Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Interviu L-a iubit pe Dumnezeu așa cum o fac țăranii

L-a iubit pe Dumnezeu așa cum o fac țăranii

Galerie foto (2) Interviu
Un articol de: Prof. Simona Cîrlugea Pîrvu - 26 Iul, 2020

Cu renume în ţară şi pe plan internaţional, poate cel mai tradus scriitor român peste hotare de până acum, nominalizat la Premiul Nobel pentru literatură, Marin Sorescu rămâne o figură emblematică a literaturii noastre din secolul trecut. Cu un simţ al ­sacrului pe care-l întâlneşti numai la ţăranul român, poetul şi-a iubit nespus ­ţara, limba şi credinţa. Ar fi putut să obţină avantaje şi funcţii mari în străinătate, dar a preferat să rămână acasă, în Oltenia lui dragă. În interviul acordat, scriitorul Tudor Nedelcea face un portret inedit celui care a ştiut în mod genial să fie meşter al cuvintelor, Marin Sorescu.

Domnule Tudor Nedelcea, aţi fost unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai lui Marin Sorescu. Cum era poetul?

Marin Sorescu era prin exce­lență tipul omului introvertit. Avea o reflecţie interioară adâncă, însă era și un om extrem de sociabil cu confrații și mai ales cu țăranii săi de la Bulzești, pe care i-a nemurit în cele șase volume din La Lilieci. Nu era, într-adevăr, prea vorbăreț, pentru că nu era tipul de orator, în genul lui Petre Țuțea, dar nu era nici morocănos. Faptul că a făcut Liceul Militar de la Breaza a fost doar un accident biografic. A urmat această şcoală pentru că nu necesita nici o cheltuială. În România acelor ani, 1950-1954, situația era foarte dificilă, cotele către sovietici erau foarte mari, iar familia Sorescu avea mulți copii.

Cum l-ați cunoscut?

L-am cunoscut pe Marin ­Sorescu când ajunsese redactor-șef la Animafilm (1965-1972). Venise de la Iași la București, iar primul lui post a fost la „Viața studen­țească”. După aceea a ­lucrat la revista „Luceafărul”, unde coordona Secția de critică. După multe călătorii în străinătate și obținerea a numeroase premii literare (al Academiei Române, al Uniunii Scriitorilor) în țară și în afara ei, este numit, la 1 iulie 1978, redactor-șef la revista „Ramuri” din Craiova, după perioada Ilie Purcaru (primul redactor-șef al revistei, 1964-1969) și Alexandru Piru (1969-1976). Fiecare redactor-șef și-a pus amprenta asupra acestei reviste, Sorescu deosebindu-se de toți ceilalți prin faptul că a sincronizat în revistă literatura din România cu cea universală, el fiind o personalitate cunoscută pe toate meridianele lumii. Valentin Silvestru, cunoscutul critic literar și teatral, afirma într-o conferință la Craiova că, la Festivalul Mondial de Poezie din Mexic (pe care trebuia să-l prezideze Marin ­Sorescu, dar n-a ajuns la festival), în cel mai important ziar de acolo s-a spus că respectivul eveniment este un eșec prin faptul că a lipsit Marin Sorescu. Avea o certă recu­noaștere internațională, era recunoscut ca un mare scriitor. În revista și almanahul „Ramuri” au apărut în epocă foarte multe traduceri din scriitori universali contemporani. A făcut un almanah celebru în 1980 cu prilejul împlinirii a 75 de ani de la înființarea revistei „Ramuri”. În acel almanah, cu o grafică de excepție, a apărut și Mitropolitul de atunci al Olteniei, Nestor Vornicescu, cu studii de istorie bisericească, aspecte puțin acceptate în acea epocă de cenzura comunistă. Ierarhii ­Bisericii apăreau rar în publicistica antidecembristă. Numele lui Marin Sorescu la revista „Ramuri” se leagă de polemica lui cu Eugen Barbu. Se știe că Eugen Barbu a fost descoperit ca plagiator și cel care a vădit acest lucru a fost Marin Sorescu. Și Sorescu era un om orgolios, care avea simțul proprie­tății intelectuale și își știa propria valoare. Era furios și pentru faptul că Eugen Barbu, deși l-a trecut la capitolul Copiii teribili, în O istorie polemică și antologică a literaturii române de la origini până în prezent (Editura Eminescu, 1975), ­

l-a atacat, afirmând că ar fi un imitator al poetului francez ­Jacques Prévert și al lui Amza Pellea. Asta l-a îndârjit pe Sorescu și l-a făcut să-l depisteze ca plagiator pe Barbu. A scris un pamflet în revista „Ramuri” foarte dur în acest sens. Secția de Presă a Comi­tetului Central a reținut revista de la publicare cu articolul lui ­Marin Sorescu, pentru că Eugen Barbu era și membru al Comitetului Central. Între timp, Eugen Barbu l-a atacat pe Sorescu fără ca articolul acestuia să fi apărut. Cineva de la „Ramuri” i-a dat șpaltul lui Barbu și astfel el s-a dat de gol. Barbu a fost exclus din Comitetul Central pentru acest lucru. Am participat la o scenă, înainte de a începe Congresul Culturii, când Adrian Păunescu i-a spus lui Eugen Barbu: „Coane Jenică, hai să-ți fac cunoștință cu cel care te-a dat afară din Comitetul Central!”. Era Marin Sorescu, care, firește, n-a dat mâna cu el, nu s-au salutat și a plecat mai departe.

