Între Paris și Putna: povestea convertirii la Ortodoxie a maicii Febe

Din Parisul cosmopolit până la liniștea Mănăstirii Putna, maica Febe a parcurs un drum lung, presărat cu „întâmplări” care i-au schimbat viața. Catolică în tinerețe, atrasă de frumusețea slujbelor răsăritene, a descoperit Ortodoxia la Institutul „Saint Serge” din Paris și, după opt ani de așteptare, a fost călugărită în 1990. Astăzi, povestea ei unește două lumi și vorbește despre credință, prietenii cu mari ierarhi și dorul de România. Pe maica Febe am întâlnit-o în reşedinţa Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului. Apropiată a Înaltprea­sfinţitului Părinte Ioachim, vine la Roman ori de câte ori călătorește în România. O maică cu alură de gherontisa căreia doar accentul franțuzesc îi trădează originea.

Maica Febe, știm că ați avut din copilărie un suflet orientat după Dumnezeu, dar am dori să ne spuneți cum ați descoperit Ortodoxia într-o Franță aflată în plin proces de secularizare.

La întâmplare, dacă pot să zic așa, aveam 17 ani. Într-un an, în săptămâna ecumenismului în Franța, la noi la parohie - eram catolică -, a venit un grup de greco-catolici ca să slujească. Au cântat în slavonă, melodii rusești. Mi-a plăcut atât de mult, încât am mers și i-am rugat să mă primească să cânt împreună cu ei și au acceptat. Așa am început să merg la slujbele greco-catolice. Pentru a înțelege mai bine ce se întâmplă la slujbă, am început să învăț limba rusă. Duminica dimineața mă duceam la greco-catolici, că eram catolică, puteam să mă împărtășesc acolo. Apoi am găsit biserica de la Sfântul Serghei de la Institutul de Teologie Ortodoxă și vreme de doi sau trei ani am mers la priveghere acolo în fiecare sâmbătă seara. Îmi plăcea foarte mult slujba de priveghere. Însă duminica dimineața mă reîntorceam la biserica greco-catolică. Până într-o zi, când am simțit cât de pline de conținut erau slujbele la biserica ortodoxă. Aveam cu ce să mă hrănesc bine. Mi-am zis: ajunge acum, nu pot să continui așa, trebuie să aleg.

Așadar, ați ales Ortodoxia. Ce amintiri aveți de la botez?

Am fost primită în Biserica Ortodoxă la Saint Serge de către părintele Alexis Kniazeff. La acest eveniment au fost prezenți și părinții de la Essex - părintele Rafael Noica, părintele Symeon Bruschweiler, părintele Zaharia Zaharou și părintele Kiril Akon, cel care a fost și stareț. Numele meu de botez a fost France (m-am născut în perioada războiului) și părintele rector de la institut mi-a păstrat numele atunci când am fost primită la Ortodoxie. S-au amuzat părinții de la Essex. Spuneau „uitați-vă, când v-a împărtășit părintele a fost de parcă împărtășea întreaga Franță”, cu atât de mult patos a strigat numele meu la prima împărtășanie. Și Părintele Cleopa râdea pe baza numelui meu. L-am cunoscut în perioada de dinainte de 1989, căci însoțeam turiștii francezi în România. Când mă vedea Părintele Cleopa, striga de la distanță: „Hei uite, Franța asta care este pe jumătate România”.

Ce au zis cei din familie? Aveați o familie credincioasă, din câte am înțeles.

Familia mamei era credincioasă. Așa că mama și tata nu au avut probleme în ce privește convertirea mea, însă fratele meu era studentul lui Jacques Lacan, ucenicul lui Freud, și nu era credincios deloc. M-a tachinat multă vreme, însă, când m-am călugărit, a depus armele.

Înțeleg că vă învârteați într-un mediu cu precădere slavon. Cum ați ajuns în România?

Tot din întâmplare. Făceam licență de engleză cu spaniolă și studii de rusă. În al doilea an de studii de rusă, la înscriere mi-au cerut să mai învăț și altă limbă din Europa Central-Orientală. Era perioada anilor ‘67-‘68. Și uitându-mă pe lista de la universitate mi-am zis: maghiară nu vreau să știu, nici poloneză sau sârbă. Am gândit atunci: româna pare mai ușoară, căci vorbesc franceză și spaniolă. Mi-a plăcut foarte mult limba română. După primul an de română m-am înscris să merg la curs și în următorul an. Deși mi-au spus de la Universitate că nu mai e necesar, le-am zis: „Lăsați-mă în pace, am început, vreau să continui”. Și am făcut o călătorie în România cu prieteni studenți, într-o vară, vreme de o lună.

