Iubirea se învaţă în familie

Pentru a rezista în lumea de astăzi ca persoană, ca societate şi neam, e nevoie de apărarea propriei identităţi. Ea se fortifică prin afirmarea familiei şi cultivarea celor bune, transmise de la o generaţie la alta prin tradiţie, prin respectarea valorilor. A pune mai presus de acestea egoismul material, consideraţia publică, pentru a fi politic corect, renunţând la adevăr, e periculos şi, până la urmă, falimentar. Fiindcă există nişte limite pe care omul, nesocotindu-le, decade din demnitatea cu care a fost investit la creaţie. Interviul cu părintele prof. dr. Vasile Răducă, titularul Catedrei de morală creştină din cadrul Facultăţii de Teologie „Justinian Patriarhul“ din Bucureşti, ne vorbeşte despre valori, despre importanţa şi rolul familiei în contemporaneitate.

Părinte profesor, putem trăi fără morală? Care sunt consecințele?

Omul normal nu poate trăi fără principii, fără valori, fără speranțe și aspirații superioare, fără orientare care să depășească tot ceea ce înseamnă comportament „adecvat” numai pentru aici și acum. El nu este făcut să trăiască și să supraviețuiască doar aici și acum, ci să trăiască și într-un Dincolo, mod de viață care va depinde de cât și de cum a trăit valori care să-i asigure aici o viață demnă, iar acolo o ființare fericită.

Filosoful Martin Heidegger spunea că omul moare, în timp ce animalele pier. Prin aceste cuvinte, acest filosof scotea în evidență faptul că, pentru om, moartea fizică nu este echivalentă cu pieirea.

Prin urmare, ce facem cu viețile noastre dacă în identitatea lor cea mai autentică, după ce se sfârșesc aici, de fapt, nu pier? Ba, mai dăm şi socoteală pentru modul în care am trăit aici. Iar noi știm, în credința noastră, că omul este muritor, dar nepieritor. El trăiește aici și continuă să trăiască și dincolo. Prin mesajul său, Mântuitorul Hristos vrea ca omul să aibă viață și s-o aibă din abun­dență. Obiectivul învățăturii și lucrării Lui este viața, viața deplină și fericită a omului, fapt posibil, dar nu în orice condiții. Biserica vrea ca din viața omului să nu piară ceea ce îl va face pe acesta apt pentru viața de veci și, prin tot ceea ce ea face, îl ajută pe om în acest sens.

Dacă prin verbul „a trăi” înțelegem „a trăi” exclusiv aici, sau „a vegeta” pur și simplu aici, da, putem spune că omul poate „trăi” fără morală. Dar ce viață va fi aceea în care adevărul se va confunda cu minciuna, păcatul va fi luat drept virtute, evoluția pe scara valorilor va fi înlocuită cu un trai lipsit de perspectivă eternă și de năzuințe superioare? Înseamnă a decădea voit din calitatea de om.

Sfântul Grigorie de Nyssa (†385) spunea că omul, creat după chipul lui Dumnezeu, este o ființă atât de liberă, încât poate evolua într-atât, încât să devină duhovnicesc până și în trup, dar poate să decadă, din proprie inițiativă, până într-atât, încât să devină carnal până și în suflet. A deveni carnal până și în suflet înseamnă a prelua din însușirile ființelor care nu au decât trup, animalele.

Omul se hrănește și trăiește, oarecum, după aceleași rânduieli pe care le constatăm la aproape toate ființele vii, mai ales la acelea pe care le numim animale (pentru că a fost creat de același Dumnezeu care le-a făcut pe toate). Vă rog să rețineți, după aceleași rânduieli, nu după modelul animalelor.

Omul nu este numai atât. Animalul nu are simțul valorii, el nu creează cultură. Așa l-a voit Dumnezeu tocmai ca cel care a fost creat să stăpânească peste animale să aibă simțul valorilor, să trăiască în funcție de acestea, să accepte calitatea de creatură între celelalte făpturi, să nu se identifice sau să se confunde cu acestea, considerându-se animal între animale, ci cu câteva deosebiri în plus față de acestea. Unii oameni pot însă risca să considere că, de vreme ce constată rânduieli asemănătoare între modul de supravie­țuire al animalelor și cel uman, pot trăi (iar uneori preferă să trăiască) precum animalele, sau chiar mai rău (mă gândesc la cei care consideră „drepturi” tendin­țele iraționale și aberante de a se comporta contra firii.

