Hristos S-a jertfit pentru noi ca să devenim sfinţi. Şi noi ne sfinţim jertfindu-ne. Toţi cei care au dorit să urmeze Lui trebuie să aleagă calea jertfei pentru că jertfa este sfântă. Martirii şi-au jertfit viaţa pentru Hristos. Cuvioşii au dus o luptă jertfelnică în arşiţa pustiei. Jertfa ierarhilor constă în renunţarea la sine pentru mântuirea credincioşilor. Doctorii fără de arginţi s-au jertfit pentru tămăduirea şi îngrijirea celor suferinzi. Proorocii au prevestit, iar Apostolii au propovăduit jertfa lui Hristos. În toţi avem acelaşi chip al sfinţeniei Mântuitorului. În cele ce urmează, vă prezentăm un interviu cu diac. prof. Ioan Caraza, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti.
Părinte profesor, cât de puternică a fost dragostea sfinţilor martiri şi mucenici de au renunţat aşa de uşor la viaţa lor şi în ce constă fundamentul interior al jertfei lor?
În cadrul Sfintei Liturghii se pronunţă, după prefacerea Cinstitelor Daruri, acele cuvinte minunate, pline de atâta adevăr: "Căldura credinţei, plină de Duhul Sfânt". Este vorba despre iubirea atât de aprinsă şi de fierbinte a sfinţilor, încât prin ei noi putem gusta cel mai mare folos pentru zidire sufletească, jertfa Mântuitorului Hristos. În privinţa aceasta ştim că Sfântul Apostol Pavel este cel care vorbea atât de mult despre ceea ce se numeşte dragostea de Hristos a sfinţilor. Chiar el, despre sine, spune: "Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine". Dar în privinţa aceasta putem spune că şi Mântuitorul Hristos este atât de încălzit de jertfa sfinţilor Săi mucenici şi martiri. Lui Saul i se adresează pe drumul Damascului: "Saule, de ce mă prigoneşti?", deci înseamnă că în cei prigoniţi şi martirizaţi era El însuşi.
Jertfa este cea mai mare mărturie a credinţei şi a dăruirii de sine a lui Hristos pentru a ne atrage la Sine, aşa cum a spus: "De mă voi sui pe Cruce, pe toţi îi voi atrage la Mine", pentru că s-a spus că pe sfinţii Săi Mântuitorul îi atrage prin Sfânta Sa Jertfă, care înseamnă calea slavei Sale.
Dar mai întâi este calea lepădării de sine a celor care îl iubesc pe El şi îi urmează Lui. Şi în privinţa aceasta noi ştim că şi sfinţii când au dragoste faţă de Hristos nu o socotesc ca un merit al lor, ci totdeauna o socotesc o putere a Mântuitorului Hristos de a-i atrage, pentru că El, când atrage la Sine, atrage cu credinţa cea despre care Sfântul Pavel spune că ""s-a suit" - ce înseamnă doar că S-a pogorât în părţile cele mai de jos ale pământului? Cel ce S-a pogorât, Acela este Care S-a suit mai presus de toate cerurile, ca pe toate să le umple" (Efes 4, 9-10).
Această suire, fără nici o îndoială, a fost o suire pe Cruce. Tot el a spus de asemenea că "am venit să aduc foc pe pământ şi cât aş dori să fie acum aprins", pentru că este vorba de jertfa prin care el aduce acea dragoste care aprinde tot pământul şi este acel rug aprins care se încinge din nou în sufletele oamenilor în care a fost stins păcatul strămoşesc şi care face pe oameni să meargă pe urmele Mântuitorului până la Sfânta Sa Jertfă.
Sângele martirilor este sămânţa creştinilor
Ce reprezintă martirii pentru creştini?
