Practica medicală de fertilizare in vitro are ca risc uciderea unor fiinţe umane în faza de început a existenţei lor şi presupune asumarea unor riscuri din partea mamei, cel mai grav fiind moartea. Nu se poate încuraja realizarea acestor fiinţe umane în laborator, care, dacă nu sunt implantate în corpul femeii, sunt fie congelate, fie distruse, dacă nu folosite în industria cosmetică.
Un interviu cu pr. prof. dr. Vasile Răducă.
Părinte prof. dr. Vasile Răducă, metoda de fertilizare in vitro a devenit o practică medicală curentă, prezentă şi în ţara noastră. În ce constă această operaţie medicală care ajută cuplurile sterile să aibă copii?
Fertilizarea in vitro este una dintre performanţele medicinei contemporane. La om, ea s-a realizat pentru prima oară în anul 1978. Constă într-un proces biomedical destul de complicat: cei doi gameţi, masculin şi feminin, sunt uniţi în afara trupului femeii printr-o procedură medicală specială şi după aceea zigotul obţinut este introdus în trupul femeii, unde el urmează să ajungă la maturitate. Explicaţia aceasta, în câteva cuvinte, este simplă, dar, de fapt, este foarte greu de realizat. Ca ovocitul să poată fi fertilizat, va fi nevoie ca el să fie obţinut. Fertilizarea in vitro presupune costuri şi riscuri deosebite şi nu totdeauna se reuşeşte fertilizarea ovocitului. De aceea, trebuie ca să fie supuse procesului de fertilizare mai multe ovocite. Or, ştim că organismul femeii produce în mod normal un singur ovocit pe lună. Va fi nevoie, aşadar, ca ea să producă într-un timp-record mai multe ovocite. Pentru a se realiza acest lucru, femeia este supusă unui tratament cu substanţe gonadotropice. Acestea au menirea de a forţa trupul femeii ca acesta să producă într-o lună mai multe ovocite. S-a reuşit ca femeia să producă până la 15 ovocite. Altfel spus, organismul ei este stimulat, ca să nu spun forţat, să depună un efort ca într-o lună să producă ceea ce în mod normal el produce în mai mult de un an. Tratamentul acesta nu demarează fără ca femeia să semneze, asumându-şi orice risc. Imaginaţi-vă că tratamentul cu gonadotropice nu presupune efort numai pentru aparatul reproducător, ci toate organele sunt supuse unui efort deosebit pentru producerea respectivelor ovocite. Aceasta presupune mari riscuri pentru sănătatea femeii. Acest tratament nu este demarat înainte ca femeia să semneze un act prin care îşi asumă orice risc, chiar şi moartea. Inima este organul cel mai expus în această situaţie. În tratatele de specialitate se cunosc aceste riscuri, inclusiv maladiile pe termen imediat, mediu şi lung. Dar performanţele ştiinţifice trebuie să se realizeze cu orice preţ. În numele ştiinţei ştim că au fost sacrificate multe vieţi. Dorinţa de a procrea presupune nu numai dragoste de viaţă, ci şi sacrificii. Că aceasta presupune distrugerea sau deteriorarea altor vieţi nu contează în ochii multora, dacă, per total, se poate merge înainte sub flamura fluturândă a ştiinţei.
Odată obţinute aceste ovocite, ele sunt conservate în mediul prielnic, urmează să fie recoltaţi şi gameţii masculini, fie prin operaţie, fie prin masturbare a bărbatului. Iar după aceea se procedează la unirea „recoltelor“ din trupul femeii şi din trupul bărbatului în laborator. Timp de 38 de ore, gameţii masculini şi feminini sunt aşezaţi împreună într-un recipient special şi se obţin zigoţii, care sunt implantaţi în uterul femeii. Acum depinde câţi zigoţi se obţin, dar din momentul în care două celule germinale sunt unite şi formează un zigot, considerăm că avem de-a face cu viaţă umană.
În practica medicală se obişnuieşte să se implanteze aproximativ trei zigoţi, dar sunt situaţii în care se implantează şi mai mulţi. De ce?
