▲ „România se află într-o climă temperat-continentală, însă ea nu este aceeaşi pe tot teritoriul, ci diferă de la o regiune la alta. De asemenea, şi resursele de apă de suprafaţă sunt diferite de la o zonă la alta“ ▲ „În ultima perioadă, România se află sub cotele din 1940 în ceea ce priveşte împădurirea. Dacă, atunci, aveam un teritoriu împădurit de 60-70%, acum acest procent se află sub 30%“ ▲ „România, prin proiectele pe care le-a promovat în ultimii ani, are, în prezent, peste 300 de staţii hidrometrice automate“ ▲ Interviu cu dr. Petre Stanciu, directorul Institutului Naţional de Hidrologie şi Gospodărire a Apelor, membru corespondent al Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice ▲
Domnule director, cum aţi caracteriza din punct de vedere hidrologic situaţia din România, având în vedere relieful şi clima noastră?
România se află într-o climă temperat-continentală, însă ea nu este aceeaşi pe tot teritoriul, ci diferă de la o regiune la alta. De asemenea, şi resursele de apă de suprafaţă sunt diferite de la o zonă la alta. Apoi, s-a schimbat ceva în ceea ce priveşte ciclicitatea anilor ploioşi şi secetoşi. După cele mai mai mari viituri din anii 1970, 1975, 1979, ne-am confruntat cu inundaţii din nou, iată, în 2005. Viiturile sunt, deci, din ce în ce mai rare, dar cu amplificări din ce în ce mai puternice faţă de trecut, în special în zonele cu suprafeţe de bazin mai mici. În ultimii ani, zona Suceava, mai ales, este cunoscută prin pagubele produse de aceste inundaţii. Relieful s-a schimbat şi el din punctul de vedere al acoperirii cu vegetaţie. În ultima perioadă, România se află sub cotele din 1940 în ceea ce priveşte împădurirea. Dacă, atunci, aveam un teritoriu împădurit de 60-70%, acum acest procent se află sub 30%. Clima se schimbă şi ea pentru că avem industrie poluantă, mai puţin la noi, dar alta este situaţia din jurul nostru, mai cu seamă în Europa şi în America. Mă refer la Austria, care are multe rafinării, de unde se alimentează o mare parte din Europa, şi noi, inclusiv. Apoi avem estul Mării Negre, Caucazul. Dezechilibrele, în general, sunt produse de acest gaz de seră, adică de bioxidul de carbon, care creşte. Nivelul acestuia a crescut, cumva, şi datorită faptului că s-a redus fondul vegetal, care absoarbe acest gaz prin fotosinteză. S-a produs un fel de copertină deasupra globului, dar ea nu este continuă. Ea mai are şi deschideri, unde căldura nu mai trece, decât în cantităţi mai mici către atmosfera înaltă.
Cum este această „copertină“ deasupra României?
În zona noastră, consistenţa ei este destul de semnificativă, se vede asta prin temperaturile destul de ridicate, prin manifestările acestea bruşte şi în felul cum are loc scurgerea. În aceste condiţii, pe suprafeţe mici, se pot inunda rapid case. În ultimii 30 de ani, n-au fost inundate casele atât de frecvent, cum se întâmplă acum. Ele se produc după o perioadă de acumulare a energiei în nori, norii trebuie să se elibereze de ea şi efectul - aceste inundaţii locale. În ultima vreme avem din ce în ce mai multe inundaţii locale, nu inundaţii în marile bazine.
Nordul pune probleme acum, pentru că izvoarele Prutului şi Siretului se află în zone înalte
Observăm că mai ales partea de nord se află în suferinţă acum...
Nordul pune probleme acum, pentru că izvoarele Prutului şi Siretului se află în zone înalte. De asemenea, în aceste zone masele de aer se lovesc de Carpaţii ucraineni, aşa cum s-a întâmplat şi anul trecut, iar aceşti nori, la un moment dat, se întorc spre noi şi au mişcări circulare în zona respectivă. Se încarcă pe munte şi produc precipitaţii masive. Noi avem programe de monitorizare şi pentru asemenea situaţii.
Ce sisteme de măsurare şi de control avem în domeniul hidrologiei la noi, acum?