La revistă, din câte știu eu, nu a scris nimic laudativ la adresa lui Ceaușescu sau a politicii oficiale. Un singur paragraf de câteva rânduri, într-un articol din „România Liberă”, dedicat zilei republicii: „România socialistă sub conducerea înțeleaptă…”. Asta nu-i aparținea lui Sorescu, ci redacției, pentru că el a evitat să îl laude pe Ceaușescu și regimul comunist.

Îi plăcea să vorbească? Avea mulți prieteni?

Apropo de faptul că Marin ­Sorescu nu era un bun orator. Iosif Sava voia să-l invite într-una dintre celebrele sale emisiuni, ­Serata muzicală, iar Sorescu se fofila de fiecare dată. Nu refuza niciodată direct, dar amâna, pentru că acesta era stilul său. Iosif Sava m-a solicitat și pe mine, ­mi-a dat telefon într-o seară (eu i-am tipărit o carte lui Iosif Sava și de aceea aveam o relație specială cu el) să mă roage să intervin pentru a-l convinge pe Marin Sorescu să accepte invitația. I-am spus: „Nu va veni, domnule Sava, pentru că nu-i un bun orator, se bâlbâie”, iar el a răspuns: „Domnule, de bâlbâielile lui Sorescu am nevoie pentru că sunt geniale”.

Unde îşi găsea Marin ­Sorescu surse de inspi­rație? Împrejurările vieții îl ­motivau?

Evident. Am participat la construirea casei sale de la Bulzești. De fiecare dată când venea de la București trecea prin Craiova. În anii ‘90 încă era criză de butelii și de carne. Eu întotdeauna îi umpleam două butelii, venea de la București, le lua, le ducea la Bulzești sau mergeam împreună. Lua carne, slănină, salam, pentru muncitorii care lucrau acolo. ­Dintre oamenii din sat era unul mai hâtru, care-i spunea povești lui Sorescu, ce a făcut al lui cutare din sat și-i dădea porecle. Sorescu era întotdeauna cu un carnețel în buzunar în care își nota aceste povestioare, care au stat la baza documentării pentru cele șase volume La Lilieci. Cu Liliecii a făcut carieră în literatura universală. Despre ultimele sale versuri scrise pe patul morții, adunate de doamna Virginia Sorescu în volumul Puntea, spune Eugen Simion că sunt unice în literatura lumii. Este conversația unui artist cu ­Dumnezeu înainte de a se duce în lumea de dincolo și Dumnezeu stă în cumpănă față de omul pe care El Însuși l-a creat. Sunt niște ­versuri absolut senzaționale, ­incredibile, pentru că numai un scriitor de geniu putea crea aceste versuri.

Ați vorbit despre relația scriitorului cu Mitropolitul Olteniei, Nestor. Era Marin Sorescu un om religios?

Poetul era un om religios, dar exact cum Îl simt pe Dumnezeu țăranii, nu cu excese ca în zilele noastre. El a insistat să se repare biserica din satul său. Pentru că stătea să cadă, a intervenit la mitropolie, iar ierarhul a făcut toate demersurile pentru restaurarea ei. Sunt interesante conversațiile între Nestor Vornicescu și Sorescu. Erau geniale, pentru că mitropolitul era cărturarul care invita la masă toate personalitățile aflate în trecere prin Craiova, dar masa era un pretext pentru a se întâlni și a discuta. Sorescu era unul dintre favoriții lui Nestor Vornicescu. De multe ori îi era jenă lui Sorescu să se autoinvite și îmi spunea mie: „Spune-i tu mitropolitului că sunt în Craiova”. Eu aveam o înțelegere cu Mitropolitul Nestor de a-i duce la masă toate personalitățile din Craiova sau care erau invitate în Bănie. Îl sunam și îi spuneam: „Înaltpreasfinţia Voastră, domnul Sorescu este pe aici”. Dânsul răspundea: „Bine, vă aștept la mine.” Era genul de agapă culturală, ­adică o masă vorbită și o șansă de integrare a Bisericii în societate.

Referitor la piesa „Iona”, preluarea istorisirii biblice vechi-testamentare vine din relația sa cu divinitatea sau e doar un pretext pentru a reda constrângerile omului în ­comunism?

Și una, și alta. Sorescu citea Scriptura, avea o cultură biblică, era autodidact, deşi nu apucase să facă religie la școală. Avea sclipiri de geniu. Scria despre regimul autoritar, dar totul avea o tentă esopică. A avut un succes extraordinar cu opera sa, îl are și acum, în posteritate.

Citeşte mai multe despre:   Marin Sorescu