Martirii şi mucenicii sunt pentru orice creştin o putere, o întărire a credinţei. Ei sunt acele exemple care trag după ei pe cei care îi urmează lui Hristos. De aceea sunt socotiţi în Biserică mereu şi mereu aceia prin care însăşi jertfa Mântuitorului se aprinde în suflete aşa cum a spus şi El: "Am venit să aduc foc pe pământ şi cât aş dori acum să fie aprins, căci fără jertfă nu se putea aprinde". Acest foc al credinţei şi al vieţii înseamnă Învierea. Rugul aprins este rugul cel viu, aşa ne spune şi Evanghelistul Marcu (12, 26-27): "N-aţi citit, oare, în cartea lui Moise, când
i-a vorbit Dumnezeu din rug, zicând: "Eu sunt Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov"? Dumnezeu nu este Dumnezeul celor morţi, ci al celor vii". Rugul aprins este acea Înviere despre care însuşi Mântuitorul spunea ucenicilor: "Nu vă voi lăsa orfani, voi veni la voi şi vă voi lua la Mine să fiţi şi voi acolo unde Eu sunt, căci Eu sunt viu şi voi veţi fi vii pentru că sunteţi numai abia vii", ca cel care cobora de la Ierusalim şi a căzut între tâlhari şi l-au lăsat abia viu.
Jertfa este forma cea mai convingătoare şi Biserica de la începuturile ei a spus că sângele martirilor este credinţa creştinilor, căci sângele martirilor aducea pe cei mai mulţi la credinţă, îi convingea. Şi iată că la întemeierea Bisericii "stăruiau în rugăciune şi prin mângâierea Duhului Sfânt sporeau" (Fapte 9, 31). Această mângâiere a Duhului Sfânt este dragostea jertfelnică.
Cei care credeau mergeau până la jertfă cu viaţa lor pentru credinţă şi pentru mărturisirea lui Hristos, şi pentru faptul că însuşi Mântuitorul Iisus Hristos este cel care la porunca Tatălui nu a smuls neghina din grâu, n-a venit să judece şi să osândească, ci a venit ca cei care sunt neghină să devină grâu. Şi într-adevăr au devenit mulţi grâu şi pentru ei Mântuitorul a stăruit atât de mult să fie cu luare aminte, să vegheze ca acel grâu să nu fie golit pe dinăuntru.
Cuvioşii s-au lepădat de sine şi au urmat lui Hristos
Prin ce se deosebeşte sfinţenia cuvioşilor de cea a martirilor?
Cuvioşii au urmat martirilor şi mucenicilor. Libertatea creştinilor venită după 313 a adus după sine nu neapărat întărirea credinţei sau libertatea credinţei, ci înţelegerea ca în vreme de libertate niciodată să nu uităm că avem nevoie de luarea Crucii în urmarea lui Hristos. Adică adevărata lepădare de sine înseamnă faptul că oricine urmează lui Hristos va avea de suferit. Cuvioşii nu mai suferă chinurile martirilor, ci suferă arşiţa pustiei. Aşa spune şi Mântuitorul în parabola cu lucrătorii din vie. Lucrătorii dintâi s-au plâns că au dus greul zilei şi arşiţa. Acestea sunt etapele: greul zilei - persecuţiile martirilor, arşiţa şi uscăciunea - lupta cuvioşilor.
Cei cuvioşi sunt aceia care prin credinţă îşi coboară mintea în inimă. Din acest motiv îi cinstim pe Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou şi pe Cuvioasa Maica noastră Parascheva.
Cuvioşia o putem înţelege şi prin sensul mângâietor al unui psalm care spune "Mântuieşte-mă, Doamne, că a lipsit cel cuvios, că s-a împuţinat adevărul de la fiii oamenilor" (Ps. 11, 1).
Despre cuvioşi se spune că au capul plecat spre inima lor, aşa cum vedem în icoana Sfintei Treimi a lui Rubliov. Cuvioşii niciodată nu sunt plini de sine, ci întotdeauna înclinaţi înspre ceilalţi. Cuvioşia înseamnă întotdeauna mintea coborâtă în inimă care rămâne numai ca o călăuză spre zidire.
Mulţi creştini s-au retras în pustie în perioada ereziilor, tocmai pentru a scăpa de acea luptă acerbă care era în Biserică din cauza acestor învăţături greşite. Se spune că cea mai bună cale nu este aceea de a te lupta, ci de a te retrage în rugăciune şi linişte, pentru că este folositoare pentru zidire sufletească. Această retragere s-a păstrat până în zilele noastre.
