Funcţionalitatea oricărei profesii este înţeleasă şi valorificată în cadrul general al vieţii sociale. Pornind de la profesia sa, omul este dator să se deschidă întregii vieţi sociale. Toate acestea se conjugă şi mai coerent în actul medical, dedicat în mod special omului şi darului vieţii. Despre greutăţile şi bucuriile în actul vindecării copiilor ne-a vorbit medicul pediatru Viorela Gabriela Niţescu de la Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii „Grigore Alexandrescu“ din Bucureşti.
Stimată doamnă doctor, lucraţi ca medic pediatru în cadrul Secţiei de toxicologie a Spitalului Clinic de Urgenţă pentru Copii „Grigore Alexandrescu“. Cât de dificilă este comunicarea cu copiii în contextul profesiei, şi mai ales al specializării dumneavoastră?
Comunicarea cu copiii, din punctul meu de vedere, este mai uşoară decât comunicarea cu adultul, pentru că ei sunt foarte sinceri şi nu disimulează. Din punctul de vedere al medicului, informaţiile medicale le obţii mult mai uşor şi sunt mult mai utile, comparativ cu comunicarea cu adultul. Este într-adevăr o comunicare specială şi mărturisesc că la începuturi, în primii ani de rezidenţiat, mi-a fost greu să învăţ acest tip de comunicare, dar lucrurile s-au aşezat de la sine cu timpul, pentru că acest tip de comunicare se învaţă mai ales din practică şi cred că trebuie să ai şi în interiorul tău ceva special pentru a putea să faci acest lucru. Trebuie să ai un dar, un dat, trebuie să fii deschis şi în acelaşi timp trebuie să ai o mai mare tărie, stăpânire de sine, pentru a nu te lăsa copleşit foarte mult de partea sentimentală. Întotdeauna studenţilor am încercat să le insuflu această dragoste faţă de pediatrie, să-i ajut să depăşească acele bariere pe care eu le-am simţit la începutul carierei mele, iar cea mai mare satisfacţie a mea în ceea ce priveşte munca cu studentul este faptul că, din toate grupele pe care le-am avut, cel puţin un student a dorit să urmeze această specialitate.
Cum comunicaţi cu părinţii?
Comunicarea cu părinţii este ceva mai complicată uneori, pentru că trăim într-o perioadă în care există foarte multă informaţie, din foarte multe surse, care de multe ori nu este foarte corectă sau care nu este percepută foarte corect. Este firesc ca un părinte să fie îngrijorat sau chiar stresat atunci când copilul lui este bolnav, componenta subiectivă fiind foarte mare. Spaţiile acestea largi de comunicare în care părinţii află tot felul de lucruri de multe ori dăunează părinţilor, dar nu pledez nici pentru părinţi care să fie total neinformaţi. E foarte bine să fie informaţi, avizaţi de anumite lucruri şi situaţii cu privire la copiii lor şi cum pot preveni unele lucruri, dar aceste informaţii trebuie să le obţină de la un specialist. Există două tendinţe în rândul părinţilor. Sunt părinţi ceva mai anxioşi, care reacţionează imediat la primul semn de boală, care poate fi mai puţin important, şi se prezintă imediat la medic sau iau legătura cu acesta, şi există şi opusul, adică părinţii care nu sesizează lucrurile acestea şi vin destul de târziu cu copilul. De aceea pledăm mereu pentru o informare corectă a părinţilor. De multe ori mi se reproşează că sunt distantă, dar eu consider că dacă te implici foarte mult emoţional, nu poţi să săvârşeşti corect actul medical.
Ce este cel mai frumos în meseria dumneavoastră?
Cel mai frumos cred că este chiar copilul şi de aceea cred că şi din punct de vedere profesional satisfacţiile sunt foarte mari, pentru că copilul se vindecă de cele mai multe ori foarte rapid, este un organism fără tare, reacţionează foarte bine la tratament şi din acest punct de vedere satisfacţiile sunt extraordinare.
În momentele-limită, la unele tratamente ale copiilor, simţiţi o prezenţă, un ajutor dumnezeiesc?
Categoric. Întotdeauna. Am încercat şi încerc în permanenţă să îmi fac datoria până la capăt, să fac tot ceea ce ţine de mine, tot ceea ce este omeneşte posibil, dar întotdeauna în situaţiile-limită, având conştiinţa împăcată că sunt corectă faţă de copilul respectiv, faţă de familia respectivă, că am făcut tot ce am putut şi ce am ştiut, întotdeauna mă gândesc la Dumnezeu, iar după ce apelez şi la echipa medicală, la colegii mei, le spun părinţilor: „Noi am făcut tot ceea ce am crezut că se poate, doar Bunul Dumnezeu ne poate ajuta“.
