Din zorii creștinismului și până astăzi, sărbătoarea Învierii Domnului marchează într-un mod aparte nu numai fiecare primăvară, ci însăși viața fiecăruia dintre cei care pășesc pe urmele Celui ce a înviat. Tainele ei devin însă cunoscute mai ales acelora care îi dăruiesc întreaga viață, asumându-și veșmântul monahal, iar unul dintre ei este și arhimandritul Syméon, egumenul Mănăstirii „Sfântul Siluan", una dintre cele mai cunoscute comunități monahale ortodoxe din Franța.
Părinte arhimandrit, ce a reprezentat Învierea lui Hristos pentru lumea păgână? Dar pentru Biserica primară?
Pentru Antichitatea păgână, Învierea lui Hristos este o noutate absolută. De altfel, pentru majoritatea oamenilor acest fapt este de neînțeles. În afară de poporul evreu, se pare că nimeni nu aștepta această revelație. Toți trăiau cu iluzia unei mitologii, sau a unei filosofii mai mult sau mai puțin apropiate de o oarecare morală. Învierea lui Hristos este cu totul înnoitoare, căci nu mai este vorba despre o reflecție sau de o imaginație, ci de un fapt real, constatat și descris mai întâi de câteva femei sfinte, iar apoi de apostolii înșiși. Este vorba așadar despre o experiență de viață care transformă întreaga viziune generalizată în păgânism sau în lumea antică. Evangheliile ne arată că Domnul Cel Înviat S-a plasat de bunăvoie în prelungirea istorică a Israelului, însă întreaga istorie a Israelului se îndepărtează, desigur în mod progresiv, de gândirea antică și de practicile păgâne. În diferitele lor scrieri, Sfinții Părinți vor pune în evidență Sfintele Paști ca „sărbătoarea sărbătorilor", care prăznuiește nu numai Învierea lui Hristos, ci întreaga taină creștină și realizarea planului de mântuire a omului și a lumii. Sfântul Grigorie cel Mare ne spune că „Vechiul Testament vestește istoria viitoare a Domnului, iar Noul Testament o povestește atunci când ea s-a împlinit deja". Majoritatea vechilor omilii ale Sfinților Părinți, de multe ori inspirate de la Sfântul Ipolit al Romei, insistă asupra acestei separări a istoriei, între ieri și astăzi. În plus, trebuie remarcat faptul că de multe ori Părinții vor lua drept sprijin simbolistica păgână, a „luminii" sau a „renașterii primăverii".
Chiar dacă dovezile învierii date de Evanghelie sunt de ordin senzorial (spre exemplu, experiența Apostolului Toma), Sfinții Părinți vor pune accent pe credință, care trece prin auz, deci prin cuvânt: „Vestește-mă numai: ei vor crede și mă vor adora. Nu vor cere alte dovezi. Spune-le că sunt chemați prin har și contemplă credința lor: fericiți sunt într-adevăr cei ce n-au văzut și au crezut" (Vasile de Seleucia). De altfel, toți Părinții vor insista asupra credinței în Dumnezeu care ne mântuiește pentru că ne iubește. În acest sens, credința devine o experiență, îndepărtându-se de orice filosofie sau artificiu păgân. Mi se pare că astăzi putem spune că ne confruntăm cu aceeași realitate...
De la moarte la viață
Întreaga noastră viață ne confruntăm cu o problemă care ne frământă pe toți: sensul vieții și al morții. Omul e singura făptură care reflectează și asupra morții. Cum rezolvă această necunoscută?
Moartea este marea problemă cu care se confruntă omul. Ea este o chestiune mereu de actualitate. Lumea păgână continuă să existe, prezentându-ni-se foarte subtil în chiar cadrul civilizației noastre europene... În calitate de creștini, avem responsabilitatea unei mărturii față de lumea care ne înconjoară. Hristos a învins moartea mai întâi asumând-o. Iată mărturia supremei Sale iubiri! Apoi a învins-o înviind, act care stă la fundamentul credinței noastre. „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credința voastră" (1 Corinteni 15, 17).