Acum dau răspunsul la întrebarea dumneavoastră: da, asemenea oameni, nu toți oamenii, pot "trăi” și fără morală, sau cu o morală auto-confecționată de ei și pentru nivelul de viață pe care vor ei să-l ducă. Consecințele unei asemenea "viețuiri” sunt pe măsura disprețului arătat față de lucrarea Altcuiva.

Nu suntem produsul nostru, ci creația lui Dumnezeu. Îi aparți­nem, fie că vrem sau că nu vrem. Vocația noastră este să trăim după rânduiala în care Dumnezeu l-a așezat pe om, aceea care ne asigură asemănarea cu Dumnezeu și nu în neorânduiala care desfigurează în noi ceea ce a fost con-figurat după chipul lui Dumnezeu. Noi știm că există viață veșnică și suferință extremă. Nimeni nu are acces la viața veșnică fără morală și nici urmând orice morală.

Amprentele a ceea ce trăim aici, esențiale pentru calitatea vieții de dincolo

Care este viitorul unei lumi existente doar la nivelul instinctului?

Instinctul nu e rău în sine. El a fost pus de Dumnezeu în om cu un rost precis: supraviețuirea individuală și supraviețuirea speciei pe pământ.

Primejdioase sunt abuzarea și deturnarea finalității instinctelor. În funcțio­narea lor, instinctele sunt însoțite de plăcere. De foarte multe ori, noi suprimăm finalitatea instinctului, cum spunea doctorul N. Paulescu, și alegem plăcerea. Nu instinctul de hrană este păcătos, ci lăcomia; nu instinctul de reproducere este păcătos, ci folosirea lui, pervertindu-i și suprimându-i acestuia finalitatea pusă lui de Creator. Nici plăcerea în sine nu este păcat, ea devine păcat când prin ea pierdem sensul pe care Dumnezeu l-a pus în toate cele pe care le putem face. Oricum, în viața viitoare nu vom mai avea nevoie de instincte. Atunci și acolo ea va fi altfel, după cum știe și va rândui Dumnezeu. De vreme ce vom fi ca îngerii din ceruri, viața oamenilor va fi adaptată la cerul nou și la pământul nou care vor apărea prin lucrarea lui Dumnezeu. Linia de orizont a instinctelor se oprește la viața de aici, dar tot ceea ce omul a trăit, la nivelul instinctului sau la nivelul a ceea ce depășește instinctul, lasă în noi o serie de amprente, esențiale pentru calitatea vieții de dincolo: viață care poate fi con-formă cerului nou și pă­mân­tului nou, sau, vai, ne-con-formă acestora, cu con­se­cin­țele care decurg din această neconformitate, concretizate în imposibilitatea de a exista acolo.

Nimic nu este valoros dacă nu oferă perspectiva eternității fericite

Care ar fi diferența între valorile umaniste și valorile creștine?

Valorile sunt valori. Uneori se face separație între valori umaniste și valori creștine. Nu cred că asemenea separație este corectă; este artificială și ideologică. Valorile creștine nu sunt umaniste? Ba da, sunt cât se poate de umaniste pentru că se referă la omul autentic și profund, nu, pur și simplu, la omul înțeles numai ca animal sociabil și rațional. Dacă înțelegem prin „valori umaniste” pe cele care-l limitează pe om la ceea ce este exclusiv social și/sau rațional, cultural, acestea mai degrabă nu sunt valori, ci nonvalori, care fac din om ne-om, în ciuda faptului că unii oameni le consideră ­valori.

Eu nu fac parte din categoria celor care limitează termenul de „valoare” la ceea ce se referă doar la viața pământească, ca la piață. Și valorile pieței au rostul lor, dar prețul vieții omului nu se evaluează în funcție de prețul pieții, nici nu se confundă cu prețul celor din supermarket, încât să acceptăm ca valori umaniste consumabilele de care avem realmente nevoie numai în lumea aceasta. Valoarea omului le cuprinde pe acestea, dar nu se epuizează în ele, le depășește pe acestea cu mult, conținându-le în ceea ce este realmente valoros. Nimic nu este valoros dacă nu oferă perspectiva eternității fericite.