Dumnezeu a venit ca să-şi arate lumina chipului Său, templul Duhului Sfânt din inimi, calea aceea de a urma Lui şi de a învia din morţi în urmarea lui Hristos, precum s-a spus
despre fiul rătăcitor: "mort era şi a înviat". Deci credinţa e cale de înviere, dar prin pocăinţă. Această cale nu este ridicare în cine ştie ce sfere, ci este doar acea pocăinţă despre care Mântuitorul a spus "de voieşte cineva să-mi urmeze Mie, să se lepede de sine", pentru că faţă de Mine toţi sunt plini de sine. Singura cale aceasta este, să se lepede de sine, şi acest lucru este echivalent cu pocăinţa ca înviere.
Mărturisirea cu tărie a credinţei - misiunea Sfinţilor Ierarhi
Dintre cei dedicaţi ascezei şi rugăciunii neîncetate s-au ridicat şi au primit sfinţenia ierarhii. Cum poate fi interpretată jertfa lor?
Sfântul Apostol Pavel are un îndemn uriaş: "Drept aceea, luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstraţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său. Căci eu ştiu aceasta, că după plecarea mea vor intra, între voi, lupi îngrozitori, care nu vor cruţa turma. Şi dintre voi înşivă se vor ridica bărbaţi, grăind învăţături răstălmăcite, ca să tragă pe ucenici după ei" (Fapte 20, 28-30). Iată cât este de însemnată calea aceasta a păstoririi prin ierarhia rânduită de Dumnezeu ca urmaşă a Sfinţilor Apostoli de a purta grijă de turma încredinţată. Această cale nu este numai de a paşte oile lui Hristos şi de a o preveni de tot felul de ademeniri spre rătăcire, pentru că iată ce spune Sfântul Apostol Pavel în ceea ce priveşte rolul său de conducător - atunci când după plecarea sa din Corint creştinii s-au dezbinat în mai multe grupuri şi susţineau că sunt fie ai lui Pavel, fie ai lui Petru, fie ai lui Apollo ori ai lui Hristos: "Căci înţelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu, pentru că scris este: "El prinde pe cei înţelepţi în viclenia lor"" (I Cor. 3, 19). El vrea să arate că atât cât a propovăduit a făcut-o cu Crucea. Şi în capitolul 4, 9-16 spune: "Voi sunteţi înţelepţi, noi suntem nebuni pentru Hristos, voi sunteţi tari, noi suntem slabi. Pe cele slabe ale lumii le-a ales Dumnezeu ca să le ruşineze pe cele tari. De aceea urmaţi-mi mie precum şi eu lui Hristos". Adică să ştiţi că aşa este Hristos cum sunt eu care v-am propovăduit. Şi dacă nu aţi observat că eu când îl propovăduiam pe Hristos aveam chipul Său, cum de v-aţi putut rătăci? Nu aţi reţinut esenţialul. Iată ce înseamnă calea aceasta a grijii de a păstori şi a aduce aminte ce înseamnă "luaţi aminte mai întâi la voi înşivă şi apoi la toată turma peste care Duhul Sfânt v-a pus pe voi supraveghetori". Dar mai întâi la voi înşivă, adică să fiţi aceiaşi următori ai lui Hristos în care este însuşi Hristos.
Ierarhii sunt oameni care au condus Biserica în vremuri de mare tulburare, cum este exemplul Sfinţilor Părinţi capadocieni. În acele timpuri era nevoie mai mult ca oricând de îndrumare ierarhică, pentru că atunci când este vorba de urmarea lui Hristos şi a învăţăturii Sale, mărturisirea Lui nu este decât una singură, dar nu înseamnă niciodată război, luptă corp la corp, pedepsirea sau osândirea vrăjmaşilor, ci acea cale înseamnă mărturisire şi luarea Crucii. Mărturisirea cu tărie pentru şedere cu tărie în credinţă. Sfinţii Părinţi Capadocieni au avut această urmare apostolică pentru că "lupul răpeşte", adică scoate din comuniunea Duhului Sfânt.
Chemarea ierarhiei înseamnă urmarea lui Hristos de a fi exemplu pentru luarea Crucii şi mărturisirea cu tărie a credinţei, adică a rămâne în El. A face şi a învăţa, aceasta este chemarea ierarhului.