România, prin proiectele pe care le-a promovat în ultimii ani, are, în prezent, peste 300 de staţii automate. Faţă de nivelul european, este puţin. Din cele 1.000 de staţii hidrometrice, cele automate înseamnă 30%. Vom finaliza, în acest an, până la 800 de staţii automate, ceea ce ar însemna cam 80% din câte avem în România. Ne situăm în apropierea Germaniei, având în vedere că şi suprafaţa României e mai mică, să spunem, decât a Germaniei sau a Franţei. Cu alte cuvinte, stăm bine, din acest punct de vedere. La sfârşitul anului, vom avea date în timp real de la circa 850 de staţii hidrologice automatizate pe râu. Sistemul nostru hidrologic, însă, nu este conectat în timp real la sistemul internaţional, dar, săptămânal sau lunar, noi transmitem date la toţi vecinii sau, mai ales, în timpul viiturilor. Şi transmitem datele noastre inclusiv la centrele europene, pentru că acestea au modele de testare şi pe teritoriul ţării noastre.
La nivelul Uniunii Europene, nu există un sistem de integrare a tuturor datelor? Un asemenea sistem general nu ne-ar ajuta mai bine să preîntâmpinăm inundaţiile?
Acum se lucrează la un sistem de integrare şi monitorizare în timp real a sistemelor locale proprii fiecărei ţări europene. Va exista un sistem central. Meteorologii stau mai bine, sunt mai înaintea noastră. Ei sunt integraţi în acest sistem de veghe mondială, este conectat, deci, la nivel mondial şi european.
Să înţelegem, deci, că la meteorologie, unde costurile sunt mai mici, suntem mai bine integraţi, la nivel mondial şi european?
Da, la noi, costurile sunt mai mari. Nu avem acoperire în toată România, prin GSM sau radio, şi atunci folosim sistemul de transmisie a datelor prin satelit, sistem pe care-l avem.
Cea mai veche staţie de măsurare a fost pusă pe Dunăre, la Orşova, în 1848
Faceţi o mică istorie a sistemului de monitorizare hidrologică din România. Când a fost instituţionalizat, odată cu Institutul de Meteorologie?
Cam în acelaşi timp... Cea mai veche staţie de măsurare a fost pusă pe Dunăre, la Orşova, înfiinţată în 1848. Avem, de asemenea, staţii lungi de observaţie în Ardeal. Aici a fost o altă preocupare faţă de problema apei. Este vorba de situaţia de la Satu Mare. Dar avem şi în Regat, cum ar fi Vedea. De asemenea, avem aceeaşi situaţie şi pe Siret. În total, avem circa 80 de staţii, cu o perioadă de funcţionare de peste 100 de ani. Ele sunt făcute după modelul francez sau german. Hidrologia şi, respectiv, monitorizarea regimului apelor, a început în 1924, prin prima lege a apelor. Şi, în acelaşi moment, s-a înfiinţat şi o direcţie de monitorizare a apelor Dunării, în cadrul Ministerului Lucrărilor Publice şi Transporturilor. Între cele două răboaie mondiale, s-au produs diferite organizări, dar nu s-a întâmplat ca după 1944. Mai precis în jurul anilor 1950, s-a pus problema dezvoltării energetice a ţării şi a folosirii puterii apei pentru energie, astfel am fost obligaţi să dezvoltăm sistemul de măsurare a debitelor şi nivelul pe râuri. Din 1950, se pun bazele acestei reţele moderne, pentru măsurarea debitelor şi nivelelor. La început, am avut un număr mic de staţii, circa 200, ajungând, în prezent, la o mie de staţii, inclusiv pe lacurile naturale şi artificiale, unde măsurăm diverşi parametri.
În momentul de faţă, folosim suficient de bine puterea apelor? Curentul electric este destul de ieftin în aceste condiţii?Apoi, transportul pe apă este ieftin?
La noi, este navigabilă doar Dunărea... Au fost proiecte pentru a uni Bucureştiul cu Dunărea, însă lucrările au fost stopate... Proiectul este în discuţie. Au mai fost şi alte devieri, cum este şi canalul Siret, care stă. În acest an, s-a umplut pe distanţa de 5 km, ca să asigure apă pentru irigaţii. Există proiecte şi pentru navigaţie pe Mureş, dar lucrările sunt mai dificile. Probabil că, după un sistem olandez-german, s-ar putea ca, peste mai mulţi ani, să circule ambarcaţiuni de mic tonaj. Trebuie să amintim aici şi Bistriţa, pe care se transporta lemnul. Şi în scrierile lui Creangă, şi ale lui Sadoveanu se povesteşte despre asta. Şi chiar în scrierile bisericeşti, ale episcopiilor se găsesc multe descrieri despre acest fapt. Economia noastră foloseşte energie hidraulică în proporţie de circa 30%. Se dezvoltă, în acest moment, microhidrocentralele.