Creștinismul fertilizează tot ceea ce înseamnă valoare umanistă și îi deschide acesteia noi perspective, transformând valorile autentic omenești în vectori către Împărăția lui Dumnezeu, ajutând omul firesc să se schimbe în sensul vocației lui profunde, revelată de Dumnezeu. Nu trebuie să ne fie teamă de valorile „umaniste”, ca și cum valorile creștine ar fi altceva. Nu. Şi unele, și celelalte se referă la om. Unele, cele creștine, îi dau omului perspectiva eternizării întru Dumnezeu. Celelalte, nefertilizate de harul lui Dumnezeu, nu fac altceva decât să încerce să-l lege pe om de pământ, fără să poată, dat fiindcă omul nu poate să fie legat de această glie, chiar dacă trupul său a fost luat din pământ și se întoarce în pământ. Ceea ce ne îngrijorează este tendința de a numi nonvalorile „valori umaniste”, în tendința de a-l face pe om să nu mai ducă o viață cu adevărat valoroasă, potrivită calității lui de ființă care nu este exclusiv telurică. Valorile cu adevărat umaniste iau în calcul tot ceea ce ține de om. Oare, nu ține de om faptul că el este o ființă care depășește propria sa biologie și cele pe care aceasta le presupune? Cu siguranță, da. Valorile creștine nu exclud pe cele umaniste, ci le includ într-un întreg mai larg și cu o perspectivă care depășește universul fizic. Orice om onest și sănătos își dorește o asemenea perspectivă, cea pe care am văzut-o în Hristos Cel înviat și pe care El a promis-o celor care-L iubesc și-L urmează.

Toleranţa este un termen şi concept la modă astăzi. Care este corespondentul creștin al toleranţei şi până unde poate merge el?

Cred că astăzi se abuzează de conceptul „toleranță”. Da, există conceptul de „îngăduință”. Nu trebuie exclusă îngăduința din viața noastră. Noi îngăduim, ceea ce la un moment dat nu se cade să fie, în speranța că ceea ce îngăduim va intra în rânduiala generală a ceea ce este normal. Nu trebuie însă ca, în numele toleranței sau al îngă­duinței, ceea ce nu trebuie să fie într-un mod sau altul să fie considerat normalitate. Nu putem avea îngăduință cu un rău care se vrea perpetuu alături de bine sau care vrea să se substituie binelui. Consider că pentru asemenea tendințe „toleranța” trebuie să fie 0.

Cine pe cine educă în familie?

Pentru a putea iubi, omul trebuie să fi trăit expe­riența de a fi iubit. Cum ne învață familia iubirea? De ce avem nevoie de familie?

Avem nevoie de familie, pur și simplu, pentru că Dumnezeu a vrut ca primii oameni să fie familie, creându-i apți pentru a fi familie, în cadrul căreia să procreeze ființe, după felul lor, apte să formeze familii. Dacă Dumnezeu n-ar fi gândit așa, n-ar fi creat bărbat și femeie, ci bărbat și bărbat sau bărbat și altă curiozitate. Or, Dumnezeu este atotștiutor și înțelept, de aceea a creat bărbat și femeie, un cuplu conjugal, pe care, înainte de căderea acestora în neascultare, i-a binecuvântat să rodească și să stăpânească pământul. Aceasta nu exclude ideea că persoane excepționale, pentru slujiri excep­­ționale, cum ar fi Împărăția lui Dumnezeu, să se împlinească în calitate de oameni adevărați, fără să trăiască în familia înțe­leasă ca soț, soție, copil. Reușesc să se împlinească rămânând feciorelnici sau celibatari, numai profund ancorați în Dumnezeu, altfel, vor rămâne niște ființe ­triste precum Adam, după ce dăduse nume tuturor viețuitoarelor pământului. Ființe nevrotice, vulnerabile sub foarte multe aspecte. Biserica trebuie să se roage pentru asemenea persoane.