Atunci când îmbătrânim, devenim mai mult sau mai puțin conștienți de aspectul efemer al vieții și, din instinct, includem moartea considerând-o o realitate. Tot omul însă simte nevoia unei vieți fără de sfârșit, a unei vieți depline. Fiind creștini, noi știm că Hristos ne-a deschis porțile veșniciei. Cum să introducem însă această realitate în viața noastră? Moartea fizică ne produce adesea frică. Însuși Domnul a trăit această frică în grădina Ghetsimani, însă El S-a abandonat voii Tatălui, încredințând apoi în mâinile Acestuia duhul Său (Luca 23, 46; Psalmii 30, 5). În calitate de creștini, noi nu putem face altfel decât să-L urmăm pe Hristos, chiar și în experiența morții Sale, iar faptul însuși de a ști că El a înviat ne încurajează să acceptăm această „trecere". Nu este ușor, însă avem la îndemână rugăciunea, căci, dacă Domnul ne-a spus: „Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie" (Marcu 8, 34), tot El ne-a spus și „Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi" (Matei 11, 28). Nu este vorba să ne gândim la moarte de manieră obsesivă, ci să ne antrenăm pentru această realitate cerând ajutor lui Hristos, Maicii Sale și tuturor sfinților. Credința trebuie să ne fie mai mare decât frica (să nu uităm faptul că frica vine de la diavol...). În asemenea clipe, la fel ca toți, am acest sentiment de frică, dar îmi revine amintirea unui călugăr trecut de curând la Domnul, ale cărui ultime cuvinte au fost: „Hristos a înviat!"..., și aceasta îmi aduce o mare mângâiere. Cred că acest călugăr, prin rugăciune, a obținut harul unui „sfârșit creștinesc, fără durere, neînfruntat, în pace". Hristos Însuși ne-a spus: „Nu vă temeți. [...] Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului" (Matei 28, 10, 20). În sfârșit, trebuie să reținem faptul că moartea despre care vorbim este cea a trupului. Hristos a murit cu adevărat cu trupul pământesc de om, însă sufletul său a rămas viu, și cu acesta Hristos S-a pogorât la iad. Apoi Domnul S-a arătat femeilor mironosițe și apostolilor cu un trup plin de slavă, așa cum vom învia și noi! Astfel, moartea este biruită!
Cum ar trebui să ne raportăm la cei care au suferit în temnițele comuniste secolul trecut?
Toți cei care au fost victime ale opresiunii comuniste din România, ca și din alte țări din est, și care au suferit moartea pentru că erau creștini, se află în lungul șir al primilor martiri din perioada romană. „Martiri" înseamnă „mărturisitori"! Murind pentru credință, aceștia au dovedit până la capăt credincioșia lor și comuniunea lor cu Hristos, Fiul lui Dumnezeu, singurul reper fundamental al vieții lor. Ei au dovedit de asemenea că Domnul era sensul prioritar al vieții lor. Murind pentru Hristos, ei confirmă nu numai că moartea nu-i desparte de El, ci, din contră, ea le deschide pentru veșnicie o comuniune desăvârșită cu Acela pe care-L iubeau mai înainte de toate! Astfel, ei au mărturisit că moartea nu mai are stăpânire asupra noastră, că nu mai este biruitoare, devenind „poarta" care se deschide către o iubire veșnică, împărtășită și nesfârșită cu Creatorul! Această convingere, alimentată de har și hrănită de credință, nu numai că le-a dat forța să depășească frica și suferința, ci ne-a dat și nouă mărturia a ceea ce este posibil să înfăptuim atunci când credem în Învierea lui Hristos, izvorul Mântuirii noastre!
Creștinii, învățăcei ai iubirii în Hristos
Înviere și pocăință. Cum se armonizează cele două în mântuirea noastră?
Prin Învierea lui Hristos, mântuirea noastră este garantată în întregime. În plus, nu trebuie să uităm că suntem pe pământ tocmai pentru a „învăța" să primim această taină a mântuirii... De fapt, din cauza naturii noastre decăzute și slăbănogite, precum și din cauza propriilor noastre păcate, ne micșorăm capacitatea de a primi desăvârșirea mântuirii. Domnul însă ne vrea părtași la această învățare, iar când devenim conștienți de căderile, greșelile și slăbiciunile noastre, El ne dă posibilitatea de a ne regăsi starea inițială dobândită la Botez! Lacrimile pe care le vărsăm, părerea de rău pentru greșelile noastre și dorința de a nu rămâne în ele devin astfel un teren de convertire... Cu fiecare cădere și fiecare ridicare, noi învățăm să ne dorim a viețui în totală armonie cu Mântuitorul nostru. Iată ce spune Sfântul Tihon: „Nu mergem către Împărăție din biruință în biruință, ci din cădere în cădere, cu curajul de a ne lăsa ridicați!", cu alte cuvinte, ceea ce Domnul ne cere este să acceptăm nemărginita Sa Milostivire. Ca să rezum, aș spune că ar trebui să trecem prin trei etape: în primul rând, să ne vedem păcatul (Sfântul Isaac Sirul ne spune: „Cel care-și vede păcatul este mai mare decât cel care săvârșește minuni!"); în al doilea rând, să ne lăsăm priviți de Hristos în această stare și să acceptăm a fi iubiți de El așa cum suntem...; și, în al treilea rând, să cerem harul pocăinței și să trăim într-o anumită asceză. Iată cum ne apropiem în mod progresiv de bucuria Învierii.
