bucurăm la sărbătoarea Învierii. Unică este, de asemenea, bucuria sărbătorii Învierii prin rânduiala deosebită a sfintelor slujbe şi prin nepământeana lor frumuseţe şi măreţie.

În perioada pascală auzim la slujbă rostindu-se: "Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea!" Care sunt limitele acestei bucurii şi veselii, având în vedere că nu toţi înţelegem la fel lucrurile? Cum vrea Domnul să fie bucuria noastră?

Prin acest stih din Psalmi pe care-l auzim la slujba Învierii, sărbătoarea Sfintelor Paşti, Domnul ne cheamă la bucuria adevărată, care este cea duhovnicească, iar nu la o bucurie a "trupului", în sensul negativ pe care "trupul" îl are în Sfânta Scriptură, definind omul redus la trebuinţele şi la plăcerile sale trupeşti. Este adevărat că pentru mulţi oameni de astăzi - mă refer la cei care nu-şi cinstesc numele de creştini, ca unii care nu înţeleg şi să participe la harul Mântuitor al lui Hristos, intrând în bucuria şi în exigenţele Împărăţiei Sale - pregătirea pentru Paşti se reduce la ceea ce înţeleg ei să ofere "trupului": mâncare, băutură, distracţii lumeşti, petreceri deşănţate etc. Unii cred că acestea fac bucuria sărbătorii. Nedescoperind-o pe cea adevărată, "bucuria" lor este foarte limitată şi înşelătoare, ba chiar este opusul bucuriei adevărate. Pentru credincioşi însă, bucuria sărbătorii Învierii este de negrăit şi, ca să mă refer la "limitele" din întrebare - dar într-un sens diferit, întrebarea având în vedere "bucuria şi veselia" trupului - această bucurie este fără limite. Într-adevăr, în ce priveşte măreţia harului revărsat în lume de Hristos prin biruinţa Sa asupra morţii, nu există limite. Totul e dumnezeiesc şi de necuprins în preamărirea lui Hristos prin Patimi şi Înviere şi în harul pe care aceasta o revarsă asupra lumii. Limitele sunt la noi, la neputinţa şi nevrednicia noastră în a participa la plinătatea slavei şi a harului lui Hristos.

Dar, aşa cum spuneam, cred că întrebarea are în vedere "bucuria şi veselia" trupului şi în ce măsură acestea trebuie limitate de Paşti. Chiar pentru cei râvnitori şi postitori există pericolul ca, după Postul Mare, să se lase prea mult în voia trupului, dedulcindu-se necuvenit cu cele pământeşti. Înfrânarea este virtutea care se cuvine să ne însoţească permanent, nu numai în post. Mântuitorul ne avertizează cu aceste cuvinte: "Luaţi aminte de voi înşivă, să nu se îngreuieze inimile voastre de mâncare şi de băutură şi de grijile vieţii şi ziua aceea să vină peste voi fără de veste" (Luca 21, 34). Citim în Pateric: "Zis-a un bătrân: fraţilor, îmbuibarea pântecelui este maica curviei, iar postul şi înfrânarea este bogăţia sufletului, deci aceasta să ne silim să o câştigăm cu smerita înţelepciune, păzindu-ne de mândrie, plăcere şi de lauda oamenilor care este maica tuturor răutăţilor". Şi alt cuvânt paterical: "Zis-a iarăşi: fiilor, trebuie ca noi mai mult cu cuvintele cele dumnezeieşti să ne hrănim şi cu învăţăturile Sfinţilor Părinţi să prăznuim, nu numai pântecele să-l hrănim şi să-l săturăm şi de suflet să nu purtăm grijă, ci duhovniceşte să prăznuim veselindu-ne".

Unii creştini care s-au străduit să ţină întregul Post al Sfintelor Paşti s-ar putea simţi nedreptăţiţi de cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, care îi cheamă pe toţi la bucuria pascală, iar pe de altă parte, cei care nu s-au străduit deloc ar putea găsi îndreptăţire faţă de felul lor de a trăi, căci, iată, tot sunt primiţi la masă. Cum trebuie înţeleasă chemarea amintită?