Mai țineți minte anul?

În ‘67, cred. Am stat o lună și am mers mult cu un autobuz prin țară. M-am simțit foarte bine. Mi-am dorit atunci să mai vin, însă nu am putut reveni imediat. Cert este că am continuat cu studiile de limba română până când am ajuns la un doctorat de ciclu trei, cum se spune la noi, nu de stat. În aceeași perioadă mi s-a cerut să vin să lucrez la Institutul Saint Serge. Aveau nevoie de cineva să-l ajute pe părintele inspector acolo și îmi plăcea să lucrez pentru Biserică. Saint Serge era deja parohia mea, așa că am lăsat studiile și am început serviciul acolo. Astfel am ajuns să cunosc și să leg o prietenie cu Olivier Clément, părintele Boris Bobrinskoy și alții.

„Bucovina mi-a intrat la inimă”

Ce v-a impresionat când ați început să veniți în România? Mi-ați povestit că aveți o legătură de suflet cu Mănăstirea Putna.

Asta a fost mai târziu. Un părinte din Franța, părintele Michel Evdochimov (fiul renumitului teolog Paul Evdokimov, n.r.), trebuia să vină în România ca însoțitor pentru un grup. Pentru că nu a putut să mai vină, m-a rugat să însoțesc grupul. Am spus un da, pe loc. Cei de la agenția de voiaj au fost foarte încântați pentru că vorbeam româna. Mi-au dat un grup și am venit. Așa se face că am ajuns la Putna, unde mi-a plăcut foarte mult. Îmi place într-un mod deosebit zona aceasta a României. Bucovina mi-a intrat la inimă. La scurt timp, agenția de voiaj mi-a cerut să însoțesc în România un jurnalist cunoscut pe atunci în Franța, Jean Bourdarias, care lucra pentru Le Figaro. Și așa am revenit într-o iarnă în România. Trebuia să scrie un articol mai mult despre mănăstirile din Bucovina. Am primit un șofer și un ghid de la ONT și am ajuns printre altele la Mănăstirea Putna. L-am cazat pe ziarist la motel - care fusese ­cândva arhondaricul mănăstirii - și am plecat să anunț părinții că voi veni la mănăstire. Era acolo un părinte, Constantin Chirilă, care vorbea câteodată mai direct cu turiștii și am simțit că e necesar să anunț că voi veni cu un jurnalist și doi însoțitori. A doua zi de dimineață am vizitat mănăstirea și am vorbit, a luat interviuri. La un moment dat, vine părintele Iachint. Ieșea din biserică, tocmai terminase de slujit. Și când i-am văzut fața și ochii am gândit cu îndrăzneală: dacă un om poate fi așa, vreau și eu să fiu la fel. Era atât de pătruns de slujba pe care o săvârşise! Mai cunoscusem un părinte similar, fostul meu duhovnic din perioada în care mergeam la slujbele catolice, părintele Jean-Marie Lustiger, care mi-a fost duhovnic în perioada studenției și care mai târziu a și ajuns cardinalul Lustiger, Arhiepiscopul Parisului. Pentru părintele Iachint, care mi-a devenit duhovnic, am revenit la Putna.

Acela a fost momentul care v-a apropiat de Mănăstirea Putna? Cât de des veneați?

Veneam cu turiști atunci când era necesar, dar și când aveam concediu, câteva săptămâni pe an. Nu era absolut nici o problemă, căci stăteam la hotel și plăteam în dolari. A fost o perioadă foarte frumoasă a vieții mele. Prin ‘82 i-am spus părintelui Iachint că vreau să mă călugăresc. Însă nu se putea realiza așa ceva în plin regim comunist. Mitropolitul Teofan, care pe atunci era student la Paris, știa dorința mea și i-a trimis hainele mele de călugărie părintelui Iachint. Acesta le-a pus deoparte în dulapul său și au așteptat acolo până în anul 1990.

„Mama mitropoliților”

Îmi spuneați zilele trecute că neoficial ați fost numită „mama mitropoliților”. Ce părinți ați cunoscut în contextul acelei perioade, dar și prin prisma poziției pe care o aveați la Saint Serge?