Dacă Învierea reprezintă o adevărată nădejde, trebuie să avem răbdare pentru a face din ea o realitate de fiecare zi. Cum? Căutând să iubim întotdeauna mai mult și mai bine! Căci roada Învierii este împărtășirea desăvârșită de Iubirea dumnezeiască, accesul la îndumnezeire nefiind nimic altceva! Noi devenim așadar pe acest pământ niște învățăcei ai iubirii. Însă aceasta nu se realizează fără ajutorul lui Dumnezeu, ci prin rugăciune, prin împărtășire cât mai deasă și prin primirea beneficiilor milostivirii Domnului prin spovedanie! Pentru a rămâne în această nădejde a mântuirii, să avem în memorie, printre altele, această frază a Sfântului Siluan: „Păcatele noastre sunt precum o picătură de apă în oceanul milostivirii lui Dumnezeu!" Iată cine șterge orice sentiment de vină, această gangrenă a vieții duhovnicești. „Iubește și fă ce vrei", spunea Fericitul Augustin. Dacă înțelegem bine acest îndemn, care rezumă întreaga Evanghelie, atunci devenim fii ai lui Dumnezeu, liberi cu desăvârșire să iubim și să ne îndreptăm cu bucurie către învierea cea de obște!
Prin și în trupul nostru învățăm să iubim!
De ce Hristos n-a descoperit celor vii din tainele lumii de dincolo?
Dacă Domnul nu ne dă detalii despre ceea ce constituie Învierea, este, pe de o parte, pentru că noi am fi făcut orice cu ea... Accesul omului la îndumnezeire necesită credință, înțeleasă ca o participare la procesul acestei reînnoiri. Așa cum am spus mai devreme, noi suntem niște învățăcei, cărora nu li se descoperă totul dintr-odată tocmai pentru ca învățarea să dea roade, în tihnă, cu răbdare și cu încredere totală în Învățător. Apostolii știau din experiență că Domnul Iisus Hristos îi iubea pe toți, însă, în ciuda acestei evidențe, l-au abandonat aproape toți în grădina Ghetsimani... Un copil descoperă treptat taina vieții și, în calitate de fii ai lui Dumnezeu, trebuie să descoperim taina învierii noastre fără teamă, altfel spus, cu credință.
Care este rolul trupului, al materiei, în faptul învierii? Vorbiți despre importanța trupului în creștinism.
Trupul în creștinism are un rol foarte important. Să remarcăm în primul rând că Dumnezeu ne-a dat un trup încă de la creație. Acest trup devine suportul ființei noastre pentru a completa sufletul nostru. Prin suflet și trup noi devenim persoane. Atunci când primim Trupul și Sângele lui Hristos la Sfânta Euharistie, însuși trupul nostru devine astfel o prefigurare a îndumnezeirii. La sfârșitul veacurilor vom trăi într-un trup, bineînțeles plin de slavă, transfigurat, adică eliberat de orice obstacol al păcatului. Pentru Domnul, trupul are o mare importanță (El de altfel l-a și creat...). Îl vedem mereu vindecând bolnavi, slăbănogi, orbi, iar în mai multe rânduri El înviază Trupul creaturii Sale, din dragoste, din compasiune! În icoana Învierii Îl vedem pe Hristos cum îi trage pe Adam și pe Eva din mormânt cu propriile lor trupuri! În slujbele noastre, de-a lungul rugăciunilor, trupul participă intens la lucrarea liturgică: ne prosternăm, facem metanii, sărutăm icoanele, simțim mirosul tămâii oferite lui Dumnezeu, cântăm, strigăm, sărutăm mâna preotului, suport al mâinii binecuvântătoare a lui Hristos... La finalul vieții, trupul nostru este depus în biserică în mijlocul tuturor și participă o ultimă dată la rugăciune. Fiecare vine să-l sărute înainte de punerea sa în mormânt... Din această cauză, trebuie să respectăm atât trupul nostru, cât și pe cel al surorilor și al fraților noștri! Trupul nostru este un reflex al frumuseții lui Dumnezeu, el este templul Duhului Sfânt. Prin și în trupul nostru învățăm să iubim!