Călăuzirea ierarhică nu este o performanţă ştiinţifică, ci este o cale de a îndruma, de a păstori, de a paşte. Dumnezeu i-a lăsat pe ierarhi ca să nu pierdem calea desăvârşirii, şi din acest motiv este atât de mare îndrumarea care ni se dă prin sfinţii ierarhi.
Proorocii au propovăduit dreptatea şi mila lui Dumnezeu
Aţi vorbit de jertfa martirilor şi de lupta jertfelnică a cuvioşilor. În ce constă jertfa sfinţilor Doctori fără de arginţi?
Tămăduirea, îngrijirea celor suferinţi, este un lucru atât de mare, încât am putea spune că este o jertfă înaintea lui Dumnezeu. Este vorba de acei sfinţi ai lui Dumnezeu care pentru fapta lor n-au luat răsplată şi nu şi-au adunat comori pe pământ, ci în cer. Au avut marea grijă ca nu cumva să fie văzuţi de oameni ca să îşi ia de pe pământ plata lor. Chir şi Ioan, Pantelimon şi Ermolae. Iată, sunt nişte sfinţi care n-au putut trece neobservaţi şi n-au putut rămâne nepomeniţi la Sfânta Liturghie. Au fost oameni atât de jertfelnici în urmarea lui Hristos, prin alinarea suferinţelor semenilor lor, din iubire de aproapele. Toţi se încadrează în ceea ce spunea Sfântul Apostol Pavel: "Dacă tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt". Aceşti sfinţi se înscriu în această categorie a credinţei lucrătoare prin iubire, deoarece credinţa, nădejdea şi dragostea sunt daruri ale Duhului Sfânt. Dar credinţa trebuie trecută prin inima care nu poate rămâne indiferentă faţă de aproapele, ci se exprimă prin fapte.
În ce constă sfinţenia proorocilor?
Sunt cei prin care s-a exprimat întotdeauna Revelaţia Divină. Aşa întâlnim la Efeseni "zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind însuşi Hristos". Deci proorocii mergeau spre Hristos şi Apostolii Îl primesc şi Îl duc în lume pe Hristos.
Nu există nici un prooroc care să nu aibă acea dăruire de sine care înseamnă întotdeauna şi o înfiere înaintea lui Dumnezeu. Cel ce nu mai este al său, numai acela poate să fie al altcuiva şi poate să fie al lui Dumnezeu când este trimis de Dumnezeu. "Vino să te trimit!", aşa li se spunea proorocilor. Aceştia sunt oameni care într-adevăr n-au avut desăvârşirea, dar au avut calea aceea care a mers pe toate dimensiunile acelei apropieri de Dumnezeu ca să-L propovăduiască pe pământ până când va fi desăvârşirea lui Dumnezeu, căci fără desăvârşirea lui Dumnezeu proorocii pot doar să vadă mai înainte, căci spune Sfântul Apostol Pavel: "Văzându-le de departe şi iubindu-le cu dor, n-au primit făgăduinţele, căci pentru noi a rânduit Dumnezeu ceva mai bun, ca ei să nu ia fără noi desăvârşirea".
Dar a Apostolului?
Nimeni nu este sfânt prin sine însuşi, pentru că sfinţenia în Vechiul Testament era separarea de ce era nesfânt, de neamuri, dar în Hristos sfinţenia nu este altceva decât acea cale a inimii curate şi bune care aduce roade prin răbdare. Cum a spus Mântuitorul: "Te laud că ai ascuns acestea celor înţelepţi şi pricepuţi cu mintea şi le-ai descoperit pruncilor", adică celor cu inima curată şi bună care aduc roade prin răbdare.
Noi putem fi apostoli?
Noi nu mai putem fi apostoli pentru că ei rămân măsura a ceea ce a însemnat Hristos. În măsura în care primim pe Hristos de la Apostoli şi Îl ducem mai departe, ne putem socoti apostoli, dar nu suntem "de mâna întâi". Aşa se spune de exemplu despre Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena că sunt întocmai cu Apostolii (şi despre alţii), pentru că au avut această mare putere de a intui apostolatul celor dintâi şi de a-l împărtăşi. De fapt, aceasta este marea luptă în lume, de a împărtăşi cele ale Apostolilor.
