Învierea ne-a dăruit credinţă

Minunea Învierii Domnului este asumată şi trăită prin credinţa în Hristos care S-a răstignit şi a treia zi S-a ridicat din morţi. Adevărul Învierii este certitudinea prin care devenim liberi faţă de păcat şi de moarte. Cine tăgăduieşte sau se îndoieşte de taina Învierii rămâne în afara adevărului. Sfântul Apostol Toma prin pipăirea coastei Mântuitorului vine să risipească necunoştinţa cea întunecată mărturisind pe Hristos ca Dumnezeu şi Domn. Un interviu cu decanul Institutului "Saint Serge" din Paris, preot Nicolas Cernokrak.

Părinte decan, mulţi dintre oamenii din prezent se aseamănă lui Toma, care a spus: Dacă nu văd şi nu ating, nu cred. Ce învăţături putem trage din acest episod relatat în Evanghelia după Ioan?

Sfinţii Apostoli reprezintă într-un anumit fel umanitatea. Ei au fost primii martori oculari ai întâlnirii directe dintre Hristos şi lume. Acest text al relatării necredinţei lui Toma trebuie citit împreună şi pus în legătură cu începutul primei epistole a Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan, care zice aşa: "Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii; şi Viaţa s-a arătat şi am văzut-o şi mărturisim şi vă vestim Viaţa de veci, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă; ce am văzut şi am auzit, vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi împărtăşire cu noi. Iar împărtăşirea noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Iisus Hristos. Şi acestea noi vi le scriem ca bucuria noastră să fie deplină" (I Ioan 1, 1-4). Aceste două texte, cel din sfârşitul Evangheliei Sfântului Ioan, unde este relatat episodul cu Toma şi cel din începutul primei epistole a Sfântului Ioan, vorbesc efectiv despre o experienţă: ceea ce am auzit, ceea ce am văzut, ceea ce mâinile noastre au atins, aceasta vă anunţăm, vă mărturisim. Este vorba, de fapt, despre experienţa întâlnirii noastre cu Hristos. Evanghelia lui Ioan ne arată o revelaţie a lui Hristos făcută discipolilor săi, iar epistolele sunt un fel de experienţă transmisă de Sfinţii Apostoli comunităţii. Evanghelistul care relatează evanghelia sa, oricare dintre cei patru, face această legătură, acest pod între întâlnirea cu Hristos şi ceea ce se trăieşte în comunitate, în Biserică. Biserica transmite un mesaj pe care l-a trăit, iar acest mesaj este postpascal. Hristos pe care Toma îl cunoaşte este Hristos Înviat. Miracolul continuu al credinţei înseamnă a-L experia pe Hristos mort şi înviat.

Când facem experienţa credinţei, ea devine o certitudine

Putem să avem credinţă în Hristos nevăzându-L şi să nu ne asemănăm astfel lui Toma? Cum se poate păstra această credinţă?

Revin la ceea ce am zis şi înainte: credinţa nu este o noţiune romantică, este o transmitere a Bisericii. Biserica transmite ceea ce trăieşte, iar în ceea ce priveşte credinţa, ea este transmisă de Biserică în sensul în care în Biserică este locul unde facem experienţa cunoştinţei lui Dumnezeu şi o transmitem în cor. Biserica este un spaţiu format din două, trei, patru, o multitudine de persoane, niciodată una singură. Biserica nu este nimic altceva decât a trăi împreună. Credinţa este fructul experienţei, şi ce trebuie făcut pentru a avea această experienţă? Exact aceasta este întrebarea cea mai importantă: Cum să facem să trăim în adevăr? Să luăm exemplul unui bun agricultor din Moldova sau orice altă zonă din România care produce fructe bune. El le produce pentru că ştie, cunoaşte cum să le cultive şi transmite acest lucru mai departe cunoscuţilor săi, familiei sale. La fel este şi cu credinţa, ea este o experienţă a vieţii pe care o transmitem. Iar atunci când facem experienţa credinţei, credinţa devine certitudine, devine ceva ce noi ştim, cunoaştem cu adevărat, fără loc de îndoială. Sfântul Diadoh al Foticeei zice că noi îl cunoaştem pe Dumnezeu în mod exact, la fel cum este când guşti o supă şi este bună. Astfel putem face din Dumnezeu o experienţă certă. Cu toate acestea, El este mereu dincolo de noi, pentru că nu-L cunoaştem, dar fiind pătrunşi de către Sfântul Duh şi mulţumită lui Hristos care S-a întrupat şi a luat umanitatea noastră, natura noastră umană, există o cale a cunoaşterii lui Dumnezeu.