Pentru că nu există siguranţa că introducerea unui zigot în uterul femeii înseamnă şi nidarea acestuia şi maturizarea lui până la naştere. Din cauza tratamentului pe care l-a suportat femeia, pereţii uterului acesteia nu mai sunt, să zicem, pufoşi, adică pregătiţi în mod natural pentru ca pe ei să se nideze zigotul, să devină embrion. Ştim că într-un interval de 14 zile zigoţii se implantează, devin embrioni, după aceea o perioadă de timp se vor numi feţi până când se vor naşte ca prunci. Deci, din cauza tratamentului respectiv, pereţii uterului femeii devin oarecum sticloşi şi refractari, nemaipermiţând nidarea zigotului. De aceea se introduc în uterul femeii mai mulţi zigoţi, deci mai multe ovocite fertilizate, în speranţa că se vor nida. Uneori se întâmplă ca să nu se nideze nici unul, prin urmare, toţi aceşti zigoţi, cu alte cuvinte fiinţe umane, sunt avortaţi spontan. Alteori se întâmplă ca doar unii să se nideze. Ceilalţi zigoţi, care nu au fost introduşi, sunt păstraţi, congelaţi în condiţii speciale, în azot lichid pentru eventuale noi transferuri în uterul femeii, sau sunt distruşi pur şi simplu.
Care sunt, din punct de vedere moral, problemele pe care le ridică fertilizarea in vitro?
Pentru noi, pentru creştini, sunt probleme serioase, dat fiind faptul că Biserica, prin excelenţă, preţuieşte şi apără viaţa umană la toate nivelurile ei şi indiferent de împrejurările în care aceasta s-a creat. Chiar şi viaţa umană obţinută pe cale artificială, adică prin crearea condiţiilor ca cei doi gameţi să se întâlnească şi să se unească. Din momentul în care omul este conceput până la moartea acestuia, Biserica respectă viaţa umană ca pe ceva sacru. Pe de-o parte, Biserica nu poate recomanda unei femei să se expună tratamentului cu gonadotropice, date fiind riscurile pe care acest tratament le presupune. Pe de altă parte, nu recomandă crearea unor fiinţe umane in vitro ca apoi acestea să fie avortate spontan sau eventual selecţionate după ce s-au nidat ori distruse sau congelate până la o eventuală implantare sau folosite în alte scopuri (cum ar fi industria cosmetică).
La ce mă refer? Sunt situaţii în care e posibil să se nideze toţi zigoţii introduşi în uterul femeii. Unii dintre ei par a fi mai viguroşi, alţii mai puţin viguroşi şi specialistul întreabă mama: „Vreţi să-i păstraţi pe toţi?“, „Vreţi să aveţi o naştere multiplă sau vom lăsa pe cel mai viguros?“ În situaţia în care mama îşi propune să nu aibă tripleţi sau gemeni, se procedează la selecţia embrionară şi se elimină acei embrioni care, chiar dacă sunt nidaţi, nu sunt doriţi de mamă; cu alte cuvinte, se ucid micile fiinţe omeneşti, lăsându-se să meargă mai departe una dintre ele. Biserica nu-şi poate permite, aşadar, să recomande o asemenea operaţie specială, spectaculoasă, cu riscul deteriorării sănătăţii mamei, din cauza tratamentului cu gonadotropice, cu riscul uciderii unor fiinţe umane în faza de început a existenţei lor.
Pe de altă parte, Biserica nu poate încuraja realizarea acestor fiinţe în laborator, ca după aceea unele dintre ele să fie congelate şi eventual distruse din momentul în care genitorii nu se mai interesează de ele sau nu mai plătesc chiria la băncile specializate în acest sens.
