Hristos S-a răstignit îndurând suferința pe nedrept ca să ducă până la capăt sfâșietoarea durere a unei rupturi definitive. S-a lăsat îngropat ca să pecetluiască cu sigiliile morții Sale dispariția completă a omului cel vechi, păcătos. Înviem atât cât suntem de angajați în viața duhovnicească. Fiul risipitor, paradigma depărtării de Dumnezeu, dar și a regăsirii Lui, ne spune că pocăința și revenirea în sine sunt cele care fac să răsară în noi harul învierii, subliniază în interviul de mai jos părintele arhimandrit Andrei Coroian de la Episcopia Devei și Hunedoarei.
Ce mai înseamnă pentru tineri învierea astăzi?
Dacă am face un sondaj printre tineri, cred că am ajunge la următorul rezultat: tinerii văd fiecare învierea și, practic, toate celelalte evenimente din viața Bisericii atât câtă cultură duhovnicească au. Unii o văd autentic, știu că ea reprezintă pentru lume renașterea ei, că e însoțită de bucurie. Omul înțelege pe măsura culturii lui duhovnicești. Și poate nu pe măsura aceasta, a culturii, ci a angajării duhovnicești pe care o au. Cine e angajat pe acest drum, cine are duhovnic care să-i spună că orice nevoință de fapt are ca scop transfigurarea, învierea, trăirea veșniciei, a Împărăției lui Dumnezeu încă de pe pământ, vede Învierea așa cum o vede Biserica.
„Toți vom învia, dar nu toți ne vom înălța”
Cum să înțelegem pedagogia Învierii din perspectiva experienței din școală, familie și societate?
Învierea, așa cum o percepem în viața noastră, ține de modul în care înțelegem în general Ortodoxia. Dacă Ortodoxia este pentru noi cerul pe pământ, Îl înțelegem pe Dumnezeu nu așa, ca la manual, ci din învățătura Sfinților Părinți, care spun: „Dumnezeu nici nu vede răul! Nu stă de vorbă cu răul”.
El vede binele și raiul pe pământ, vede ce va fi. Omenirea este asemenea unui organism uman, cu multe celule bolnave. Dacă este una bună, și cu siguranță este, Dumnezeu vorbește cu cea sănătoasă, ca prin ea să vindece pe cele vătămate. Toată trăirea creștină gravitează, reprezintă o manifestare a Învierii lui Hristos. Credința noastră este întemeiată pe Iisus Hristos, pe modul Lui de viață. Sigur, fără întruparea Mântuitorului nimic nu ar fi fost posibil, însă realizarea mântuirii se face prin Înviere.
Mircea Eliade în celebra sa lucrare, „Istoria religiilor”, are un motto la început unde spune: „Creștinismul este o religie fundamentală, iar baza acesteia o reprezintă Învierea din morți a Mântuitorului Iisus Hristos”. Tot ce trăim noi în Hristos, Nașterea Lui, Botezul Lui, Pătimirile Lui, le trăim în lumina Învierii. Slujbele sunt o manifestare a Învierii care se lucrează prin Duhul Sfânt.