Îndemnul la bucurie ni-l adresează tuturor sărbătoarea Învierii, dar intrăm în harul acestei bucurii pe măsura silinţei noastre. Cei care s-au străduit primesc belşugul darului şi nu au de ce să se socotească nedreptăţiţi. Iar cei care n-au postit şi nu s-au străduit pentru mântuire în timpul postului sunt invitaţi să guste bunătăţile Stăpânului, pentru a prinde gust de viaţa cea duhovnicească. Astfel, Sfântul Ioan Gură de Aur, prin această chemare adresată tuturor, doreşte să-i deştepte şi pe cei leneşi şi indolenţi din punct de vedere duhovnicesc, ca şi ei, prin pocăinţă, să poată participa la harul sărbătorii. Căci unii ca aceştia, chiar dacă sunt prezenţi la slujba sărbătorii, nu pot participa la măsura adevărată a harului ei fără pocăinţă. Sfinţii Părinţi spun că singura uşă de intrare la Dumnezeu, la harul mântuirii Sale, este pocăinţa. Chemarea aceasta a Sfântului Ioan Gură de Aur şi, de fapt, a Bisericii dreptmăritoare înseamnă, în primul rând, ceea ce spune Sfânta Scriptură, că Dumnezeu "voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină" (I Tim. 2, 4).

Dincolo de acest adevăr însă, lumina sărbătorii Învierii posedă o dimensiune cosmică, astfel încât ea luminează asupra întregii făpturi. "Acum toate s-au umplut de lumină, şi cerul şi pământul şi cele dedesubt", cântăm la Înviere. Virtual, întreaga făptură este cuprinsă în lumina şi în harul Învierii. Căci Învierea Domnului inaugurează recrearea lumii, este un nou început al ei. Sfântul Apostol Pavel subliniază acest adevăr când zice, de pildă, că Hristos "este începutul, întâiul născut din morţi, ca să fie El cel dintâi întru toate" (Col. 1, 18). De aceea, chiar şi necredincioşii au, într-o anumită măsură, bucuria Paştilor. Biserica, prin cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, vrea să-i aducă pe toţi la conştiinţa acestui nou început, pe care şi cei mai puţin credincioşi, împreună cu întreaga creaţie, îl resimt în fiinţa lor.

Sunteţi permanent în legătură cu studenţii la Teologie şi cu tinerii din alte medii sociale. Constataţi acelaşi elan al acestora spre viaţa religioasă, spre trăirea Ortodoxiei aşa cum se întâmpla în primii ani de după 1989?

Statistic sau procentual, cred că situaţia este oarecum aceeaşi, atunci şi acum. Şi imediat după 1989, ca şi acum, au fost destui care s-au entuziasmat mai mult de altceva decât de viaţa religioasă. Mulţi sau toţi s-au entuziasmat de libertate, dar s-a văzut foarte curând că pentru foarte mulţi această libertate a fost deturnată în libertinaj; alţii s-au entuziasmat de posibilitatea de a pune mâna pe averi care nu le aparţineau, de a se îmbogăţi repede şi fără muncă etc.

Libertatea a însemnat însă şi posibilitatea propovăduirii cuvântului mântuitor al lui Hristos, prin carte religioasă, mass-media etc. Ce bucurie, să poţi avea cărţi şi materiale atât de dorite odinioară! S-au publicat atâtea cărţi teologice şi de spiritualitate, atâtea reviste etc., care au pus în faţa ochilor noştri texte excepţionale, la care oricine a putut avea acces cu uşurinţă. Internetul a înlesnit şi mai mult accesul la informaţii şi la texte şi înregistrări cu caracter religios. S-au organizat nenumărate conferinte şi întâlniri cu oameni excepţionali. Toate acestea au creat, desigur, o mare emulaţie între toţi cei care-L iubesc pe Hristos şi care iubesc Biserica Sa, foarte evidentă în primii ani de după 1989.