Viaţa umană a fost creată într-un moment de taină de Dumnezeu. În ultimă instanţă, cu toată simplitatea pe care o putem avea în limbajul nostru, recunoaştem că viaţa umană este o mare taină. Şi morala creştină respectă această taină. Nu putem reduce şi transforma tainele - în mijlocul cărora ne mişcăm şi datorită cărora noi înşine suntem adevărate mistere - în fenomene pur biologice, controlabile, determinabile după modelul altor fenomene pe care le controlăm în natură. Deci, din respect pentru demnitatea omului, din respect pentru sănătatea femeii, din respect pentru tot ceea ce înseamnă taina umană şi taina fiinţei umane, Biserica nu încurajează asemenea operaţie medicală.
Se cunoaşte că în urmă cu mai bine de 20 de ani zigoţii dintr-o anumită bancă de acest gen au fost daţi unei fabrici de cosmetice din Elveţia. Aceştia pot fi folosiţi în alte zone sau pot fi efectiv distruşi. În felul acesta distrugem tot atâtea fiinţe umane câte au fost congelate.
Mai nou s-a constatat că din embrionii criocongelaţi la iepure au ieşit iepuri care au prezentat cam 80 de maladii neuromotorii. Nu ştim dacă fiinţele umane obţinute în felul acesta până acum suferă de anumite boli, dar ţin să vă spun că Biserica, nu doar cea Ortodoxă, ci şi cea Romano-Catolică, nu încurajează această practică, ci recomandă înfierea de copii şi angajarea cuplului familial în iubirea Bisericii.
Cuplurile care apelează la fertilizarea in vitro invocă sterilitatea, ştiut fiind că fertilizarea in vitro este socotită ca tratament împotriva sterilităţii. Cum trebuie să se raporteze un cuplu creştin la sterilitate?
Cam 15% din cazurile de sterilitate sunt determinate de cauze de care nu suntem responsabili. De restul cazurilor de sterilitate sunt responsabili tinerii care formează cupluri familiale. Se ştie că utilizarea pilulelor anticoncepţionale, după o perioadă de ani, induce sterilitatea. La această sterilitate sunt expuse toate tinerele care folosesc pilulele anticoncepţionale. Ajung să se căsătorească, la un moment dat, şi vor constata că sunt sterile. Sunt, aşadar, cazuri de sterilitate indusă, pe care persoanele respective ar trebui să şi le asume ca pe o penitenţă. În situaţia în care e vorba de o sterilitate de care cuplurile nu sunt responsabile şi nu pot sau nu au posibilitatea să înfieze copilul altuia, este de recomandat să-şi canalizeze dorinţa de a oferi afectivitate în viaţa celorlalţi, să se implice în viaţa caritativă, în viaţa de dragoste cultivată în şi de Biserică. Important este să iubim şi să ne mântuim. Scopul căsătoriei este mântuirea prin iubire, nu reproducerea biologică cu orice preţ. Înţelegem că sunt situaţii când Dumnezeu rânduieşte ca iubirea noastră să se manifeste cu intensitate şi în altă manieră decât faţă de urmaşii noştri biologici. Omul, prin firea lui, este o fiinţă care trebuie să iubească, care este şi trebuie să fie generoasă. Poate cultiva aceste predispoziţii în diverse forme în trupul Bisericii. Dacă din motive cu totul speciale la un moment dat nu poţi avea copilul tău, poţi activa dragostea faţă de oricine în trupul mistic al Bisericii, unde şi tu şi celălalt sunteţi organe vii într-un Trup viu şi etern. În felul acesta sentimentul de împlinire există cu adevărat şi sporeşte cu toată certitudinea.
Dar în măsura în care tu nu te integrezi în acest trup tainic al Bisericii, cu sentimentul de mulţumire că participi activ la viaţa ei, vei ţine morţiş să ai fii naturali, să perpetuezi în istorie exclusiv biologic şi vei recurge la toate posibilităţile să ai „copiii tăi“ cu riscurile pe care le presupun eforturile de a avea numai fii „naturali“. De aceea, noi avem mari rezerve în această privinţă, chiar dacă există performanţe în reproducerea umană pe cale biomedicală. La ora actuală sunt câteva mii de fiinţe umane obţinute prin fertilizare in vitro cu transfer de embrioni, probabil sunt alte sute de mii omorâte prin selecţie embrionară sau în urma criocongelării sau a renunţării la ele. Şi sunt şi persoane, mame, care au rămas cu sechele în propriul lor trup din cauza tratamentului pe care l-au suportat ca să aibă un copil.