Da, nici nu mai știu cine a spus aceasta. Pe când lucram la Institutul Saint Serge i-am cunoscut și ajutat pe unii dintre părinții care sunt azi mitropoliți sau episcopi: Înaltpreasfințitul Serafim al Mitropoliei Ortodoxe Române care cuprinde Germania, Europa Centrală și de Nord, Înaltpreasfințitul Teofan al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei și Înaltpreasfințitul Irineu al Olteniei. Apoi a venit pentru a studia la institut și Înaltpreasfințitul Ioachim al Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului, care în perioada în care a stat în Franța mi-a fost duhovnic. Mai târziu au venit la studii și Înaltpreasfințitul Iosif al Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale și Meridionale și Preasfințitul Siluan, Episcopul ortodox român al Italiei. Am căutat să-i ajut pe toți prin funcția pe care o aveam la institut. În primul rând am obținut burse pentru studenții români. Dar știam și cât de greu poate fi adaptarea la contextul cultural al Franței. Marea majoritate erau călugări sau chiar ieromonahi și în Franța nu erau respectați preoții, ci dimpotrivă, a fi preot era josnic. De exemplu, Înaltpreasfințitul Ioachim a fost și bătut de către un individ. I-a dat un pumn pe când era în metrou. Este o societate cu totul decreştinată. Mai sunt creștini, dar puțini. Știind cât de mare poate fi șocul cultural, încercam așadar să ajut studenții români. Aveam grijă să aibă în camerele lor tot ce era necesar. Răspundeam la toate întrebările lor înainte ca ei să le pună. Se bucurau enorm că au ajuns la studii în străinătate, că pot citi fel de fel de cărți, însă după câteva săptămâni li se făcea dor de țară. Sunt persoane care au și plâns. Îi ajutam să meargă să vadă și alte regiuni ale Franței și așa au descoperit că Parisul nu e neapărat emblematic. Ajungeau să vadă Franța și cu alți ochi și să împroprieze lucrurile bune.

Doriți să povestiți și pentru cititorii noștri episodul cu sarmalele la Paris?

Da, am vrut să le fac studenților o bucurie. Nu mai țin minte dacă erau Înaltprea­sfințiții Serafim, Teofan și Irineu. Cert este că le-am făcut mămăligă cu sarmale. Mămăliga a fost cumva bună, însă sarmalele, vai de mine, au ieșit tari ca piatra. Un dezastru. Bine că am avut alte preparate cu ce să-i servesc.

Care dintre mâncărurile românești vă plac în mod deosebit? Ați învățat să gătiți românește?

Nu știu să gătesc mâncărurile românești, aștept să mă bucur de ele când ajung aici. Dar îmi plac ciorbele în general. Ciorba de burtă este extraordinară.

Francezii impresionați de viața simplă de la sat

Întorcându-ne la perioada în care însoțeați grupuri de turiști francezi în România, ce îi interesa să viziteze aici?

Sunt francezi și francezi. Eu aveam în grupuri mai mult intelectuali: medici, judecători, oameni din armată, prefecți, în general catolici. Nu mergeam doar la mănăstiri, ci prin toată țara. Marea majoritate erau mai în vârstă decât mine, aveau 50, 60 de ani. Mai veneau și tineri, însă se întrebau unde au picat. Îi duceam la mănăstiri, Sucevița, Moldovița, Voroneț, și prin sate. Pentru ei, obiceiurile de la țară rememorau copilăria. Erau foarte impresionați de modul simplu în care se trăia la sate. Cereau să vadă cum se spală rufele la râu, cum se pun potcoavele la cai… Pentru români încă erau lucruri firești, însă în Franța aceste aspecte ale vieții păreau să țină de o lume dispărută. Mai erau fascinați de frescele din mănăstiri. Erau impresionați de viața din România, iar eu le arătam partea bună a țării, chiar dacă eram în plină epocă ceaușistă. Știam că sunt urmărită de Securitate. Odată mi-a spus un agent de la agenția de turism: „Să nu vă faceți probleme, aveți un dosar foarte bun”.

Puneau întrebări politice turiștii pe care îi însoțeați?

Da, aveau și astfel de întrebări, însă îl lăsam pe ghidul de la ONT să răspundă. Nu doream să am probleme pentru că voiam să revin în România.

Așadar, erați urmărită.

Da, mereu. Când aduceam grupuri de turiști francezi, primul urmăritor era ghidul, al doilea șoferul și al treilea era ajutorul de șofer. Însă,  atunci când veneam singură, în concediu, la Putna, era mereu prin preajmă câte un domn bine îmbrăcat. Observam în tren că am un astfel de „însoțitor” și îmi dădea un oarecare sentiment de siguranță. Nimeni nu îmi va face nimic, nu va căuta să fure ceva, îmi spuneam. Am căutat partea pozitivă a acestui fapt. Doar după ‘89 am scăpat de „codiță”.