Iubirea se învață în familie și nu numai. Cel care se comportă iubitor și în afara familiei trebuie să realizeze că, înainte să iubească în acest fel, a fost beneficiarul iubirii familiale, materne și paterne. Atât mama, cât și tata au rolurile lor în educarea copiilor, în parte specifice, în parte complementare. Sunt situații de excepție, cum ar fi văduvia prin deces, în care părintele rămas primește harul lui Dumnezeu să fie copilului, cum se spune, și mamă, și tată. Nu același lucru este în cazul văduviei prin divorț. În această situație lucrurile se complică. Nu este nevoie să vorbim acum despre acest lucru.

Toate abilitățile educațio­nale ale lumii nu pot compensa lipsa unei relații, a unei legături cu părinții. Ce pot oferi deosebit de oricine altcineva aceștia copiilor lor?

Părinții normali pot oferi multe copiilor. Înainte de toate, tipul de iubire, ca o adevărată prelungire organică și purtarea de grijă firească pe care nu le poate oferi nimeni altcineva. În ce constau acestea? E greu de spus acum și sub multe aspecte nu se poate vorbi despre tot ceea ce-i oferă unui copil familia normală. Este o taină care se împlinește numai în familie, percepută ca atare de toți membrii familiei. O taină în care toți se educă și toți se edifică, unul pe altul, nu numai părinții pe copii. În familii cu probleme pot interveni persoane sau instituții care pot oferi mai mult decât părinții naturali. Ar fi însă de dorit ca părinții naturali să-și crească părintește copiii.

Este exclus ca un cuplu de persoane de acelaşi sex să înfieze copii. În primul rând, pentru că ar fi nedrept ca cineva care refuză calea firească de a fi părinte să primească această calitate pe altă cale. În al doilea rând, pentru că, așa cum semnalează J. Sevilla, astfel de cupluri nu pot educa corect un copil, în ciuda faptului că există voci ale unor psihologi, cu orientări sexuale deviate, care susțin contrariul.

Să luăm în serios voia lui Dumnezeu

În cartea Genezei, în capitolul 1, 27 se spune că Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut bărbat și femeie. Ce înseamnă să negăm datul biologic, identitatea noastră de gen și să considerăm că, din punct de vedere sexual, putem fi ceea ce dorim și simțim? Dacă omul nu este bărbat sau femeie, atunci ce poate fi?

Din Geneză știm că Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul său, l-a făcut bărbat și femeie” (Gen. 1, 27). Ceea ce nu este bărbat sau femeie nu este pur și simplu om. Nu am auzit că s-ar fi născut cineva care să nu fie nici bărbat, nici femeie. Dumneavoastră puteți să întrebați, dar eu vă spun că asemenea ființe nu s-au născut și nu se vor naște în veci, oricâte accidente genetice s-ar putea produce. A, pot fi unii mutilați de oameni, prin intervenții chirurgicale. Sărmanii, sunt niște nefericiți și cazuri patologice.

De patru decenii rata nașterilor a scăzut în Europa sub nivelul de conservare. Demografia negativă va distruge construc­ția socială pe bătrânul continent. Deja au apărut probleme legate de forța de muncă tânără, de populația activă tot mai scăzută care asigură pensiile pentru cei în vârstă. Echilibrarea deficitului prin migrație duce la abandonarea culturii proprii. Cum se poate remedia situația?

Ca să nu devenim minoritari, trebuie să ne gândim la creșterea numărului de copii. Eu cred că, din păcate, nu mai putem face nimic în acest sens. Ideal ar fi să europenizăm migranții și să-i creștinăm. Altfel, Europa nu va mai fi Europa, din punct de vedere antropologic, cultural și religios, ci un melanj afro-asiatic.

Care este miza desconsiderării familiei?

Nu cred că familia este disprețuită. Cred că se evită constituirea ei și cultivarea ei pentru că, prin media și nu numai, se cultivă individualismul extrem și egoismul, pe de o parte. Pe de altă parte, se încurajează superficialitatea afectivă și păcatele care decurg din aceasta, toate recomandate și cultivate ca stări și situații normale.

Avem datoria să educăm tinerii în perspectiva constituirii de familii, iar familiile să le consiliem de așa manieră, încât să rămână familii. Nu se poate face aceasta fără rugăciune, fără cunoașterea voii lui Dumnezeu și fără luarea în serios a acesteia.