Aţi adus în discuţie lucrul în echipă şi limitele medicale. La ce standarde se face medicină în acest spital în care lucraţi de foarte mulţi ani?
În acest spital se face medicină la standarde internaţionale. Ce facem noi aici se face oriunde în altă parte din lume, iar aceasta o spun mai ales în zona realităţii, pentru că în zona curajului, aş îndrăzni să spun chiar că se face mult mai mult decât în alte părţi, pentru că aici încă se mai lucrează foarte mult din pasiune şi din dăruire, şi spun aceasta pentru că în general se observă o zonă de retragere a optimismului şi a jertfei personale, iar aceste lucruri se întâmplă din nevoia contextuală de a încadra foarte exact actul medical în protocoale. Sună foarte rece şi cred că în mod firesc nu poţi încadra în protocoale un pacient, o afecţiune a cuiva, viaţa unui om până la urmă.
De-a lungul carierei cred că aveţi multe nopţi de nesomn, câştigate pentru copii.
Fac câte 5-6 gărzi pe lună de 22 de ani, dar au fost şi multe altele neplanificate. Nu le-am numărat niciodată şi nici nu le voi număra vreodată, pentru că oricât de greu ar fi, când pot fi de folos, vin cu drag la spital pentru orice copil care are nevoie de ajutor. Şi de fiecare dată când vin noaptea la spital, vin pentru că îmi doresc să ajut pe cineva. Au fost zile întregi la rând (chiar şi o săptămână) când nu am ajuns acasă. Am stat aici până pacientul s-a făcut bine. Fac toate acestea pentru că iubesc darul vieţii în primul rând şi vreau să îi ajut pe ceilalţi, să ajut cât mai mulţi copii. Am avut şansa să am şi o fire rezistentă, cu multă stăpânire de sine. Corectitudinea, dragul de copii, dragostea pentru darul vieţii şi încredinţarea în ajutorul ceresc mi-au adus multe bucurii. Mare bucurie este când copilul pleacă pe picioarele lui, cu zâmbetul pe buze şi spune „Mulţumesc, doamna doctor“. Nu este altă bucurie mai mare ca aceasta.
Aţi pus bazele serviciului TOXAPEL. Vorbiţi-ne despre istoricul şi utilitatea acestuia
Serviciul TOXAPEL a fost o împlinire a unui vis al nostru ca toxicologi, vis preluat de la profesorul Ulmeanu. A pornit de la un deziderat care s-a pus în realitate cu ajutorul profesorului dr. George Rogers de la Universitatea Louisville, Kentucky, şi cu ajutorul fundaţiei Humana din SUA. Principalul merit trebuie atribuit profesorului dr. Coriolan Emil Ulmeanu, care la momentul respectiv era managerul spitalului. După dotarea cu cele necesare de către fundaţia americană, în prezent, spitalul subvenţionează doar abonamentul telefonic, iar restul activităţii este susţinută de Fundaţia „Bisericile din Ekerö ajută România“ din Suedia, prin doamna Margareta Palmborg. Se lucrează pe bază de voluntariat la acest serviciu. Toate asistentele medicale şi medicii care răspund la telefon lucrează voluntar. Pe lângă această minimă descriere a istoricului, e important de ştiut acest serviciu telefonic - 021-210-62-82 sau 021-210-61-83 (ambele numere sună în acelaşi loc. Numerele au tarif normal în reţeaua de telefonie fixă) - la care orice părinte din întreaga ţară poate apela în situaţia în care există o intoxicaţie voluntară sau accidentală, dacă un copil a ingerat un medicament sau o substanţă de orice fel, până la sosirea ambulanţei sau până la prezentarea la spital. Acest call-center funcţionează prin sprijinul domnului Mazilu şi al echipei sale. TOXAPEL funcţionează 24 de ore din 24 şi poate fi apelat de acasă, de la orice telefon, public sau mobil. Când se apelează, ar fi bine să fie ştiut cât mai corect numele toxicului, ora probabilă la care s-a intoxicat copilul şi cantitatea de substanţă. În orice condiţii, chiar dacă nu deţineţi toate aceste date, nu ezitaţi să ne contactaţi.