Hristos cel Înviat, noutatea întregului univers

Ce este credinţa de fapt?

Credinţa nu este o cunoaştere în sens ştiinţific, dar, în acelaşi timp, ea este profund ştiinţifică pentru că este exactă. Putem zice că certitudinea noastră în credinţă are o exactitudine, iar dacă avem această certitudine de credinţă, putem şi să vorbim despre credinţă, să o descriem aşa cum o experiem, să spunem din ce motiv credem, şi astfel ea devine o predică, pentru a atrage şi pe ceilalţi şi a-i conduce pe calea spre mântuire. Învierea lui Hristos este o noutate, este o premisă a acestei experienţe pe care o putem trăi. În acest fel, credinţa are şi o altă dimensiune, de vedere a lumii, de a vedea lumea cum este, nu doar cum o văd eu în mod personal, ci aşa cum este ea în interiorul nostru, al tuturor. Sfântul Apostol Pavel zice că întâlnirea cu Hristos Înviat a devenit pentru el începutul noii sale vieţi, pentru că totul se bazează pe experienţa lui Hristos Înviat. Învierea lui Hristos înglobează moartea, iar moartea, patimile şi suferinţele sunt văzute în alt fel. Moartea este atroce, este aproape tragică, dar Învierea schimbă acest lucru. Dacă totul s-ar opri în Vinerea Mare şi nu ar exista prima zi a experienţei ucenicilor lui Hristos şi a opta zi a experienţei lui Toma, umanitatea ar rămâne închisă în labirintul său, fără posibilitate de ieşire. În Duminica Învierii, ucenicii erau încuiaţi în casă pentru că le era frică, iar Hristos vine prin uşile încuiate tocmai pentru a-i scoate dintr-acest labirint închis. Biserica are nevoie ca Hristos să intre în camera noastră închisă. El a intrat şi ce a zis? A zis: "Luaţi Duh Sfânt". Aceasta este cincizecimea ioaneică. Dacă comparăm sfârşitul Evangheliei Sfântului Ioan cu sfârşitul Evangheliei Sfântului Marcu de exemplu, citită în timpul Utreniei din ziua Paştelui, vedem că în sfârşitul Evangheliei Sfântului Marcu nu este relatată nici o arătare a lui Hristos duminică dimineaţa, atunci când femeile mironosiţe ajung la mormânt, căci mormântul este gol, iar femeile sunt primite de către un om îmbrăcat în alb. Învierea nu am văzut-o, nici Apostolii nu au văzut Învierea lui Hristos pentru că a fost tainică, dar, chiar şi aşa, evanghelistul zice că Sfinţii Apostoli transmit ceea ce au trăit, experiat. Aceasta este, pur şi simplu, o mică provocare pentru umanitate, pentru noi astăzi, cum să descoperim că credinţa noastră pleacă de la mormântul gol. Aşadar, există un fel de absenţă a lui Dumnezeu din lume, pentru că nu-L vedem, dar acelaşi Evanghelist Ioan zice, atunci când fuge împreună cu Sfântul Petru la mormânt, că a văzut şi a crezut. Petru observă giulgiul şi îl priveşte, iar Ioan, ne zice textul, "a văzut şi a crezut" (Ioan 20, 8). Ce a văzut de fapt? Nu a văzut nimic. Hristos nu mai era acolo. Dar a crezut că El a Înviat. Asta este ceea ce a făcut pentru noi Învierea, ne-a dat credinţă. Credinţa noastră nu se fondează strict doar pe arătările de după Înviere, căci în prezent nu mai putem să facem experienţa aceasta, să punem degetul nostru în urma cuielor din mâna lui Hristos, de aceea, textul zice "Fericiţi cei ce nu au văzut şi au crezut" (Ioan 20, 29).