Pedagogia Învierii, modul duhovnicesc al înțelegerii Învierii reprezintă ceea ce ar trebui însușit cumva de toate disciplinele, nu predat doar la religie. La ce mă refer? Să privim istoria, biologia, fizica din perspectiva unora care vor învia, care înviază zi de zi. Mai exact, să ne gândim la înțelesul eshatologic al istoriei, la procesele care se petrec în organismele vii din natură, la modul în care s-a născut și se va sfârși Universul. Perspectiva duhovnicească este un izvor de înviere. Să ne amintim de Sfântul Serafim de Sarov, care atunci când a ajuns la maturitate spirituală îi întâmpina pe toți cu salutul pascal: „Bucuria mea, Hristos a înviat!”. Aceasta ar trebui conștientizat. Învierea Domnului nu e ceva pe care-l proclamă religia creștină fără vreun temei, ci este un eveniment cosmic care privește pe toată lumea. Chiar și pe necreștini. Învierea lui Hristos este sămânța restaurării pentru tot omul. Fiindcă toți vom învia, creștini sau nu. Mitropolitul Hierotheos Vlahos spune că, într-adevăr, toți vor învia, dar nu toți se vor înălța. Aceasta este concepția patristică ortodoxă. Mântuitorul a mai stat pe pământ după scularea Sa din morți încă 40 de zile, dar apoi S-a înălțat la cer, de-a dreapta Tatălui, arătându-ne că nu aici este locul definitiv pentru noi. Noi suntem fii ai lui Dumnezeu, acolo unde este Hristos, acolo trebuie să fim și noi. „Acum toate s-au umplut de lumină, și cerul, și pământul, și cele dedesubt.” Ce este această lumină? Este cunoașterea lui Dumnezeu și până la urmă ceea ce percep unii, vederea slavei lui Dumnezeu, a luminii necreate. Nimeni nu mai are cuvânt că învierea și viața veșnică nu au fost cunoscute. Și asta nici în iad, nici în cer. Fiindcă sunt taine pe care nu le cunoșteau îngerii, cum ar fi întruparea sau Învierea Mântuitorului pe care iadul nu a putut-o anticipa.
Scopul creștinului: să trăiască învierea sa mai înainte de învierea morților
Care este sensul eshatologic al Învierii lui Hristos?
Toată credința noastră creștină este întemeiată, din prisma omului pentru care Biserica înseamnă ceva, pe acel verset de la Ioan: „Adevărat, adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă” (Ioan 12, 24). Ce trebuie să moară din noi? E vorba de eul nostru vechi, egoist și păcătos. Sfântul Petru Damaschinul spune că acest eu are mai multe canale prin care el lucrează negativ. Eul bun este cel al iubirii dăruitoare. El trebuie să învieze. El aduce cu sine darurile, roada Duhului de care vorbește Sfântul Apostol Pavel la Galateni: „Dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea, curăția” (Galateni 5, 22-23). Când aceste daruri se fac lucrătoare, omul începe să trăiască prin eul lui adevărat. Și acesta este un om cu adevărat înviat. Iată scopul: să ajungem a trăi învierea mai înainte de învierea de la sfârșitul veacurilor.
În același timp, Învierea Domnului Hristos ne introduce în lumea de dincolo, El aduce cu Sine bucuria vieții veșnice care se perpetuează în Biserică prin pogorârea Duhului Sfânt. Condiția umană a noastră este situată între cer și pământ, nedeplin cerească, dar nici total materială. De aceea avem nevoie de post, de rugăciune, de Euharistie. Dobândirea Duhului Sfânt este descoperirea acelui izvor pus în noi încă de la creație, izvor care va curge spre viața veșnică.
Vorbiți despre înviere din perspectiva pildei fiului risipitor, despre care Scriptura spune: „Pierdut era și s-a aflat, mort era și a înviat” și că „și-a venit în fire”. Este învierea o venire în fire?
Dacă observăm cu atenție, fiul risipitor și-a venit în fire și a început demersul pocăinței, care reprezintă un complex. La început el se manifestă prin recunoașterea greșelii, prin conștientizarea stării în care te afli, departe de Dumnezeu, simțirea că ai greșit plecând din casa Tatălui și luând altă cale. Dar după aceea el are un caracter constructiv, pozitiv. Pentru că, bine, îmi pare rău, dar nu îmi pare rău într-un sens iremediabil, fatalist, că nu se mai poate rezolva nimic. Nu. Îmi dau seama că am greșit drumul, mă retrag din nou la itinerarul corect. Aceasta este revenirea în sine, întregul complex pe care-l parcurge fiul risipitor până la înviere și la reînfiere, la reprimirea în Împărăția lui Dumnezeu.