În prezent, asistăm la o anumită saturaţie, pentru unii. Este vorba de cei cărora li se pare că au văzut, au auzit, au citit totul. În realitate însă, această saturaţie ascunde un mare pericol, acela al "căldicelii" duhovniceşti împotriva căreia ne avertizează mesajul Apocalipsei către Biserica din Laodiceea (Apoc. 3, 15-16).

Putem spune că, între timp, "s-au ales apele": cei superficiali s-au îndepărtat, iar cei serioşi nu numai că au rămas, dar şi-au întărit şi mai mult ataşamentul lor ortodox. În ce priveşte tinerii, problema principală o constituie faptul că România nu mai are tot atât de mulţi tineri ca acum 20 de ani. Scăderea drastică a natalităţii şi emigraţia au făcut ca lipsa tinerilor să devină tot mai acut resimţită. Iar dintre cei pe care-i mai are ţara, un mic procent - nu cred că mai mic decât acum 20 de ani, dar nici mai mare - au preocupări spirituale. Dintre aceştia se disting unii, puţini, desigur, foarte serioşi, care-şi trăiesc şi-şi aprofundează Ortodoxia.

Ce sfat general de viaţă aveţi de oferit tinerei generaţii, crescute în libertate totală de credinţă şi exprimare?

Îndemnul meu este de a ne descoperi şi de a ne folosi spre mântuire această libertate. Şi fiindcă vorbiţi de libertate, cu referire la "libertatea" pe care o propune cadrul politico-social şi mentalitatea vremii, aş aminti aici două cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel, amândouă din Epistola către Galateni, în care este vorba de adevărata libertate, cea pe care o avem în Hristos şi pe care trebuie să ne-o apărăm în faţa păcatului atotînrobitor: "Spre libertate ne-a eliberat Hristos; staţi, deci, tari şi nu vă prindeţi iarăşi în jugul robiei" (Gal. 5, 1); şi: "Căci voi aţi fost chemaţi la libertate, fraţilor; numai să nu faceţi libertatea un prilej de a sluji trupului, ci slujiţi unul altuia în iubire" (Gal. 5, 15). Libertatea adevărată, libertatea în Hristos şi în harul unirii cu El - care în Epistola către Romani înseamnă o întreită eliberare, de păcat, de moarte şi de legalismul înrobitor al vechii iconomii religioase (Rom. 5, 12 - 7, 25) - este darul minunat pe care ni-L face Dumnezeu în Hristos şi în Biserica Sa, pentru o existenţă autentică.

Vă rugăm să ne povestiţi câteva amintiri din copilăria Sfinţiei Voastre în legătură cu perioada Deniilor şi a zilelor de Paşti.

Acestea sunt pentru mine amintiri nu numai de neşters, ci determinante pentru întreaga-mi existenţă. Le am mereu în minte. Părinţii noştri, oameni de la ţară, cu o familie mare - eram zece copii - ne-au sădit în suflet, cu multă stăruinţă şi seriozitate, dragostea de Dumnezeu şi de Biserică, cu tot ce implică aceasta în viaţa practică a oamenilor credincioşi şi cu adevărat trăitori ai Ortodoxiei. Prin ei, mai ales, am primit această minunată zestre - cea mai minunată - a credinţei mântuitoare. Mereu în viaţa mea de familist şi tată de familie, m-am gândit dacă voi putea oferi copiilor mei atâta cât am primit de la părinţi, în ce priveşte dragostea, comuniunea, bucuria şi toate celelalte daruri pe care Mântuitorul Hristos le revarsă în viaţa celor ce-L iubesc şi-L caută cu adevărat.