Învierea lui Hristos descoperă oamenilor viaţa adevărată

Putem face o legătură între Toma şi mulţi dintre intelectualii, istoricii, scientologii de azi care Îl datează şi Îl recunosc pe Hristos ca făcând parte din istoria umană poate doar ca un învăţător, dar nu cred în Învierea şi în Dumnezeirea Sa?

Aceasta este o adevărată problemă pentru mulţi dintre oamenii de astăzi. Aveam un prieten scriitor care zicea că el nu are nici o problemă cu Iisus, dar are o problemă cu Dumnezeu, şi poate chiar şi cu Hristos ca Mesia. Aş zice că pe Iisus-Omul sau persoana care a murit pe cruce noi Îl putem mărturisi şi putem zice că este Hristos, mai ales prin Învierea Sa. Chiar şi Sfinţii Apostoli L-au mărturisit, de exemplu Petru L-a mărturisit şi a zis: "Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu!", iar Hristos reia: "Fiul Omului trebuie să pătimească multe de la bătrâni şi de la arhierei şi de la cărturari şi să fie ucis şi a treia zi să învieze" (Mt. 16, 21), iar Petru zice, aşa cum spun şi mulţi dintre cei contemporani nouă: nu este posibil! Hristos îi zice: "Înapoia Mea, satano" (Matei 16, 16-23). Acest lucru înseamnă că Apostolii, inclusiv în episodul necredinţei lui Toma, reprezintă umanitatea noastră necrezătoare. Altfel zis, noi credem în Iisus, dar prin prisma Învierii Sale, care a devenit un fel de deschidere, ca şi când un văl ar fi fost ridicat, pentru că mormântul este gol, iar când zicem că mormântul este gol, înţelegem că moartea este goală şi că răul este ilogic sau că răul este crud, adică nu are substanţă. Din acest motiv viaţa este viaţă sau, cum zicea Sfântul Ioan Gură de Aur, "viaţa viază". Adică, prin Învierea lui Hristos, noi credem în viaţa pe care Dumnezeu ne-a dat-o. Iar dacă comparăm asta cu prologul Evangheliei după Ioan care se citeşte în Duminica Paştilor, vedem că Hristos a venit să ne descopere viaţa: prin El viaţa s-a făcut, a început, a fost creată (Ioan 1, 3). Prin Învierea lui Hristos descoperim viaţa pe care Dumnezeu ne-a dat-o. Învierea este o revelaţie a lui Dumnezeu pentru a ne descoperi adevăratul sens al vieţii noastre. Prin ea, viaţa îşi obţine adevăratul ei sens, plenitudinea sa, pentru că viaţa are un sens tocmai prin Înviere, adică viaţa poate să existe datorită Învierii, iar dacă nu, ea este rătăcire, este sub jugul morţii.

Ziua Învierii, ziua care înnoieşte istoria

Evanghelia ne relatează că momentul întâlnirii lui Toma cu Hristos Înviat este după exact opt zile. Are acest lucru vreo însemnătate pentru noi şi pentru viaţa Bisericii?

Într-adevăr, ziua întâlnirii lui Toma cu Hristos Înviat este ziua a opta, iar această a opta zi este ziua Bisericii, adică o zi eshatologică într-un fel, dar un eshaton pe care-l trăim în istorie. Atunci când zicem că este o zi eshatologică, dar care se trăieşte în istorie, putem da un răspuns consistent acestei întrebări, acestei problematici: dacă nu văd, nu cred. În acest sens, aş zice că ceea ce Toma a văzut, a atins şi a făcut experienţa este ceea ce Evanghelia propune fiecăruia dintre noi ca mod de a trăi şi de a experia. Pentru asta, a opta zi sau prima zi este o zi unică, dar este ziua noastră care înnoieşte istoria. Ziua a opta este o zi eshatologică, ca un fel de oglindă pentru istorie, iar dacă nu avem nici o oglindă şi rămânem într-un labirint pur istoric, istoria nu este luminată. Din această cauză, într-un fel, Toma reuneşte istoria cu eshatonul. Învierea lui Hristos este deja istorică şi eshatologică în acelaşi timp, pentru că ucenicii, la fel ca Toma, fac experienţa celei de-a opta zile. Este un fel de faţă-în-faţă istorie-eshaton, care nu sunt separate, ci care îşi vorbesc şi sunt vizavi. Deci, istoria pe care noi o trăim în mod cotidian este luminată de Înviere. În acest sens putem actualiza întotdeauna Învierea lui Hristos, care este mereu în faţa istoriei noastre, Înviere pe care fiecare dintre noi putem să o experiem şi astfel să ajungem să mărturisim: "Domnul meu şi Dumnezeul meu!" (Ioan 20, 28).