„Salba de microhidrocentrale de pe râuri“, cum se spunea în comunism...
Exact... Acum, ele sunt foarte multe, mai ales, pe afluenţii Argeşului, apoi la Suceava. Se discută acum şi despre Putna, pentru că lângă Mănăstirea Putna avem o staţie hidrometrică. Această energie vine din rularea apei, prin trecerea dintr-o centrală în alta, adică nu se pierde apa, şi chiar e foarte bine să se uzeze acelaşi volum de apă de mai multe ori. Curentul obţinut este mai avantajos decât cel care provine de la termocentrale, să spunem la un preţ apropiat de energia nucleară. Încă din 1910, se ştie că pe Găvăjdia, în zona Hunedoara, exista o microhidrocentrală.
Între cele două războaie mondiale, România era cunoscută şi prin morile de apă
Nu au apărut proiectele acestea de folosire a instalaţiilor tradiţionale a morilor cu roţi cu palete? Aceste lucruri ar pune în evidenţă frumuseţea locului. Ne pregătim să devenim şi o ţară turistică...
România era cunoscută şi prin morile de apă amplasate între cele două războaie mondiale. Morile aveau anumite generatoare, care foloseau această energie. În perioada actuală, proiectele încă staţionează. Proiectele trebuie dezvoltate de comunităţile locale, însă, probabil, sub o altă formă, nu aşa cum cunoaştem, cu acea roată veche cu cupe. Am văzut un sistem complex, în Portugalia, care era şi moară, şi centrală electrică. Sperăm că asemenea exemple vor fi şi la noi. În viitorul apropiat, este foarte probabil ca aceste hidrocentrale să se adapteze la tradiţia veche de a utiliza apa în mod folositor.
Ce puteţi spune despre proiectele de centrale de curent electric cu mijloace neconvenţionale, cum ar fi cele eoliene? Ar putea fi folosit aerul care circulă pe albia sau pe văile râurilor? Ar fi eficiente aceste proiecte?
În România, avem anumite zone, unde vântul este predominant şi durata lui este destul de mare în timpul unui an. Ca să fie utilizat eficient, acest vânt trebuie să fie persistent mai multe zile, altfel generatorul ar avea zile când nu ar produce. În ceea ce priveşte utilizarea condiţiilor din văile râurilor noastre, aceşti curenţi nu au o viteză atât de mare. Asta dacă nu se suprapun cu circulaţia atmosferică în zona respectivă, care să-i amplifice şi să poată da condiţiile minime ca să învârtă aceste elice de centrale moderne. Instalaţiile au o greutate mare, faţă de cele pe care le cunoaştem noi. Sunt modele olandeze, câteva sunt instalate în Dobrogea. Avem şi prin Ardeal, şi în anumite zone izolate, pentru turism, pentru hoteluri, unele au fost instalate doar pentru testare. Dar se pune problema ca, la un moment dat, reţeaua electrică să fie prea încărcată. De asemenea, trebuie să găsim consumatori. Politica este ca toată această sursă de energie nepoluantă să fie legată la sistemul naţional. Astfel poate fi folosită în totalitate. Nu se pune problema întreruperii acestor utilaje sau instrumente, în funcţie de necesităţile locale. Probabil că această energie, care se produce în marile centrale, ar putea să plece şi la export. România exportă şi în prezent energie.
Inundaţiile sunt vechi în România
Vorbiţi puţin de catastrofele determinate de inundaţiile din România. Faceţi o istorie a lor. La ce ne putem aştepta? S-au înmulţit, aşa cum se spune?