Drumul de la Franța la maica Febe

Așadar, ați fost călugărită în anul 1990, după 8 ani de așteptare. Cum a decurs evenimentul?

M-a anunțat părintele Iachint că voi fi călugărită în 23 august, la Mănăstirea Slatina. Pentru că eram străină, a fost necesară binecuvântarea Părintelui Patriarh Teoctist, la cererea Părintelui Patriarh de astăzi, Preafericitul Daniel, care era pe atunci Mitropolit la Iași. Când a văzut că vine și el la călugărie, maica stareță a dorit să fie călugărită împreună cu mine și rasofora Adriana, care fusese la Vorona înainte de decret. A ajutat-o părintele Iachint să se întoarcă la mănăstire. Ea a devenit Natalia, eu Febe.

Îmi spuneați că cel care vă găsise numele de călugărie a fost părintele Clement, azi eclesiarh al Catedralei Patriarhale din București.

Da. La una din vizitele mele la Putna mă vede o dată părintele Clement și îmi strigă: „A, uite-o pe diaconița Febe”! Eu le aduceam de toate părinților când veneam din Franța - cărți, medicamente, ce mai era necesar și se bucurau, căci erau vremuri grele în perioada comunistă. Așadar, la călugărie, părintele Iachint mi-a spus Febe.

Povesteați că la călugărie a venit personal Preafericitul Părinte Patriarh Daniel.

Ne cunoșteam de mulți ani din Franța, din perioada în care ne vizita la Institutul de la Sfântul Serghie. Venea în mod deosebit pentru întâlnirile cu Olivier Clément. Era tânăr, slab și cu părul creț, creț. Pot spune că la călugăria mea au fost trei dintre ierarhii de azi din Sfântul Sinod: Înaltpreasfințitul Irineu din Oltenia, Înaltpreasfințitul Calinic de la Suceava și Înaltpreasfințitul Ioachim de la Roman. A fost și Preasfințitul Marc la slujba călugăriei. Era venit ca turist în România și când a văzut cât de frumos a fost la călugăria mea a gândit că vrea şi el la fel.

Cum a reacționat familia?

Tata murise deja, mama a spus: „Mă bucur că te-ai călugărit, aș fi preferat să fii călugăriță catolică, dar și așa e bine”. Am sunat la fratele meu ca să-i spun și a răspuns cumnata pe care am auzit-o strigând: „Cristian, sora ta a luat-o razna!”.

Cum a fost călugăria? Era un eveniment pe care l-ați așteptat mulți ani.

De la vârsta de 20 de ani aproape, din perioada în care eram catolică. M-am dus la o mănăstire și i-am zis stareței de acolo ce doresc. M-a trimis la un preot iezuit despre care a spus că știe să discearnă vocațiile. Și după o convorbire acesta mi-a zis: nu sunteți făcută pentru așa ceva. Dar părintele Iachint nu a gândit la fel. A pus hainele mele de călugărie în dulapul lui în anul 1982 și a așteptat momentul. Am simțit multă pace în ziua călugăriei, ca și cum toate s-au așezat la locul lor în viața mea.

În Franța nu ești văzut bine dacă ai capul acoperit

Ce ați făcut după călugărie?

Nu puteam rămâne în România. Era încă perioada anilor 90. M-am întors la Saint Serge. O mai aveam și pe mama care era în vârstă și nu o puteam lăsa singură. Cu toate acestea, am găsit în anul 1992 de lucru la o agenție de turism, ceea ce m-a ajutat să vin în România foarte des. Când ajungeam în Bucovina lăsam clienții la hotelul din Suceava și veneam repede la Putna, să vorbesc cu părintele Iachint. Îi recuperam a doua zi dimineața.

În Franța purtați veșmintele călugărești?

Nu se putea așa ceva și nu se poate nici acum. Doar mă îmbrac decent, pentru că Franța este o țară seculară. Ca femeie, nu poți purta capul acoperit total, pentru că ești considerată musulmană. Dar în România am libertatea de a purta veșmintele mele călugărești.

V-ați gândit să rămâneți în România la o mănăstire după moartea mamei?

Nu îmi permite sănătatea. Am 12 operații. Pentru că sunt cetățean francez, nu am acces la serviciile de sănătate din România, așa că depind de Franța. De aceea, de fiecare dată când vin în România, stau trei luni fără o zi.