Copii fiind, noi am avut cu adevărat sărbători, cum văd, îndurerat, că nu mai prea au oamenii astăzi sau, în orice caz, cei mai mulţi dintre ei. Pentru noi, duminica era o sărbătoare care începea de sâmbătă seara, când lucrul era încheiat din vreme, pentru a intra pregătiţi trupeşte şi duhovniceşte în atmosfera de pace, lumină şi bucurie a zilei de sărbătoare. Deja în seara de sâmbătă, după o săptămână de multă şi stăruitoare trudă a tuturor, mari şi mici, ne regăseam împreună, într-o comuniune de negrăit - şi de neuitat -, în harul sărbătorii. Iar această pregătire era infinit potenţată în preajma marilor sărbători, cu postul, cu slujbele Bisericii, cu Spovedania şi Împărtăşirea euharistică.

Deniile, a căror rânduială o puteam atunci pricepe numai în parte, erau totuşi pentru mine atât de extraordinare prin atmosfera unică în care ne scăldau întreaga fiinţă. Iar slujba din noaptea de Înviere, an de an, ca şi cele de la Vecernia din Duminica Învierii ("a doua Înviere"), la care, ca şi în fiecare duminică, mergeam toţi, fără excepţie, mari şi mici, îmi stăruie viu în minte, ca nişte pete de lumină strălucitoare. Îi văd cu ochii minţii pe părinţii mei în hainele lor de sărbătoare, iar noi toţi, copiii, în jurul lor, mergând şi mai ales venind (căci o făceam mai puţin grăbiţi) de la biserică. Părinţii noştri erau tineri şi minunat de frumoşi în hainele lor ţărăneşti de duminică, şi aşa mi-au rămas în minte mereu. Chiar dacă tatăl meu a adormit de mult (acum mai bine de 15 ani) şi chiar dacă mama mea a împlinit acum câteva zile 92 de ani, în mintea mea stăruie chipul lor de atunci, frumos şi luminos, aşa cum erau ei în mijlocul copiilor lor, mergând şi venind împreună la şi de la biserică.

Cât despre ceea ce se petrecea în biserică, ce să mai vorbesc! Pe preoţi nu-i credeam a fi de pe pământ, şi cum de fiecare dată îi găseam la biserică atunci când veneam la slujbă şi tot acolo îi lăsam după terminarea slujbei, îmi imaginam că ei acolo şi trăiesc, neîntrerupt. Deoarece casa noastră era mai aproape de oraş decât de biserica din sat, noi mergeam la o biserică din oraş. Astfel, până destul de târziu nu cunoşteam mai îndeaproape familia preotului şi, cum spuneam, credeam că preotul nu are - şi nici nu trebuie să aibă - o altă casă decât biserica. Acum, la vârsta maturităţii mele preoţeşti, îmi stăruie în inimă ca un ideal dorinţa ca, într-adevăr, biserica să-mi fie casă cât mai mult timp cu putinţă, în fiecare zi.

De aceea, spre sfârşitul anilor de liceu, când mi-am pus problema alegerii facultăţii pe care aveam s-o urmez, toţi credeau că voi alege chimia sau, în orice caz, o ramură a ingineriei. Am avut ezitări numai până când m-am gândit la teologie. Când mi-am oprit gândul asupra posibilităţii de a studia teologia şi de a deveni slujitor al Bisericii, orice îndoială a dispărut. Pe vremea aceea oamenii ştiau destul de puţine despre şcolile teologice existente. Am întrebat pe unii şi pe alţii, chiar pe unii preoţi, şi nu m-au prea desluşit. Atunci am mers la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţ. Seminariştii erau deja în vacanţă. Am găsit acolo însă pe omul atât de ales şi deosebit care a fost şi este părintele Vasile Ignătescu. Dânsul era pe atunci directorul seminarului. M-a primit cu o inimă atât de largă şi de bună şi, cum cărţi nu prea erau, m-a ajutat să am acces la notiţele elevilor săi. Aşa m-am putut pregăti pentru examenul de admitere la Teologie. Era în 1966. Iată, au trecut atâţia ani de atunci!

Dar totul a început prin ceea ce am primit şi am trăit în copilărie, mai ales cu sărbătorile care erau adevărate sărbători. Acolo trebuie căutate înseşi începuturile preoţiei de care m-am învrednicit. Slavă Domnului pentru toate!