Învierea lui Hristos - act eclesial trăit în Botezul creştin

Învierea lui Hristos este cel mai important lucru din istoria omenirii. Aflându-ne la o săptămână după sărbătorirea ei, spuneţi-ne cât de importantă este însuşirea ei în viaţa noastră de zi cu zi?

Învierea lui Hristos este un eveniment. Acest lucru vrea să însemne că prin Învierea lui Hristos, prin Biserică şi prin credinţă vrem să subliniem că Dumnezeu a vrut să spună ceva în lume, şi prin faptul că a vrut să spună ceva în lume, deducem că Învierea lui Hristos a devenit mesajul care era de transmis. Dumnezeu este cel care a ales această cale de a accepta moartea în mod voluntar şi, prin moartea Sa, de a învinge răul, cale pe care Fiul Său a împlinit-o. Sfinţilor Părinţi ai Bisericii le place să sublinieze faptul că noi trăim în viaţa noastră experienţa morţii, dar şi a Învierii. A trăi experienţa morţii este ceea ce Sfinţii Părinţi numeau praxis, ceea ce vrea să însemne că şi credinţa este într-un fel un praxis. De altfel, Evanghelia Sfântului Ioan subliniază că fără cruce nu există preamărire. Pentru a avea experienţa Învierii şi a preamăririi lui Hristos, noi trebuie să le înţelegem doar de-a lungul unui praxis, a crucii, a morţii, a abnegării, poate chiar şi a chenozei, deoarece pentru Dumnezeu şi Învierea a fost într-un fel o coborâre, dar şi preamărire. Moartea şi Crucea lui Hristos sunt lucruri pe care trebuie să şi le asume fiecare persoană umană, pentru că şi noi traversăm aceeaşi cale a Crucii. Începând de la mormântul gol şi de la Înviere, noi parcurgem, traversăm ceea ce Hristos a trăit, adică în noi se află certurile, bolile, conflictele, neputinţele demoniacilor, orbilor, muţilor, noi repetăm viaţa lui Hristos, începând din Galileea şi până la Cruce şi la mormânt. Dar această Cruce este şi un fel de mărire pentru noi, pentru că numai aşa putem descoperi ceea ce Toma a zis: "Domnul meu şi Dumnezeul meu!". Acesta este un aspect a ceea ce Dumnezeu a ales pentru oameni. Mai apoi, este adevărat că Învierea lui Hristos este şi un act eclesial, pentru că în acest trup slăvit, înviat, noi suntem botezaţi. Suntem botezaţi în moartea şi în Învierea lui Hristos. Faptul de a fi botezat în moarte şi în Înviere este alfa şi omega, începutul şi sfârşitul vieţii noastre, este ceva care este înnoit, iar Biserica, în colectivitatea sa, dar şi fiecare persoană în parte, face parte din acest corp al lui Hristos mort şi înviat. Şi deci, dacă facem parte din acest trup, noi trăim moartea şi Învierea lui Hristos şi facem în acest trup o experienţă. Învierea este efectiv un dar al lui Dumnezeu pentru că Hristos este premisa învierii noastre. Noi credem în Învierea lui Hristos, dar şi în ipostasul Său Dumnezeiesc. Sfântul Evanghelist Marcu zice că, în momentul când Hristos a murit, a avut loc un cutremur. Da, a avut loc, pentru că simţurile oamenilor, urechile lor erau astupate, şi ochii acoperiţi. Ar trebui întotdeauna în viaţa noastră personală sau colectivă să aibă loc un fel de cutremur în sens metaforic, aş zice mai degrabă aproape teofanic, ca ceva ce se petrece în interiorul nostru, pentru ca noi să înţelegem cu adevărat că Hristos a Înviat.

Interviu realizat şi tradus din limba franceză de Gheorghe-Lucian Ducă