Inundaţiile sunt vechi în România, am avut unele mari şi la 1700, şi la 1871, în Bazinul Mureşului, Târnavelor. Acestea au avut cam aceeaşi amploare cu cele de la 1970, de unde am zis noi că se repetă o dată la o sută de ani. Viiturile la noi sunt generate, în general, vara, primăvara sau toamna, dacă avem mari precipitaţii. Dacă avem în cantităţi deosebite, mari, să spunem, ca la Tit, în Transilvania... Avem mai multe circulaţii de nori în România. Avem una de sud-vest, care vine dinspre Marea Mediterană. Aceasta loveşte mai întâi Banatul, aşa cum a fost lovit în 1879, în 1931, în 1966, în 2000 şi în 2005, cel mai recent. De altfel, toată zona Banatului a fost scoasă, prin anumite lucrări de desecare, de sub inundaţii. Atât Tisa, cât şi râurile noastre, formau pur şi simplu o mlaştină, care se întindea până spre Timişoara. Ruperea digului, din 2005, pe Timiş putea să conducă la inundarea Timişoarei, care a fost stopată, prin măsurile luate. Altă zonă vulnerabilă este Bistriţa-Năsăud, în nord-vest, unde avem o circulaţie continentală, ce vine dinspre Ungaria. Ea se loveşte mai întâi de munţii noştri dinspre Răsărit, se transformă în precipitaţii şi avem viituri pe Mureş şi pe Olt... Apoi, mai este un nod focal, pe Siret, care vine dinspre Suceava. Este o circulaţie de aer ce vine din nord-est şi care se loveşte în zona Câmpulung, Suceava în partea de nord. Ea produce precipitaţii, aşa cum am avut inundaţii chiar în anul trecut, apoi, în 2005, când am avut viituri catastrofale pe Siret. Bine, şi în proză, în literatură, ştiţi că există „Venea o moară pe Siret“, care descriu asemenea inundaţii.
Care sunt perioadele cele mai vulnerabile din an, luna iunie?
Până acum, erau mai bine definite, căci aveam o viitură de primăvară, cu o intensitate maximă în mai, iunie, apoi, veneau viiturile din vară, dintre care, cele mai puternice şi cu daune materiale şi chiar vieţi omeneşti, în luna iulie, şi mai puţin în august. Acestea din urmă nu mai sunt de talia celor de mai înainte, dar, în schimb, apar în zone mai restrânse. Aşa este zona Prahovei, Sinaia, unde, probabil, şi tăierile de lemn din această zonă au influenţat în mod negativ această zonă. Şi debitele apei se măresc cam de 2-3 ori, într-o zonă despădurită. Avem, apoi, Dobrogea, care a fost şi mai înainte caracterizată de fenomene destul de periculoase.
Avem aceste nisipuri din zona Corabia-Dăbuleni, care ne dau bătăi de cap
Oscilează cumva perioadele de inundaţii cu cele de secetă?
Şi în perioadele de călduri mari, de viituri de inundaţii, apar perioade de secetă, sub valorile normale. În funcţie de raportul în care se află această valoare, se clasifică drept severă, mai puţin severă ş.a.m.d. Temperaturile pentru România, până în anii 2020-2025, sunt diferenţiate. Către jumătatea de nord a ţării, vor creşte cu 2,5-3,8 grade şi în partea de sud, până la 5,8 grade. Ne apropiem de paralela de 47 de grade, unde studiile acestor schimbări climatice se arată a fi mai accentuate. În ceea ce priveşte zonele de secetă, avem Bărăganul, care este sărac în precipitaţii, în special Călăraşi şi Ialomiţa. Apoi avem Corabia - Dăbuleni, unde avem un nou fenomen, din cauza eroziunii eoliene şi a curenţilor care o accentuează. În acelaşi timp, transportă nisip fin în masele de aer, care se depune în zona noastră. Avem aceste nisipuri din zona Corabia-Dăbuleni, care ne dau bătăi de cap...
Nisipurile sunt bune pentru pepeni...