Putem vorbi de o formă de fertilizare care să nu ridice probleme morale?
Există fertilizarea in vivo. La comisia de bioetică, atunci când ea funcţiona, noi am avut în studiu la primul nivel şi problema fertilizării. Nu s-a ajuns să se finalizeze acest studiu şi nu a fost sancţionat cu hotărârea Sfântului Sinod, aşa cum s-a petrecut în cazul transplantului de organe, al avortului şi al eutanasiei. Aşadar, există fertilizare in vivo, când din motive speciale se facilitează fertilizarea ovocitului în trupul femeii fără să se creeze embrioni şi numai creând condiţiile propice ca spermatozoizii să fertilizeze ovocitul, dat fiind faptul că din cauze diverse, cele mai multe şi naturale (nu induse), spermatozoizii nu reuşesc să fertilizeze ovocitul. În această situaţie, dat fiind faptul că în cazul acestui tip de fertilizare nu se pune problema unui tratament cu totul special al femeii, nu se pune problema creării de zigoţi suplimentari, nu se pune problema criocongelării zigoţilor şi nu se pune problema selecţiei embrionare. Fertilizarea in vivo cred că nu este păcat şi asupra acestui tip de fertilizare Biserica nu are, din câte cunosc eu, rezerve, dat fiind faptul că, prin ea, se facilitează un proces care, de fapt, este natural şi efectul lui este benefic. Numai în situaţia fertilizării in vitro cu transfer de embrioni apar riscurile de care v-am vorbit, de unde şi rezervele Bisericii, mai ales că rata de reuşită a acestui procedeu este cam de 12%, chiar mai puţin.
Situaţia aceasta există şi este încurajată, mai ales că ea aduce bani mulţi. Sunt persoane care, pentru a-şi perpetua existenţa biologică în lume, recurg la această practică, iar biotehnologia modernă este gata să-şi ofere contra cost serviciile, dar cu toate riscurile, şi de ordin moral, social, medical, şi de ordin cultural.
Există o carte, scrisă de o englezoaică, cu titlul „Cine sunt eu?“. Autoarea cărţii şi fratele ei au fost născuţi prin fertilizarea in vitro cu transfer de embrioni. După ce au reuşit să aibă cei doi copii, părinţii lor au divorţat, iar copiii au crescut cum au putut. Autoarea cărţii îşi pune întrebări foarte serioase cu privire la identitatea ei. Simte că este marcată de un sentiment al lipsei de apartenenţă reală la cineva. Din câte ştiu eu, s-a constatat că la persoane născute în felul acesta apare un sentiment al singurătăţii ciudat, mai ales în cazul când gameţii nu aparţin mamei şi tatălui oficiali, pentru că sunt situaţii în care fie femeia nu poate avea ovocite sănătoase, fertile sau nu poate ţine sarcina, fie sunt situaţii în care bărbatul suferă de anumite neputinţe, încât nu poate avea copii. Şi atunci se recurge la mamă de împrumut, fie la donator de spermă sau de ovocite, şi în felul acesta apar copii în familii care, de fapt, n-ar fi trebuit să fie. Sunt nefireşti, în medii nepregătite să-i aibă.
La ora actuală operaţia sau performanţa aceasta a început să devină una cvasicurentă şi dă rezultate, dar aceasta nu înseamnă că Biserica nu are serioase rezerve cu privire la acest procedeu de a avea copii. Rezervele ei sunt serioase, de aceea nu încurajează această metodă de procreere, încurajează însă toate mămicile şi eventualele mămici să nu recurgă niciodată la metode anticoncepţionale sau la metode avortive, ci să lase fructul dragostei să ajungă la maturitate şi să se bucure că au fost în stare să-l aibă.