Sunt bune pentru pepeni, dar sunt periculoase pentru că se extind către noi. Se iau o serie de măsuri, în acest sens... În zonele care au precipitaţii scăzute, se fac lucrări pentru fixarea solului şi chiar a nisipurilor, se fac împăduriri. În acelaşi timp, se pun plante care se adaptează uşor acestui tip de sol. Vorbeaţi de pepeni, apoi este viţa de vie, cătina... Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice va promova un program complex de perdele de protecţie de salcâmi, plopi, probabil, înconjurate sau cu cătină, sau cu trandafiri sălbatici, ca să fixeze şi să protejeze culturile şi terenurile. Studiile indică şi păstrarea mai bună a umidităţii în sol. În acest caz, deci, să ne aşteptăm că şi recoltele vor fi chiar mai bune, chiar dacă nu vor fi mari precipitaţii în zona respectivă. În acelaşi timp, împotriva inundaţiilor se fac multe lucrări. Trebuie să întreţinem digurile deja existente, atât pe Prut, unde au rezistat în urma viiturii de anul trecut... N-am avut probleme. De asemenea, Siretul este în amenajare, unde avem opt proiecte de îmbunătăţire a acestui sistem în apărare împotriva inundaţiilor. În afară de Bazinul Dobrogean şi Prutul, unde vor fi demarate proiecte probabil în următorii 2 ani, pe celelalte bazine se vor definitiva aceste lucrări. Sunt lucrări de ameliorare şi chiar îndiguire în zona Târgu-Ocna, pe Trotuş, care-i o zonă destul de expusă problemelor. Există şi proiecte cu amenajare a Luncii Dunării. Părerile sunt împărţite... O parte vor să distrugem aceste diguri, ca să revenim la natural... După părerea mea şi a mai multor cercetători, nu se poate reveni la cadrul natural de acum 50 de ani. O revenire, aşa cum a fost înainte, nu se mai poate. Problema se pune aşa: ori inunzi şi distrugi tot ce ai în aval, de la Stânca-Costeşti până la Dunăre, cu toate satele, ori păstrezi viitura în lac, cu un risc mic, să spunem, sau cu mai puţine case în amonte, dar să se ia măsuri să se îndiguiască în zona respectivă, ca toate aceste comunităţi să fie apărate. Deci s-a schimbat concepţia în ceea ce priveşte apărarea împotriva inundaţiilor. În unele zone, o parte din terenuri s-ar putea să fie lăsate să fie inundate. Vor fi făcute poldere, un fel de buzunare pe malurile râurilor şi digurilor de apărare a localităţilor şi a oraşelor. În rest, dacă apa bălteşte cinci zile şi se retrage, unele culturi, cum e porumbul, pot să se dezvolte în continuare.
S-a schimbat ceva în ceea ce priveşte calitatea apei. Faceţi, vă rog, câteva comentarii pornind de la ploile acide, până la nitraţii care ajung în izvoarele şi fântânile din sate?
În zona de munte avem o calitate bună a apei. Există şi firme care îmbuteliază apa din aceste zone. Dar, în zona industrială, calitatea apei nu mai este aşa de bună. Noi dăm avize pentru apa din subterană. Nu se dă nici un fel de aviz, nu se distribuie nimic pe piaţă până când nu este controlat. Probleme pot apărea la îmbuteliere... De la sursă, apa vine de calitate bună. Dar dacă sunt spărturi, care durează câteva ore, din zona spărturii se antrenează microorganisme, bacterii etc. Tehnologiile sunt standardizate, vin tehnologii moderne pentru tratarea apei. În anumite zone, însă, e adevărat, apar probleme cu subterana, apa nu întruneşte toate calităţile sau toate nivelele de concentraţie ca să fie distribuită. Şi atunci sunt staţii de dimensiuni mai mici, care o aduc la nivelul apei potabile. Dar asta înseamnă investiţie.
Apa din fântânile din sate cum este? De ce nu obligaţi oamenii să afişeze, la vedere, controlul periodic al fiecărei fântâni?
Institutul nostru nu monitorizează fântânile. Noi monitorizăm doar forajele şi cursul de apă de suprafaţă. Dar fântânile, fiind la adâncimi de până la 10 metri, unele chiar mai la suprafaţă, apa de acolo reacţionează imediat. Este o indisciplină, începând de la gospodăriile cele mai simple şi până la cele mai mari din sate. Aceste neglijenţe se văd chiar şi la marginea oraşelor, unde sunt depozite de gunoaie, iar aruncarea apelor menajere în cursurile de apă se face la vedere. O parte din această apă murdară ajunge în fântână sau în foraj. Probabil că revenirea la vechile metode de îngrăşare a terenului, cu îngrăşăminte naturale, ar fi mai avantajoasă decât celelalte. Sunt multe probleme legate de canalizarea la sate.
